Cookies de analiza a traficului  Accept | (oricand puteti renunta la acceptul dat) Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
CĂRŢI NOI / Produse noi. PROMOTIINr. vizualizari: 209

O intalnire pe drumul vietii cu Iisus Hristos, Mantuitorul nostru

Lector univ. dr. Marius Andreescu
Tags: convertire;
 
Despre cartea
Memoriile unei convertite la ortodoxism” - în curs de apariție
Autoare, Ibolyka Ilonka Fediuc
 
                          Aceasta vă poruncesc să vă iubiți
                          unul pe altul. Dacă vă urăște pe
                          voi lumea, să știți că pe Mine mai
                          înainte decât pe voi M-a urât.
                             (Ioan 15, 17-18)

 Am fost coleg în anii studenției mele de la Sibiu, la Facultatea de Drept Economic și Administrativ, cu autoarea acestei monografii care este o mărturisire a vieții și a credinței. Îmi amintesc de firea ei care exprima modestie, dar și seriozitate, spiritul meditativ, înclinația către studiu. Era iubită și respectată de toți colegii pentru că ea însăși transmitea iubire și respect față de toți.

 La vremea aceea nu cunoșteam suferințele și frământările colegeii mele Iby, cum o numeam toți, pentru că nu le exterioriza, având mereu aceea demnitate a sinelui mai adânc al ființei sale, răbdare în fața necazurilor vieții, care conferă valoare omului creat după chipul lui Dumnezeu și chemat la asemănare prin har cu El.

 Acum, după atâția ani de la acele timpuri, am avut această întâlnire memorabilă cu distinsa mea colegă prin lectura cărții scrisă de ea. În paginile monografiei autoarea își deschide sufletul și inima, dar și viața sa către toți aceia care o vor citi. Nu o face cu mândrie, ci cu smerenie adâncă și adevărată pentru a oferi un model al propriei persoane de comuniune întru iubire cu Dumnezeu și prin Dumnezeu cu toți oamenii și toată creația, stare existențială la care toți ar trebui să ajungem.

 Mărturisirea de credință a autoarei care este de fapt și mesajul cărții este întâlnirea ei cu Hristos pe drumul propriei vieți așa cum și Saul s-a întâlnit cu Mântuitorul pe drumul Damascului.

 O astfel de întâlnire te transformă, îți reconfigurează întreaga existență, te transformă din om pământesc în om duhovnicesc; nu mai trăiești pentru tine, ci pentru Hristos. La această stare existențială a ajuns și autoarea. Nu este o întâlnire marcată de un singur moment temporar al vieții. Este o întâlnire continuă, permanentă pe drumul vieții, marcată de suișuri și coborâșuri, la fel cum se întâmplă cu oricine alege calea îngustă, a vieții și a mântuirii. Oricine se întâlnește cu Domnul nostru Iisus Hristos pe drumul vieții, așa cum s-a întâlnit și colega mea Iby primește darurile Duhului Sfânt, printre care: al curăției sufletești și trupești, al dreptei credințe, al înțelepciunii, al înțelegerii, al cunoștinței, al tăriei și al sfatului. Astfel, aflam adevăratul sens al acestei lumi și al vieții, care este viața întru Hristos și fericita viața de care vorbește și Sfântul Maxim Mărturisitorul, în eternitate. Prin aceste daruri, autoarea monografiei a înțeles sensul suferinței, a necazurilor mari și de tot felul pe care le-a avut, mai mult, a conștientizat și a urmat chemarea Mântuitorului, a cunoscut și a împlinit voia lui Dumnezeu. Relația omului cu timpul reprezintă o contradicție existențială, generatoare fie de angoase și temeri, mai ales atunci când gândul la finitudinea acestei vieți devine dominant, sau poate fi „clipa cea repede”, cum spune Eminescu, aducătoare de bucurii ale acestei vieți, dar care inevitabil trece. Îmi amintesc de mărturisirea Sfântului Augustin (din Confesiuni): “Ce este timpul? Dacă nu sunt întrebat, știu. Dacă sunt întrebat, nu știu.” Timpul și eternitatea sunt în esența lor taine existențiale, dar asupra lor, omul, prin rațiune și credință, poate să reflecteze.

  Paradoxal, timpul este subiectiv și obiectiv. Contează mult percepția personală asupra timpului. Timpul este așa cum îl vede fiecare, dar este și așa cum nu-l vede, dar îl văd alții. Grație timpului, orice și totul are o identitate, adică prezent, trecut si viitor. De fapt, timpul e finit la fel ca și spațiul, fiind realități create. Noi trecem prin el ca indivizi sau îl trăim ca persoane libere. Timpul, spune părintele profesor academician dr. Dumitru Stăniloae, este intervalul dintre chemarea lui Dumnezeu și răspunsul omului.

  Eternitatea reprezintă nesfârșirea timpului, independent față de orice contingență limitativă, dar este și afirmarea existenței prin negarea timpului. Este viața cea de după viață. Omul încă din această existență trăiește atât în timp cât și în eternitate. Dialectica timpului și a eternității este continuă.

  Autoarea a înțeles foarte bine dialectica timpului și a eternității care se manifestă în lumea creată, iar cartea sa este și o ilustrare a acestei relații complexe.

  Părintele Arsenie Papacioc spune că una dintre marile greșeli ale omului contemporan este că fuge de cruce. Nu poate fi înviere fără cruce. Autoarea mărturisește prin viața sa că drumul crucii este drumul fericirii. Nu poți ajunge pe Tabor decât urcând Golgota.

  Mulți cunosc spusele Mântuitorului: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Că cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla. Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?

  Puțini sunt aceia care își ordonează viața după porunca Domnului nostru Iisus Hristos. Autoarea, prin cele scrise în paginile cărții sale, dar mai presus de aceasta cu viața sa, ne oferă un model un exemplu personal a ceea ce înseamnă împlinirea acestei porunci a Mântuitorului.

  „Dumnezeu a murit!”, strigă filosoful Nietzsche și împreună cu el mulți din cei trăitori în societatea contemporană de astăzi tot mai secularizată. În locul Lui, consideră aceștia, se află rațiunea umană, tehnologia, non cultura, ateismul, dorința de putere, suficiența de sine și egoismul. Apoi profanul existențial, violența împotriva creștinilor și prigoana dreptei credințe și religiile inventate de om. Este iluzia fundamentală a lumii căzute și secularizate de astăzi care într-un fel cuprinde toate celelalte iluzii la care ne-am referit. Este iluzia care generează idolii vremurilor noastre și care transformă cultura și civilizația în paradoxuri existențiale non valorice. Omul căzut în lumesc dorește să se împlinească voia sa, ci nu voia lui Dumnezeu. Libertatea nu mai are sens iar persoana se transformă în individ.

  Spun Sfinții Părinți că „cea mai mare pedeapsă pentru om este să-l lase Dumnezeu în voia sa”. Dar Dumnezeu nu moare. Moare numai credința omului căzut. Dumnezeu nu-l părăsește pe om așa cum omul îl părăsește pe Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu și pronia Sa vor călăuzi și vor susține în veci existența, omul, istoria, călăuzindu-l spre mântuire și veșnicie. Acesta este și unul dintre mesajele pe care autoare le transmite cititorului prin paginile cărții.

  Nu este singurul mesaj al autoarei. Comorile cerești ale virtuților și înțelepciunii sunt cele care au însoțit-o permanent, pe drumul vieții. Cele mai relevante, mărturisite în această carte și care sunt fapte de viață, sunt: iubirea, după porunca Mântuitorului, smerenia, ascultarea, răbdarea, îndelunga răbdare.

  Cu propria sa viață autoarea dă mărturie: omul poate depăși limitele firii sale create prin iubirea, milostivă, după porunca lui Dumnezeu, și față de vrăjmaș, și față de cei care au făcut rău sau au blestemat, iubire care nu are marginile acestei lumi. Aţi auzit că s-a zis: "Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău". Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.(Matei, 5, 43-45).

  Numai iubirea după porunca dumnezeiască ne conferă certitudinea existenței și creează ontologic comuniunea de iubire veșnică dintre om și Dumnezeu și prin Dumnezeu cu toți oamenii și cu tot Universul.

   Cea mai puternică dintre ispitele în care cad necredincioșii din zilele noastre este ispita neantului, a golului, a neființei, a dorului de ducă a fiului risipitor. Constantin Noica subliniază foarte bine: „Lasă neantul în pace, dacă nu vrei să-ţi arate prăpăstiile lui”.

  Nu-i mai cerem Tatălui ceresc să ne izbăvească de cel rău, pentru că în societatea de astăzi răul a luat locul binelui și ne stăpânește. Formele răului în care mulți să complac să trăiască sunt multiple, de la egoism la patimile de tot felul, de la dorința de stăpânire până la violența socială, conflictele și războaiele de tot felul, de la degradarea mediului în care trăim la non cultura îndeosebi la cei tineri, viața trăită numai pentru plăcerile trupești. Și enumerarea ar putea continua.

   Răul îmbracă și forma ispitei neantului care i-a cuprins pe mulți. Răul mai înseamnă și suferința de tot felul, trupească și sufletească, bolile care cuprind pe mulți, nu ca încercări spre mântuire, ci ca o consecință a păcatelor noastre. Mulți din cei aflați în suferință, căzuți în necredință nu înțeleg rostul ei și, căzuți în necredință, nu cer ajutorul lui Dumnezeu, să-i întărească și să-i izbăvească, cred că pot birui și singuri sau se revoltă neacceptând suferința. Răul poate fi și personificat - diavolul, necuratul încearcă, fără să reușească, să stăpânească această lume.

   Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul cu binele” (Rom. 12, 21). Dar astăzi mulți răsplătesc și binele și răul tot cu rău. Răul este neființa, golul absolut de care mulți, cu voie liberă se lasă dominați și consideră că acesta este firescul existenței. De aceea, cei care nu acceptă dreapta credință și s-au despărțit de Dumnezeu, nu-i mai cer Tatălui ceresc să-i izbăvească de cel rău. Părem a-I spune lui Dumnezeu, nu ne izbăvi de cel rău, pentru că el a devenit casnicul și prietenul nostru.

  Omul este singurul care a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, înzestrat cu suflet nemuritor și a primit darurile de mare preț ale libertății, a cunoștinței de Dumnezeu și a lumii create, al rațiunii, dar și puterea de a iubi și de a ierta. Libertatea de a alege între bine și rău, între Dumnezeu și lumea păcatului, implică însă răspunderea dar și responsabilitatea omului, atât individual, dar și ca ființă socială, față de Creator.

  Autoarea dă mărturie în cartea sa și ne învață cum să învingem ispita neantului și cum să biruim răul cu iubire necondiționată, săvârșind binele.

  Ascultarea este o mare virtute pe care o știu numai cei care o împlinesc. Întâlnire cu Domnul Iisus Hristos pe drumul vieții, regăsirea de sine în dreapta credință ortodoxă implică ascultare necondiționată de duhovnic, tăierea voii proprii și împlinirii voii și poruncilor lui Dumnezeu. În paginile cărții cititorii vor descoperi exemplu viu al autoarei care împlinește porunca și virtutea ascultării față de duhovnic, considerând că numai așa poate împlini poruncile Mântuitorului, poate învinge necazurile, ispita și suferințele îndurate, poate săvârși și desăvârși urcușul duhovnicesc. Orice act și fapt important autoarea ne învață că trebuie să-l săvârșim cu binecuvântare de la duhovnic, numai așa ne putem bucura de mângâierea harului și să facem și noi roade vrednice de pocăință de care să ne bucurăm după cuvântul Mântuitorului:”Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16).

  Autoarea s-a întâlnit pe drumul vieții cu renumiți teologi și profesori, cu mari duhovnici, a ascultat sfaturile lor, pe care le-a urmat. Este absolventă de studii superioare teologice până la nivel de masterat. Cunoaște foarte bine Sfânta Scriptură, canoanele sinoadelor, dogmele ortodoxe. A studiat opera teologică a multor sfinți Părinți. Un aspect important întâlnit în paginile cărții este acela că autoarea leagă fiecare moment important al vieții ei de cuvintele Mântuitorului cuprinse în Sfintele Evanghelii, de canoane ecumenice, scrierile sfinților Părinți sau de recomandările duhovnicilor. Este cea mai înaltă înțelegere a tot ceea ce ni se întâmplă, a vieții noastre.

 Pentru colega mea, așa cum este și firesc pentru orice drept măritor creștin, calea mântuirii este prin biserică. Biserica nu este o simplă instituție umană sau o organizație de cult a omului, așa cum astăzi este considerată de mulți și chiar de stat, fapt exprimat în Constituție și în alte legi. Biserica este o creație divină și a fost instituită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, la cincizecime când Duhul Sfânt a coborât și a fost instituită Biserica Domnului nostru Iisus Hristos. În Sfânta Evanghelie sunt cuprinse cuvintele Mântuitorului potrivit cărora Biserica este instaurată de Domnul nostru Iisus Hristos și faptul că aceasta vă dăinui etern și va fi biruitoare în fața răului și a întunericului: ”Și Eu îți zic, că tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui” (Matei,16,18).

  Părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae afirmă: „Dacă prin însușirea unității se afirmă simplu că Biserica este una, prin însușirea sobornicității se arată de ce natură este această unitate. Ea este o unitate realizată și menținută prin convergența, comuniunea, complementaritatea unanimă a membrilor ei, nu printr-o simplă alăturare sau printr-o contopire a tuturor într-un tot uniform. Deci sinodalitatea sau sobornicitatea implică sensul Bisericii ca întreg organism... Adică sinodalitatea sau sobornicitatea exprimă poziția și lucrarea complementară a membrilor Bisericii, ca într-un corp adevărat.” (Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. II, în Opere complete, Vol 11, Editura Basilica București, 2018, PP. 292-293).

  Tot părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae spune că: „Biserica Ortodoxă este o bucurie a tuturor de toți“ sau Biserica este Trupul extins al lui Hristos în întreaga umanitate și creație.

  Autoarea, prin paginile acestei cărți, prin viața ei, dă mărturie despre acest adevăr.

  Monografia nu este numai relatarea convertirii dogmatice formale de la romano-catolicism la ortodoxie. Este mult mai mult. Pentru colega mea, Iisus Hristos nu este undeva, departe, sus, ci este prezent continuu prin harul sfânt în inima și sufletul distinsei autoare, care a înțeles și a realizat pe deplin cuvintele Mântuitorului: ”Căci, iată, împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17,21). Autoarea ne arată prin propria sa viață că nu este suficient să cunoști Evanghelia, scrierile sfinte, ci mai este necesară trăirea și mărturisirea cu viața și cu cuvântul a adevărurilor dreptei credințe ortodoxe. Spune Părintele Arsenie Boca că ”cea mai lungă cale este de la urechi la inimă”, adică de la informație la convingere. Autoarea a străbătut acest drum, și prin lucrarea harului sfânt, dar și prin propria ei jertfă și iubire și a ajuns la convingerea că dreapta credință ortodoxă, întemeiată nu de vreun prorooc sau teolog, ci de însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos, transmisă prin succesiune apostolică, din generație în generație, este cea adevărată și justă.

  De aceea înțelesul convertirii este mai extins decât simpla trecere de la o confesiune la alta. Convertirea religioasă reprezintă adoptarea unui set particular de convingeri ale unei anumite denominațiuni religioase sau religii și presupune renunțarea la o anumită denominațiune religioasă și afilierea la o alta. Convertirea este o transformare interioară profundă a vieții. Este o cale pe care autoarea pășește cu încredere pe tot parcursul vieții redat în această carte. Filosoful Pascal spune: ”Nu M-ai fi căutat deacă nu M-ai fi găsit”. Colega mea s-a întâlnit cu Iisus Hristos pe drumul vieții și de aceea îl caută mereu. Nu se poate înainta pe această cale fără iubirea profundă de Dumnezeu și prin Dumnezeu față de toți oamenii, după cum spune și părintele Teofil Părăian: ”Măsura vieții este măsura credinței, iar măsura credinței este măsura iubirii; măsura iubirii de Dumnezeu este să iubești fără măsură”.

  Toți suntem chemați la convertire, la mărturisirea că suntem creștini ortodocși. Această convertire este pocăința simplă și curată, care nu înseamnă numai mărturisirea păcatelor și greșelilor în fața unui duhovnic, dar mai ales schimbarea vieții prin trăirea dreptei credințe ortodoxe, prin împlinirea poruncilor și voii Mântuitorului, prin credința lucrătoare în iubire. Aceasta nu este numai o trecere sau transformare, ci este devenirea noastră. Mulți filosofi au teoretizat și au scris despre devenire și ființă, Filosoful Constantin Noica ne spune despre devenirea întru ființă.

  Există devenire mai presus de devenirea întru ființă sau devenirea firii umane. Urmare a revelației supranaturale a prezentului continuu, a Întrupării Mântuitorului și a asumării firii umane, a jertfei pe Cruce pentru răscumpărarea noastră și iertarea păcatelor noastre, a Învierii Mântuitorului și Înălțării Sale la ceruri, Persoană a Sfintei Treimi, dar cu două firi, dumnezeiască și umană, ca temei al învierii și vocației fiecărei persoane la îndumnezeire și prin persoana umană a Universului întreg, putem vorbi de:

  Devenirea în Hristos, cu Hristos și spre Hristos ca fiind o constantă fundamentală existențială, a omului și a istoriei.  Despre această devenire mărturisește autoarea în paginile acestei cărți.

  Nu sunt teolog, ci numai un simplu mărturisitor al dreptei credințe ortodoxe.  Tocmai de aceea recomand cu toată convingerea ca această carte să fie publicată și astfel va fi de un real folos duhovnicesc pentru toți cititorii care se vor apleca asupra paginilor scrise cu iubire și cu credință de colega mea Ibolyka Ilonka Fediuc.

21-05-2023
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu