(Temă abordată și în cartea „Titești-Vâlcea. File de monografie”)
Încă din cele mai vechi timpuri, în viaţa ţăranului român, în gândul lui, în poezia sau balada acestuia transmise nouă din generaţie în generaţie, întâlnim exprimată, în mod firesc, o linişte “mioritică” în faţa morţii.
Deşi atunci cand un suflet se stinge, în preajma imediată a trupului acestuia sau a mormântului său pot fi auzite adesea bocetele celor apropiaţi, acestea nu reprezintă altceva decât o formă profundă de manifestare a durerii sufleteşti pricinuită de pierderea celui drag sau apropiat acestora.
„Săteanul nu poate urî moartea, fiindcă el ştie că ea e doar împlinirea uneia dintre multele rânduieli, neclintite în înţelepciunea lor, prin care Dumnezeu armonizează lumile cosmosului” (Papadima, Ovidiu, O viziune românească a lumii, Editura Saeculum I.O., București, 1955, p.133)
În folclorul românesc moartea este înfăţişată sub diferite chipuri: uneori ca o bătrănă surdă, ca să nu poată fi înduioşată de bocetele oamenilor - ca o fiinţă care trebuie să-şi dea osteneala pentru împlinirea menirii sale; alteori ca un cosaş ce trudeşte din greu pentru a şubrezi credinţa şi trupul omului până îl răpune… Dar credinţa ţăranului român că trecerea în viaţa de apoi înseamnă trecerea sufletului celui mort în Împărăţia lui Dumnezeu, îi conferă acestuia o linişte interioară implacabilă în faţa morţii. Moartea nu e privită ca un fenomen fizic, de trecere a trupului „dincolo”, peste un prag necunoscut, ci ca un moment de împlinire a voinţei Divine; iar cei apropiaţi defunctului, rămaşi în lumea aceasta, fizică, se îngrijesc de toate rânduielile pământeşti pentru a asigura sufletului celui decedat lumina şi odihna veşnică în Împărăţia lui Dumnezeu.
Prin moarte, sufletul celui decedat se desprinde de trup; uneori, conform unor credinţe specific poporului roman şi locuitorilor Țării Loviștei, sufletul răposatului rămâne o vreme în preajma casei în care a locuit, participând la toată ceremonia înmormântării. Apoi, acesta se înalţă la ceruri, în vederea dreptei judecăţi a lui Dumnezeu; iar viaţa sufletului, în lumea cealaltă, nu reprezintă altceva decât o prelungire, în rai sau iad, a vieţii de pe pământ.
Imaginea românească a raiului şi iadului corespunde întru totul spiritului profund creştin, dar în acelaşi timp atât de liniştit, atât de echilibrat în firea sa, ca şi în realismul concepţiei sale de viaţă-spiritul acestui popor.
Rai şi iad înseamnă, creştineşte, răsplată şi pedeapsă pentru fapte bune şi pentru păcate. (Papadima, Ovidiu, O viziune românească a lumii, Editura Saeculum I.O., București, 1955, p.47)
Pentru ţăranul român, lumea cealaltă, reprezentată prin rai şi iad, ca răsplată dreaptă dată de Dumnezeu sufletului răposatului pentru viaţa acestuia pe pământ, nu este o lume îndepărtată, pierdută în înălţimi spirituale, ce nu pot fi atinse. Ea reprezintă, mai curând, o lume de care suntem despărţiţi mai ales prin piedici fizice, ce nu pot fi învinse prin puterile trupului.
Egali în faţa morţii, săracul şi bogatul, puternicul şi slabul, se văd ajunşi în faţa ultimei certitudini a acestei lumi: moartea. Lipsiţi de forţa şi miloacele materiale de altădată, simple fărâme din pământul din care am venit cu toţii şi în care ne vom întoarce, trupurile lor vor fi încredinţate, cu ajutorul celor care i-au iubit, pământului.
Și în ritualul de înmormântare al locuitorilor Țării Loviștei întâlnim această viziune asupra morţii fizice a trupului, lăsat să-şi urmeze calea lui neântoarsă, către liniştile eterne ale firii şi drumul anevoios, presărat cu multe piedici fizice pe care sufletul despărţit de trup trebuie să-l parcurgă pe lumea cealaltă.
Sufletul omului va învinge aceste piedici cu ajutorul faptelor sale bune săvârşite în viaţă, a credinţei sale în Dumnezeu, a rugăciunilor pe care le-a înălţat către cer, a milosteniei faţă de aproapele său, a lucrurilor date de pomană (pentru sufletul lui) de cei rămaşi în viaţă. Cu alte cuvinte, prin trecutul său (şi al celor apropiaţi) de credinţă în Dumnezeu şi iubire pentru aproapele şi pentru Dumnezeu.
Înfricoşat de teama judecăţii lui Dumnezeu, înspăimântat de piedicile ce-i apar în cale, sufletul răposatului nu are pe lumea cealaltă alt ajutor decât îngerul său păzitor precum și pomenile şi rugăciunile de care se vor îngriji urmaşii acestuia, pe pământ.
Deşi semnificaţia obiceiurilor, a gesturilor şi a incantaţiilor specifice ceremonialului de înmormântare din Țara Loviștei este mai puţin cunoscută în zilele noastre de către săteni, ei le practică cu aceeaşi râvnă şi sfinţenie ca şi altădată, în virtutea credinţei (dar uneori şi a unui automatism dobândit în timp, prin transmiterea acestora din generaţie în generaţie).
În credinţele religioase ale sătenilor, sufletul defunctului, în drumul său către ceruri, este nevoit să traverseze nenumărate ”ape” (obstacole, vămi): de aceea, neamurile acestuia dau de pomană prosoape, ştergare, macaturi, ce vor fi aşternute peste ape în chip de punţi astfel încât sufletul său să poată trece peste ele.
Pentru sufletul celui decedat se dau de pomană păsări de curte, care îl vor însoţi pe lumea cealaltă, simbolic vorbind. Se spune că, de exemplu, cocoşul îi va vesti ceasurile ce se vor scurge pe drumul cel lung, va ţine în cioc cumpenele pe la vămile văzduhului şi îi va alunga pe diavoli.
Se obişnuieşte în Țara Loviștei, apoi, să se împartă de pomană haine unor persoane prezente la ceremonialul înmormântării, cu scopul de a ajuta sufletul decedatului să treacă prin perdelele (vămile) de foc întâlnite în calea sa. Îmbrăcându-se în ele, hainele ard, dar sufletul defunctului rămâne nevătămat şi merge mai departe.
Vămile văzduhului nu pot fi trecute uşor, dacă sufletul este apăsat de păcate. Banii aruncaţi cu milostenie pe pământ îi vor face sufletului decedatului trecerea mai uşoară către lumea cealaltă.
Am sesizat că, de la o localitate la alta, în Țara Loviștei, apar unele diferențe în ritualul de înmormântare practicat. Fiind născut în Titești, localitate componentă a Țării Loviștei, am vrut să aflu detalii despre specificul ritualului de aici stând de vorbă cu Aurica Talpoș, mama mea:
- Care sunt obiceiurile de înmormântare la noi în sat?
- Păi, mai demult, nu era ca acum, să se facă atâtea lucruri... Nefiind construit căminul cultural din sat (folosit adesea ca sală pentru evenimente religioase - n.a.), pomenile se făceau acasă la fiecare. Erau chemați la pomană câțiva oameni mai apropiați familiei și îngropătorii. Acum, de curând, de cînd a fost construită în sat biserica nouă, având, ca anexe, o sala cu o bucătărie folosite pentru pomeni, lucrurile s-au mai schimbat.
- Cum decurge în sat, la noi, un ceremonial de înmormântare?
- Păi... să zicem că moare omul! Este așezat înt-o cameră mai bună, la el acasă. Cei care nu au unde să-și așeze mortul, îl pot duce în biserica veche din sat, folosită ca și capelă.
- Și, după aceea?
- Mortul este spălat. De obicei, de către cei din familie. Este îmbrăcat apoi cu haine bune, de sărbătoare și este așezat în sicriu. Cu ani în urmă, morții erau îmbrăcați în costume populare. Acum, a dispărut acest obicei, odată cu dispariția celor din sat care se pricepeau să coasă costume populare...
- Dacă morții noștri rămân în casele lor până la înmormântare, mai sunt ei privegheați de familie, în timpul nopții?
- Da, sunt. De către un membru al familiei și de câțiva săteni care vin și stau de vorbă la căpătâiul mortului, până dimineața. Și la noi în sat oamenii care vin în priveghi sunt cinstiți cu câte un pahar de suc sau de țuică și cu o felie de cozonac.
- Cum se numește slujba făcută de preoți, la înmormântare?
- Pobreganie! Așa se numește la noi, aici, la ortodocși, slujba de înmormântare... De obicei, slujba de înmormântare la noi în sat este ținută de doi-trei preoți, în funcție de poziția socială a decedatului. Fiecărui preot i se dă câte un prosop. La fel și țârcovnicilor, dacă sunt mai mulți... Apoi, li se dă câte un prosop în care sunt puse câte o bancnotă de 10 lei persoanelor care duc steagul, crucea și sfeșnicul... Sunt pregătite 24 de prosoape sau batiste pentru vămi, în care sunt puse câte o lumânare și câte o monedă de 50 de bani sau o bacnotă de un leu. Toate prosoapele astea sunt puse într-un coș și sunt împărțite celor apropiați mortului. Se mai pregătește pentru mort o cruce, care se așează pe pieptul acestuia. Crucea este învelită într-o batistă în care este pusă și o monedă. Se face un orar. Un fel de... ceva care se pune pe pieptul mortului, cu nouă cruci cusute pe el, una neagră, una roșie! Nu știu ce importanță are! Lumânările se folosesc și după înmormântare, până la șase săptămâni. Mormântul este îngrijit timp de șase săptămâni de o femeie apropiată familiei. Aceasta se va îngriji zilnic de tămâierea mormântului, va aprinde câte o lumănare la mormânt și va căra, zilnic, în acest răstimp de șase săptămâni, câte o găleată de apă pe care o duce la câte cineva din sat. Tot această femeie va lua și colacul din ceară care a fost așezat pe pieptul mortului la slujba de înmormântare și-l va aprinde zilnic, la mormânt, să ardă câte puțin. Persoana respectivă primește din partea familiei decedatului o recompensă în bani pentru efortul făcut și îngrijirea mormântului. O sută sau o sută cincizeci de lei, în banii noi! Cam asta este recompensa care i se dă femeii!
- Și pomenile?
- Încep cu ziua înmormântării când, cei mai mulți săteni le fac decedaților din familiile lor pomana de după înmormântare. Persoanele care au participat la înmormântare sunt invitate la masă, în sala de mese a bisericii. Bucatele sunt pregătite acolo, în bucătăria de lângă biserică și oamenilor li se servește o masă caldă. Pentru că la înmormântări mai vin și oameni din alte localități și nu trebuie lăsați să plece din sat fără să mănânce ceva! Unii aparținători au început să aducă în sat firme (de catering - n.a.) care vin cu mâncarea gătită de la oraș și o servesc direct pe mesele din sala de mese a bisericii... Preotul este cel care-i anunță pe enoriași, în biserică, că sunt invitați la pomană. Dar, pentru o mai bună organizare, un membru al familiei decedatului așteaptă la ieșirea din biserică și-i îndreaptă pe oameni spre sala de mese, că altfel mulți dintre cei prezenți pleacă acasă! Mai nou, colacii și lumânările sunt împărțiți oamenilor după ce ies din sala de mese, nu la poarta bisericii... Coliva li se împarte acestora în pahare puse pe mese, așezate în fața fiecăruia. La șase săptămâni se face, de asemenea, o pomană cu o masă caldă, pentru că sufletul decedatului abia atunci merge și se așează la locul lui... După șase săptămâni! După aceea, la un an și în continuare, până la șapte ani, se fac slujbe la biserică unde se împart doar colaci și lumânări, drept pomană.
Cu gândul la o expresie intrată în limbajul comun, deși ea nu apare citată în Biblie (Încurcate sunt căile Domnului!), privind multitudinea obiceiurilor locale din practica ceremonialului loviștean de înmormântare, am putea afirma: încurcate sunt căile sufletului omului în drumul lui către Dumnezeu!”.
31-03-2023