Despre suveranitatea naționala si puterea de stat (2). Este necesara o lege a suveranitatii nationale?

Argument

      Acest studiu este o continuare a articolului „Despre stat, suveranitate și Biserica Ortodoxă (1). Legea suveranității naționale” publicat  în revista Porunca Iubirii, Editura Agaton, Făgăraș, la data de 22 octombrie 2021.

       Pentru a înțelege conceptul de suveranitate în toate formele sale și mai ales caracterul ei național este necesar  să menționăm câteva aspecte de natură  filosofică, sociologică  și juridică despre societate, stat și puteri publice, realități  care constituie bazele  suveranității  și puterii de stat.

          Societatea

   Omul este esențialmente o ființă socială, este produs al so­cietății și producător de societate. În cadrul social, omul intră într‑o multitudine de relații sociale cu semenii săi. Unele din aceste relații sociale devin raporturi juridice dacă fac obiectul regle­mentării lor prin norme juridice.

  Din perspectivă juridică, societatea este un sistem structural, implică o ordine, în raport de care există, se manifestă și evoluează și al cărui conținut poate fi juridic, politic, moral, economic sau de altă natură.

   Ordinea socială este o realitate ce are coordonate proprii, făcând posibilă diferența dintre societate ca formă superioară de organizare existențială umană, iar pe de altă parte, simpla colectivitate. Spre deosebire de orice formă de colectivitate umană (fami­lia, grupurile sociale mai mult sau mai puțin organizate), societatea se carac­terizează printr‑o ordine relativ stabilă care este impusă, iar ca natură este în primul rând juridică. Se poate spune că sistemul dreptului, ca ordine juridică, este sistemul structurant al oricărei societăți care asigură coeziunea de sistem, stabilitatea, individualitatea, dar și posibilitatea evoluției sale.

  Pe de altă parte, societatea este realitatea dreptului, mediul care justifică și legiti­mează sistemul normativ. De aceea, nu concepem dreptul ca o realitate normativă abstractă, ci numai ca drept al unei anumite societăți în raport de care se și manifestă. Norma juridică reglementează relații sociale care, în acest fel, devin relații juridice. Participanții la raporturile juridice sunt subiecți de drept, iar conținutul acestor raporturi sunt drepturile și obligațiile consacrate sau recunoscute de legi. Prin urmare, deși fiecare dintre sisteme, juridic și social, are o relativă autonomie funcțională și evolutivă unul față de celălalt, reținem aspectul esențial conferit de corespondența biunivocă dintre drept și societate sau, altfel spus, mediul social: societatea implică ordinea juridică, fără de care sistemul social nu ar putea exista, și condiționează, de cele mai multe ori, determină specificul și conținutul sistemului judiciar, conferind realitate dreptului. Pe de altă parte, dreptul, cu toată autonomia sa sistemică și funcțională, nu poate fi conceput decât ca realitate socială, fiind în același timp instrumentul prin care statul, unic creator al dreptului, conferă socialului ordinea juridică pentru ca sistemul social să poată exista, funcționa și evolua.

Realitatea dreptului, înțeleasă ca realitate socială, implică un raport de adecvare a dreptului la mediul social, care exprimă și o contradicție unilaterală, în sensul că dreptul, sistemul normativ existent la un anumit moment istoric, poate contrazice mediul său, adică societatea, dar societatea nu poate contrazice dreptul ca ordine și structură a sa, ci, mai mult, îi determină conținutul.

În acest context poate fi înțeleasă semnificația unei constituții ca așezământ politic și juridic al unei societăți, adică principalul factor de configurare a ordinii sociale prin toate componentele ei: politic, economic, cultural, valoric și, nu în ultimul rând, prin definirea omului ca individ și persoană, dar prin forma abstractă conferită de subiect de drept în cadrul diversității raporturilor sociale, inclusiv cele dintre individ și stat, guvernanți și guvernați.

    Statul

Există raporturi de intercondiționare între societate, stat și drept, în sensul că societatea este mediul în care statul și dreptul se manifestă, conferindu‑i acesteia organizarea și ordinea necesară pentru ca o simplă colectivitate să devină o formă de organizare socială.

Prin urmare, societatea și statul apar și evoluează împreună, orice modalitate concretă de organizare a unei societăți neputând fi decât una statală. Expresia „socie­tate organizată statal” exprimă corespondența dintre stat și societate. În această accepțiune largă, statul concretizează societatea, conferindu‑i o orga­nizare ca sumă a trei elemente: teritoriul, populația și suveranitatea sau puterea. Societatea organizată devine în acest fel stat (țară), care la rândul său se individua­lizează prin caracterele și atributele consacrate de constituția fiecărei țări.

Statul este, în esența sa, exprimat instituțional ca forma supremă de autoritate politică care creează ordinea socială. Altfel spus, statul este puterea de stat care la rândul ei este întotdeauna politică, adică orientată și exercitată spre realizarea unui scop general, care într‑o societate democratică nu poate fi decât interesul public. În orice societate democratică, statul este puterea organizată a poporului. Puterea, ca element constitutiv, exprimă ea însăși întreaga ființă a statului, la fel cum și celelalte două elemente constitutive, teritoriul și populația, poartă în sine realitatea societății organizată statal.

Referitor la relația dintre stat și putere și rolul statului ca factor de organizare socială, statul poate fi conceput prin propria sa structură și ordine. Este ceea ce în literatura de specialitate se consideră a fi accepțiunea restrânsă (juridică) a statului. Din această perspectivă statul apare ca formă organizată, instituționalizată a puterii politice, aceasta din urmă având ca titular poporul într‑o societate democratică.

Hans Kelsen, principalul autor al teoriei normativiste a dreptului, sublinia că statul poate fi considerat o ordine juridică de constrângere, o putere de comandă și are o voință proprie, distinctă de cea a indivizilor și situată deasupra lor. Astfel, se explică deosebirea în statut juridic dintre guvernanți și guvernați.

Există o relație de intercondiționare între stat și drept. Cele două realități de suprastructuri sociale au apărut deodată și din aceleași cauze. Statul creează dreptul, iar dreptul delimitează configurația și limitează acțiunile statului. Acest din urmă aspect legitimează principiul supremației dreptului în raport cu statul, specific concep­tului de stat de drept care stă la baza constituționalismului contemporan.

Există o situație paradoxală, în sensul că, deși statul este unicul creator al dreptului (nu pot exista norme juridice care să nu fie, după caz, create, recunoscute sau consacrate de stat), totuși sistemul de drept își impune autoritatea sa existențială statului creator, astfel încât într‑o organizare și funcționare instituțională a statului, însăși legitimitatea acestuia ca putere de comandă și organizare socială a puterii este conferită de drept, în mod deosebit de normele constituționale, care în esență reglementează raporturi sociale fundamentale privind instaurarea, exercitarea și menținerea puterii.

Statul și dreptul au un caracter istoric, materializat în tipurile de stat: sclavagist, feudal, socialist și capitalist. Structura și funcțiile statului au evoluat, dar esența sa a rămas aceeași: o putere de comandă și un instrument de organizare a societății umane prin intermediul dreptului.

Dreptul

Norma juridică reprezintă condiția absolută pentru existența unui raport juridic. Deci un raport social devine unul juridic, deoarece una sau mai multe norme juridice îi atribuie o asemenea semnificație. Totodată, norma juridică este condiția imanentă a dreptului și elementul său primar. Această relație dintre norma juridică și drept implică în prealabil o dublă delimitare:

• delimitarea dintre regula de drept și alte reguli sociale;
• delimitarea dintre regula de drept și comportamentul de fapt.

Multitudinea relațiilor interumane demonstrează tocmai evoluția și gradul de dezvoltare a societății în care acestea se manifestă. Diversitatea relațiilor sociale impune totuși respectarea unor reguli de comportare de către persoane, adoptarea unei anumite conduite, respectarea anumitor norme.

Norma juridică poate fi definită ca o regulă de conduită, generală, obligatorie și impersonală, instituită sau sancționată de stat, care este adusă la îndeplinire fie de bunăvoie, fie la nevoie se apelează la forța coercitivă sau de constrângere a statului.

Normele juridice sunt diverse prin conținutul și forma lor, ele fiind elemente ale unui ansamblu organizat, care este sistemul dreptului. Normele juridice sunt „părți” în raport cu sistemul de drept considerat ca „întreg”, dar în același timp constituie și „subsisteme” în raport cu propria structură.[1]

Dreptul reprezintă totalitatea normelor juridice, norme care, deși reprezintă o diversitate prin conținutul și forma lor, se constituie ca elemente ale unui ansamblu organizat, care este sistemul dreptului.

Normele juridice se grupează în instituții juridice și ramuri de drept.

Instituțiile juridice reprezintă totalitatea normelor juridice care, fiind grupate pe criteriul unui obiect de activitate, îi asigură unitatea și permanența, de exemplu, instituția juridică a proprietății, instituția juridică a căsătoriei etc.

Ramurile de drept reprezintă o grupare mai largă de norme juridice și de instituții juridice legate între ele prin obiectul lor comun de reglementare și, în subsidiar, prin unitatea de metodă folosită în reglementarea relațiilor sociale respective.

Instituțiile juridice, precum și ramurile de drept au fiecare trăsături specifice, deter­minate în primul rând de specificul relațiilor sociale ce fac obiectul regle­men­tării prin normele juridice ce le alcătuiesc, dar și prin natura și forța juridică a actelor normative prin care se exprimă normele juridice.

În consecință, sistemul dreptului reflectă atât unitatea normelor, instituțiilor și ramurilor sale, cât și diversitatea acestora. În interiorul sistemului de drept există o ordine ierarhică a subsistemelor sale, adică a ramurilor de drept. Această structură ierarhică este determinată de specificul normelor juridice în cadrul sistemului privit ca întreg, precum și în cadrul fiecărei ramuri a acestuia. Astfel, dreptul constituțional ca ramură a subsistemului de drept este o ramură structurantă față de toate celelalte, pentru că sursa hotărâtoare a normelor acestei ramuri de drept este chiar legea fundamentală, respectiv Constituția. În raport cu forța juridică a diferitelor norme ce alcătuiesc celelalte ramuri ale dreptului, și în interiorul acestora se realizează o ordine ierarhică.

În doctrină se face distincție între dreptul obiectiv și drepturile subiective. În ceea ce privește dreptul obiectiv, s‑au emis diverse definiții asupra acestui concept. Astfel, dreptul obiectiv ar reprezenta totalitatea regulilor de conduită, instituite sau sancționate de stat, a căror aplicare poate fi asigurată la nevoie și prin forța de constrângere a statului.[2] Concluzia este aceea că nu există un drept pentru a dobândi altele, ci există numai o capacitate de a dobândi acele drepturi conferite de lege. Reliefând scopul dreptului, s‑a susținut că acesta este un ansamblu al regulilor, asigurate și garantate de către stat, care au ca scop organizarea și disciplinarea com­por­tamentului uman în principalele relații din societate, într‑un climat specific mani­festării coexistenței libertăților, apărării drepturilor esențiale ale omului și justiției sociale.[3]

Drepturile subiective desemnează prerogativele care, derivând din normele juridice și fondându‑se pe ele, aparțin persoanelor, subiectelor de drept determinate. Persoana este deci de la începutul și până la sfârșitul existenței ei biologice subiect de drept, deci titular de drepturi și obligații. Această calitate este exprimată în conceptul de capacitate juridică, concept ce semnifică aptitudinea, posibilitatea, prerogativa, facultatea unei persoane de a avea drepturi și obligații, precum și de a‑și exercita drepturile și de a‑și asuma obligațiile prin acte juridice proprii. Prin urmare, capacitatea juridică este strâns legată de noțiunea de subiect de drept, cu alte cuvinte, de titular al drepturilor și obligațiilor subiective. Aceste prerogative sunt atribute ale subiecților de drept care derivă din normele juridice.

În literatura de specialitate s‑au emis mai multe definiții ale dreptului subiectiv. Astfel, într‑o primă definiție, dreptul subiectiv conferă titularului său posibilitatea juri­dică de a avea o anumită conduită, posibilitate garantată de lege prin putința de a pretinde persoanelor obligate o anumită comportare, corespunzătoare, asigurată la nevoie prin mijlocirea aparatului de constrângere al statului; facultate a subiectului raportului juridic de a acționa într‑un anumit fel, de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare, iar la nevoie de a recurge la sprijinul aparatului de stat; putere sau prerogativă recunoscută de dreptul obiectiv persoanelor fizice sau juridice, în calitatea lor de subiecte active ale raportului juridic, de a pretinde subiectelor pasive să dea ori să facă sau să nu facă ceva, folosind la nevoie aparatul de constrângere al statului.[4]

Într‑o altă definiție, dreptul subiectiv reprezintă prerogativa conferită de lege în temeiul căreia titularul dreptului poate sau trebuie să desfășoare o anumită conduită și să ceară altora desfășurarea unei conduite adecvate dreptului său, sub sancțiunea recunoscută de lege, în scopul valorificării unui interes personal, direct, născut și actual, legitim și juridic protejat, în acord cu interesul obștesc și cu normele de conviețuire socială.[5]

Într‑o altă definiție, drepturile subiective sunt puteri garantate de lege voinței subiectului activ al raportului juridic, în temeiul cărora acesta este în măsură, în vederea valorificării unui interes personal direct, să desfășoare o conduită determi­nată sau să pretindă subiectului pasiv al raportului o anumită comportare, care, la nevoie, poate fi impusă acestuia cu sprijinul forței de constrângere a statului.[6]

Într‑o altă opinie, drepturile subiective sunt considerate facultăți ale subiectelor raportului juridic de a acționa într‑un anumit fel sau de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare și de a beneficia de protecția și sprijinul statului în realizarea pretențiilor legitime.[7]

Dreptul obiectiv cunoaște însă o tradițională clasificare în drept public și drept privat.

Dreptul public cuprinde normele juridice care privesc statul, colectivitățile publice și raporturile lor cu persoanele particulare atunci când aceste raporturi privesc prerogativele subiectelor de drept public. Dreptul public este dominat de interesul general și de aceea în raporturile juridice de drept public prevalează voința statului, a colectivităților publice. Dreptul public cuprinde mai multe ramuri de drept, și anume: dreptul interna­țional public, dreptul constituțional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal etc.

Dreptul privat cuprinde normele juridice aplicabile persoanelor particulare, fizice sau juridice, și raporturilor dintre ele. În dreptul privat cuprindem: dreptul civil, dreptul comercial etc.

Atât dreptul public, cât și dreptul privat sunt părți ale aceluiași sistem de drept, au trăsături particulare, dar și multe trăsături comune. Au izvoare comune, chiar și con­tractuale, dacă se admite ideea contractului de drept public, respectiv a contractului social pe care l-am analizat în studiile precedente.[8]

Suveranitatea

Din punctul de vedere terminologic, dar cu implicații și conținut diferit din punct de vedere conceptual, în doctrină se utilizează noțiunile de suveranitate populară, suveranitate națională și suveranitate de stat.

Suveranitatea poporului reprezintă dreptul poporului de a decide asupra sorții sale, de a stabili linia politică a statului și alcătuirea organelor lui și de a controla activitatea acestora. În mod ideal, în societatea în care puterea de stat aparține în mod real întregului popor, suveranitatea poporului se identifică cu suveranitatea de stat.

Suveranitatea națională se fundamentează pe ideea sociologică de națiune consi­derată ca persoană juridică ce dispune de o voință proprie, distinctă de cea a persoa­nelor care o compun temporar la timpul prezent, voință care se exprimă prin repre­zen­tanții națiunii desemnați prin proceduri electorale.

Suveranitatea de stat este una din trăsăturile generale ale puterii și a statului și implicit unul din elementele constitutive ale statului. În această accepțiune, suvera­nitatea este dreptul statului de a decide liber în tot ceea ce înseamnă politică internă și politică externă.

Suveranitatea ca trăsătură și element constitutiv al statului are ca trăsături:

1. Supremația, în sensul că puterea organizată statal este superioară oricărei alte forme de autoritate internă și voința guvernanților se realizează ca voință obligatorie pentru întreaga societate;

2. Independența față de orice putere statală sau autoritate exterioară statului.

Definirea conținutului suveranității prin supremație și independență nu înseamnă divizarea suveranității în părți distincte, fapt ce ar fi contrar față de caracterul unic și indivizibil al suveranității și implicit al puterii de stat.

Independența ca trăsătură a suveranității de stat nu are consecința acceptării unei com­portări arbitrare a statului în planul relațiilor internaționale sau ignorarea princi­piilor dreptului internațional public. De aceea, independența trebuie înțeleasă și inter­pretată în strânsă corelație cu principiile egalității, coexistenței și cooperării statelor.

      Conceptul de suveranitate  cuprinde în conținutul său  caracterele și atributele statului. Noțiunea de caractere ale statului desemnează o trăsătură definitorie a statului care îi conferă acestuia o individualitate proprie și care îl deosebește de un alt stat.

Caracterele statului au o dublă semnificație:

1. Valorică-istorică. Caracterele se formează pe parcursul evoluției sale și sunt expri­mate de trăsăturile generale ale societății în care statul ființează, respectiv parti­cu­laritățile etnice, de tradiții culturale și spirituale, dimensiunile comunității de limbă și spiritualitate ale societății, gradul de omogenitate socială sau, după caz, diver­sitatea etnică lingvistică și culturală, și nu în ultimul rând tradițiile istorice privind organizarea statală, aspirațiile spre independență, suveranitate și unitate.

2. Semnificația politico-juridică. Caracterele statului sunt exprimate în norme constituționale cu valoare de principiu. Reglementările constituționale privind carac­te­rele statului au valoare normativă, chiar dacă se referă și consacră valori esen­țiale ale societății organizate statal, deoarece au forță juridică, impun reguli de conduită ce caracterizează puterea statală și chiar organizarea societății în stat.

Nu există similitudine între noțiunile de caractere ale statului și aceea de elemente ale statului.

Elementele constitutive ale statului sunt identice pentru toate statele, ele repre­zentând factori fără de care puterea de stat nu poate să existe. Populația, teritoriul și puterea politică reprezintă elementele constitutive ale statului, identice pentru orice stat, definitorii pentru acesta.

Caracterele statului sunt formele de exprimare și de realizare a valorilor sociale și statale fundamentale care determină conținutul elementelor constitutive ale statului, le conferă acestora substanță, le individualizează, au un caracter concret, și în consecință pot diferi de la un stat la altul. Caracterele statului nu sunt determinate de voința politică a guvernanților. Consfin­țind anumite caractere ale statului, Constituția este o operă creativă, ea nu doar constată anumite valori perene ale unei anumite colectivități organizate statal.

În literatura de specialitate se face distincție între caracterele și atributele statului. Conceptul de caracter al statului se referă în special la configurarea trăsăturilor intrinseci ale acestuia, pe când atributele statului depind de regimul politic existent la un moment dat în statul respectiv. Acestea exprimă și sunt determinate de voința legiui­torului constituant. Exemple de atribute ale statului: stat democratic, stat de drept, stat pluralist, stat social etc.

Caracterele statului, fiind determinate de valorile fundamentale, esențiale ale societății și organizării sale, au un grad de stabilitate accentuat, sunt permanente, spre deosebire de unele dintre atribute, care evoluează sub aspectul conținutului și al exprimării normative de voința legiuitorului constituant, care la rândul ei exprimă caracteristicile de bază ale regimului politic existent la un moment dat într-un stat. Datorită gradului de stabilitate accentuat, a permanenței pe parcursul evoluției unui stat și unei societăți, caracterele statului, spre deosebire de atribute, se regăsesc formulate în mai multe constituții ale aceluiași stat, în măsura în care sunt compa­tibile cu ordinea politică și juridică recunoscută.

Caracterele statului sunt esențiale pentru a stabili voința statală și a particulariza poziția statului ca subiect de drept constituțional și ca subiect de drept internațional politic în raporturile sale cu alte state pentru participarea acestuia la viața politică și economică internațională. Caracterele și atributele statului român sunt consfințite în art. 1 alin. (1) din Constituția României din 1991, multe dintre acestea fiind exprimate normativ și în unele din constituțiile anterioare, deoarece reprezintă valori esențiale, permanente ale organizării statale a poporului român. În Constituția României statul român este caracterizat ca fiind un stat național, unitar indivizibil, suveran și independent.

 Prin noțiunea de atribute ale statului se înțelege dimensiunile lui definitorii astfel cum rezultă din dispozițiile constituționale, ca expresie a voinței politice și deter­mi­nate de regimul politic și în același timp valori de principiu ale ordinii constituționale. Statul de drept, pluralismul, democrația, societatea civilă, sunt incontestabil valori uni­versale ale gândirii și practicii politice contemporane și se regăsesc exprimate nor­mativ și în Constituția României, dar și în documentele internaționale. Atributele statului configurează calitatea acestuia de subiect de drept constitu­țional și definesc puterea, dar și raporturile complexe dintre stat și cetățeni și celelalte subiecte de drept constituțional. Atributele statului român reglementate normativ în dispozițiile art. 1 alin. (3) din Constituția României: 1. stat de drept; 2. stat social; 3. stat pluralist; 4. stat democratic.

   În acest context, din punct de vedere constituțional,  suveranitatea  împreună cu independența pot fi considerate caractere  și totodată atribute  ale statului și puterii statale.    Suveranitatea exprimă supremația puterii de stat pe plan intern și neatârnarea acestuia față de altă putere pe plan extern. Supremația și independența sunt componente ale conceptului de suveranitate și sunt inseparabile.

În interiorul statului puterea se exercită de autoritățile publice expres învestite de Constituție și care pot fi grupate în cele trei categorii clasice:

• autoritatea legislativă – Parlamentul; autoritățile executive – Președintele, Guvernul, instituțiile adminis­trative centrale și locale;
• Avocatul Poporului;
• parchetele și instanțele judecătorești prin care se înfăptuiește autoritatea și respectiv puterea judecătorească.

Există și autorități statale care nu se încadrează formal în una dintre cele trei categorii de autorități, având o dublă natură, juridică și politică, așa cum este Curtea Constituțională. Aceste autorități acționează în limitele prevăzute de Constituția României și legile speciale. În consecință, supremația puterii de stat nu se exercită în mod absolut și în afara controlului înfăptuit de organisme specializate sau chiar de opinia publică.

În interiorul statului, supremația puterii se raportează la celelalte puteri sociale, respectiv ale partidelor, sindicatelor, organizațiilor neguvernamentale etc.

România, ca stat suveran, este un subiect de drept internațional, și în această calitate îi incumbă drepturi și obligații prevăzute în tratatele internaționale. Potrivit Constituției României, tratatele internaționale fac parte din dreptul intern, dacă sunt ratificate de Parlament, și sunt totodată izvoare formale ale dreptului constituțional.

Art. 2 alin. (1) din Constituția României stipulează că suveranitatea națională aparține poporului român care o exercită prin organele sale reprezentative și prin referendum.

Principiul puterii suverane a poporului nu se suprapune peste caracterul suveran al statului român. Acest caracter se întemeiază pe principiul puterii suverane a poporului. Trebuie menționat și faptul că suveranitatea națională aparține poporului și nu națiunii.

Din punct de vedere constituțional, poporul poate fi privit într-o dublă accepțiune:

1. totalitatea cetățenilor indiferent care ar fi naționalitatea pe care o declară;

2. poporul este reprezentat de totalitatea cetățenilor cu drept de vot.

Art. 2 alin. (1) din Constituția României face trimitere la prima accepțiune. Constituantul român a asociat termenul de „suveranitate națională” cu cel de „popor” și a avut în vedere puterea a cărui deținător suveran este poporul, și pe care acesta nu o poate exercita direct, ci doar prin delegațiune, respectiv referendum sau reprezentare.

În conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (2) din Constituție, niciun grup și nicio per­soană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu. Din simbioza acestor texte constituționale și caracteristici, rezultă următoarele trăsături ale caracterului statului român suveran și independent:

a) deși suveranitatea este națională, titularul acesteia nu este națiunea, ci poporul. În consecință în exercitarea mandatului lor, parlamentarii nu se află în serviciul națiunii, ci al poporului;

b) suveranitatea este inalienabilă, deoarece ceea ce se transmite organelor repre­zen­tative este doar exercițiul acesteia. Suveranitatea este totodată și indivizibilă deoarece nu poate fi fragmentată și distribuită nici unui grup și nici unei persoane. Suveranitatea nu poate fi apropriată pentru a fi exercitată în nume propriu;

c) poporul își exercită suveranitatea nu numai prin Parlament, ci prin toate organele sale reprezentative. Mandatul parlamentarilor este reprezentativ și în consecință nu pot fi revocați de către cei care i-au ales;

d) exercitarea suveranității prin organele reprezentative nu este incompatibilă cu practicile democrației directe. Sensul modern al democrației directe este evident deosebit de cel tradițional. Procedura referendumului nu înseamnă participarea nemijlocită a întregului popor la exercitarea puterii statale, ci numai a unui segment al său, respectiv al corpului electoral. De aceea, reprezentarea și referendumul reali­zează o democrație semidirectă sau semireprezentativă, esența acesteia fiind proce­deul delegațiunii.

Puterea de stat. Caractere și organizare

Suveranitatea  este o trăsătură a puterii de stat. De altfel în doctrină  suveranitatea este identificată cu puterea statală fiind definită ca ’’putere organizată a poporului’’

  În practica și teoria sistemelor constituționale categoria cea mai des întâlnită este aceea de PUTERE, care apare în exprimări nuanțate precum putere politică, puterea de stat, puteri politice, autoritatea statală etc. Indiferent de abordarea conceptuală, puterea ca realitate statală este esențială în organizarea societății umane. De aceea, obținerea puterii este scopul fundamental al revoluțiilor și mișcărilor sociale.

Există o legătură strânsă între categoriile constituționale de putere – popor – națiune. Pentru a evidenția această legătură, puterea este exprimată și prin termenul de suveranitate. Astfel, constituțiile moderne proclamă în exprimări normative dife­rite că puterea aparține poporului, sau proclamă că suveranitatea emană sau aparține națiunii.

 Relația popor – stat

Această relație este prima condiție în explicarea constituțională a mecanismului juridico-statal. Cele doua noțiuni nu sunt similare din punct de vedere juridic, chiar dacă se admite identitatea intereselor poporului și statului. Astfel, poporul și statul sunt subiecte de drept constituțional deosebite.

Poporul formează societatea, care este și trebuie să fie organizată. Organizarea societății umane în stat s-a realizat de-a lungul istoriei în diferite forme, dar factorii care compun statul și-au păstrat sub aspect juridic identitatea lor. Din perspectiva acestor constante juridice, noțiunea de stat cunoaște două accepțiunii:

1. Accepțiunea politico-sociologică: prin stat se înțelege suma a trei elemente dis­tincte: teritoriul, poporul și suveranitatea, aceasta din urmă în sensul puterii statale.

2. Într-o a doua accepțiune, prin stat se înțelege forma organizată a puterii popo­rului, mai concret, mecanismul sau aparatul de stat. În acest sens, poporul deține puterea politică. Pentru a o putea exercita, poporul creează statul ca un ansamblu sistematizat de organe, denumite și autorități statale sau politice. Din perspectiva dreptului constituțional, statul este sistemul acestor autorități publice.

 Relația stat – putere de stat – puteri politice

Se pune probleme de a ști dacă statul în accepțiunea sa strict juridic este altceva decât puterea de stat. Cele două noțiuni sunt identice din punct de vedere juridic. În acest sens, statul este organizarea statală a puterii, sau altfel spus, este instituționa­lizarea acestei puterii.

Noțiunile de putere politică – putere de stat sunt într-o strânsă legătură, fără însă a se confunda. Astfel, termenul politic desemnează caracterul social al puterii, pe când noțiunea de putere de stat desemnează puterea poporului instituționalizată și prin aceasta aparent separată, mai ales ca exercitare către titularul și deținătorul ei. Totodată, termenul politic poate desemna caracterul puterii unor formațiuni, asociații, partide care își exprimă ideile, concepțiile și opiniile cu privire la guvernare, deci cu privire la exercitarea puterii statale de pe pozițiile unor interese de grup. În esență, puterea politică desemnează puterea poporului, care are un conținut mai larg decât organizarea statală a puterii. Puterea de stat este numai partea instituționalizată a puterii politice.

Relația dintre cele două noțiuni este de la întreg la parte, în sensul că trăsăturile puterii politice se regăsesc în puterile statului, dar trăsăturile statului nu se regăsesc în totalitate în ansamblul puterii politice. În consecință, puterea statală este forma de organizare a puterii politice a poporului. Dacă această organizare se realizează prin mai multe categorii de organe de stat, cu funcții și trăsături clar definite și caracteri­zează prin autonomie organizatorică și funcțională, precum și prin echilibru reciproc și colaborare se realizează separația și echilibrul puterilor în stat.

Funcția fundamentală a puterii statale este de a exprima și realiza ca voință general obligatorie – voința de stat – voința poporului. Acest postulat explică organi­zarea statală a puterii poporului, funcțiile puterii, raporturile dintre autoritățile statale, precum și raporturile dintre autoritățile statale și popor.

 Noțiunea de putere

Pentru a înțelege esența, mecanismul și finalitatea puterii în stat, este necesar a se aborda teoretic conceptul de putere ca atare în cadrul societății.

Noțiunea de putere, așa cum este studiată de dreptul constituțional, desemnează ansamblul sau sistemul relațiilor de putere constituite într-o societate istoricește determinată, exprimând autoritatea pe care un individ sau un grup de indivizi o au asupra altora, pentru realizarea unui scop comun, asumat de membrii colectivității, sau impus acestora de către cei care exercită puterea.

1. Puterea nu este o simplă relație a omului cu lumea exterioară, sau o relație social abstractă, ci exprimă autoritatea lui în raport cu alții.

2. Autoritatea exprimă atât ideea de forță, puterea de a comanda și a dispune, cât și cadrul instituțional prin care această idee se materializează.

3. În esența sa, puterea în general, dar și forma ei juridică puterea de stat de stat este un fenomen relațional. Privită ca și concept, în sens general de autoritate în conținutul unei relații de subordonare a unei subiect față de altul, preexistă formelor ei de manifestare. În starea socială sau juridică a omului este considerată o energie care păstrează esența sa naturală, ontologică. Atât în starea naturală, cât și în starea socială sau juridică a omului, puterea poate fi percepută și cunoscută numai prin manifestările ei fenomenale concrete într-un cadru relațional, care se stabilește între: a) subiectul puterii, respectiv cel care exercită puterea și b) obiectul puterii, acela care este obligat să suporte puterea și să-și coordoneze propria voință după voința subiectului care exercită puterea. Acest cadru relațional este determinat de scopul puterii, care poate fi liber asumat de către subiectul pasiv, sau resimțit ca o presiune exterioară de către acesta.

În consecință, metodele de realizare a puterii pot fi două:

a) convingerea – este situația când scopurile autorității sunt deliberat asumate de către cei asupra cărora se exercită puterea, iar comportamentul acestora este deter­minat de propria lor voință care a acceptat conștient și deliberat dezideratele puteri, și în al doilea rând:

b) constrângerea – în situația în care subiectul supus puterii refuză să-și modeleze comportamentul, în raport cu propria sa voința, la scopurile puterii stabilite de subiectul care o exercită. Mijloacele de constrângere sunt diverse și constituie un factor de esență față de care nicio putere nu este de conceput. Nu este obligatoriu ca subiectul care exercită putere să recurgă la aceste mijloace, dar ele trebuie să existe în orice moment, altfel noțiunea de putere, devine un nonsens.

În funcție de aceste elemente, raportul exprimat între subiectul puterii, respectiv acela care o exercită și obiectul puterii, respectiv acela care o suportă, explică starea socială de la un moment dat, în ipoteza în care considerăm acest raport la nivelul întregii societăți. Aspectul relațional amintit poate avea trei dimensiuni:

a) complementarism, este ipoteza ideală în care voința deținătorului puterii și voința celor care suportă puterea coincid, sau sunt foarte apropiate în conținutul lor, existând și posibilitatea unei veritabile conlucrări între centrele de putere socială pentru realizarea acelorași obiective;

b) neutralism, se caracterizează printr-o oarecare indiferență din partea subiec­tului pasiv față de conținutul, scopurile și mijloacele de exercitare a puterii. Stabili­tatea socială se realizează prin acceptarea în esență a dezideratelor puterii, fără însă a exista o participare activă, o implicare complementară a subiectului care suportă.

c) tensionant, când raporturile dintre subiectul și obiectul puterii sunt ireconcilia­bile, iar puterea trebuie să recurgă pe scară largă la voința socială. Niciuna dintre aceste trei stări nu se realizează în stare absolută și pură, dar la un moment istoric dat, din punct de vedere politologic, dar și constituțional, poate fi identificată o tendință sau alta;

Puterea este un fenomen esențialmente social, în sensul că ea nu poate fi conce­pută în afara societății, iar în lipsa puterii, societatea este un organism inert, fără rațiunea de a fi. De aceea, puterea este o condiție a ordinii sociale, a cărei realizare este posibilă doar într-o asemenea ordine socială care să aibă la bază organizarea și exercitarea puterilor, atât politice cât și statale.

Puterea politică

În cele spuse mai sus am arătat corelația dintre puterea politică și puterea statală, iar în cele ce urmează vom reprezenta câteva dintre caracteristicile puterii politice.

Puterea este specifica oricăror colectivități umane chiar și acelora prestatale fără a fi însă și politică. Puterea politică apare doar atunci când comunitatea umană devine societate. Colectivitatea umană devine societate atunci când cei care o alcătuiesc au conștiința apartenenței lor la acea colectivitate și presupune diferențierea individului de grup. Individul devine conștient de poziția sa în cadrul societății, de interesele sale, dar și de faptul că aceste interese trebuie să se realizeze numai într-un cadru social. În acest moment puterea socială se manifestă ca putere politică. În consecință, transformarea simplei autorități sociale în putere politică depinde atât de factori de conștiință, cât și de factori materiali, regăsiți în condițiile determinate ale evoluției societății.

 Puterea de stat

Incontestabil, puterea politică, ca fapt social orientat în funcție de interesele de grup, conștientizată la nivelul fiecărui individ devine oficială, se instituționalizează odată cu apariția statului. În consecință, putem vorbi de două momente în evoluția istorică a conceptului de putere, momente care reprezintă în același timp și forme ale puterii.

Forme prestatale (înainte de apariția statului), caracterizate prin faptul că necesi­tatea supunerii față de autoritate este resimțită ca un comportament inevitabil al vieții în comun, bazată pe tradiții și obiceiuri. Autoritatea deținătorului puterii se identifică cu persoana acestuia, fiind o autoritate personală sau charismatică. Pe măsura evo­luției sociale are loc și fenomenul de socializare a puterii, adică abstracti­zarea ei prin detașarea de persoana care o exercită. Puterea devine un fapt social, politic, constant impersonal, care se regăsește în funcțiile concrete ce urmează a fi realizate în cadrul societății. În cadrul acestui proces istoric, puterea se detașează de suportul ei nemij­locit social, devenind un element constant al existenței sociale, perceput uneori, de subiecții care o suportă, ca un fenomen în sine, exterior existenței lor sociale, dar și individuale, și chiar în opoziție cu propriile lor interese. În consecință, puterea politică, care se instituționalizează și se depersonalizează, devine putere de stat, dar, în același timp, în cadrul societății pot exista mai multe centre de putere, inclusiv ale puterii politice, care să corespundă unor interese sau valori de grup, altele decât cele ale puterii politice instituționalizate, sau, după caz, comple­mentare cu acestea.

Formele etatice sunt caracterizate prin exercitarea puterii în cadrul statului, și practic statul se identifică cu puterea. Puterea politică devine putere de stat, caracte­rizată, în esență, prin existența unui cadru instituțional care să legitimeze puterea și să-i asigure eficiența. Ansamblul articulat al instituțiilor și regulilor constituite în acest scop desemnează statul, iar puterea instituționalizată este puterea de stat.

În literatura de specialitate s-au elaborat numeroase teorii privind esența și nece­si­tatea statului, funcțiile statului, formele organizatorice statale, legitimitatea acestuia. Indiferent care este abordarea doctrinară a acestei noțiuni și realități în același timp, există un punct de vedere comun, respectiv acela că statul nu poate fi înțeles decât ca putere de stat, caracteristicile statului sunt și caracteristicile puterii, iar organizarea statală, respectiv instituțiile statului trebuie să răspundă cât mai eficient scopului fundamental al acestora, respectiv acela de a exprima puterea.

O definiție cuprinzătoare a noțiunii de stat o propune marele filozof și jurist Kelsen, el considera că statul poate fi caracterizat ca ordine juridică de constrângere, ca putere de comandă și ca voința distinctă de cea a indivizilor. Statul este formula de existență a unei societăți, popor sau națiune.

Această definiție permite sublinierea unei caracteristici de esență a statului, indiferent care ar fi forma acestuia respectiv ca:

- ordine juridică, în sensul că statul nu poate fi în afara dreptului, iar ca mod de existență reprezintă o formulă instituțională, organizată pe baze juridice și totodată impune propria sa ordine de drept societății;

- ca putere de comandă, în sensul că principala funcție a statului este aceea de a exprima autoritatea sub forma puterii de stat și de a exercita prin aceasta conducerea societății la nivel macro și micro-social;

- ordine juridică de constrângere, în sensul că esența existenței puterii statale o constituie existența mijloacelor de constrângere, chiar dacă acestea nu sunt întot­deauna aplicate;

- puterea de stat este distinctă de voința indivizilor, este o caracteristica impor­tantă a statului, deoarece organizarea instituțională a acestuia, pe baze juridice pro­prii, presupune existența propriei voințe a organelor de stat, exprimată atât politic cât și juridic și care să fie diferită, nu neapărat opusă, față de aceea a subiectelor pasive care se supun puterii statale.

Problema legitimități puterii și implicit a statului este fundamentală pentru a înțelege natura raporturilor dintre guvernanți și guvernați. În încercarea de a legitima puterea, adică de a explica sursa și fundamentul acesteia, au fost elaborate extrem de multe și variate teorii. Prezentăm pe cele mai importante dintre acestea:

1. Originea divină a puterii, are ca promotori pe Fericitul Augustin și Sfântul Pavel și a fost susținută pentru a suplini imposibilitatea înțelegerii raționale a puterii și implicit pentru a o sacraliza. Deținătorul puterii statele este reprezentantul lui Dumnezeu, sau chiar Dumnezeu însuși. În variantele politologice contemporane această teorie își propune de a media (trecerea de la un pesimism providențial, la un optimism teologic) prin orientarea eternului stat spre binele evanghelic. Se regăsește, de asemenea, în variantele elitismului statal, care vorbesc despre stat ca un dat natural, etern și indispensabil, impunând o ordine naturală.

2. Teoria patriarhală susține că statul a luat naștere din familie, iar la baza auto­rității statale a stat autoritatea șefului de familie sau al clanului.

3. Teoria patrimonială afirmă că statul a luat naștere în legătură cu apariția și dezvoltarea dreptului de proprietate asupra pământului. Această teorie stă la baza conceptului geopoliticii contemporane, potrivit căreia caracteristicile statului și ale puterii statale depind de configurația teritoriului asupra căruia se exercită, dar și de trăsăturile etnice și culturale ale populației.

4. Teoria contractualistă are ca promotori pe J.J. Rousseau, J. Locke și
Th. Hobbes și considera că puterea a luat naștere printr-un pact de supunere, un contract social, prin care supușii promit să asculte, iar regele le promite un minimum de libertăți. Această teorie este reluată de variantele solidarismului social.

5. Concepția hegeliană se detașează de teoria contractualistă și vede în stat realizarea ideii morale, o imagine și o realitate rațiunii, având ca misiune concilierea particularului și universalului și depășirea contradicțiilor dintre individ și societate. Această teorie stă la baza unor concepții solidariste conform cărora statul este mate­ria­lizarea rațiunii, iar umanitatea este mai caracteristică în stat decât în fiecare individ.

6. Teoria violenței consideră statul ca rezultat al unui impuls a cărui origine o constituie lupta pentru supremație socială între diferitele grupuri de indivizi. Această teorie se regăsește în elitism, geopolitică, neofascism, în cultul forței și al eroilor.

7. Teoria juridică a statului are mai multe variante, printre care teoria normati­vistă a lui Kelsen și teoria statului-națiune. Aceasta din urmă, elaborată de Carré de Malberg, și regăsită în operele constituționaliștilor Gierke, Jellinek și Laband afirma că statul este personificarea juridică a națiunii.

Rămâne de știut ce este o națiune. Tradiția germană reține ca esențiali pentru definirea unei națiuni sunt factorii materiali și spirituali, precum: cultura, limba, rasa, pe când tradiția franceză reține mai ales factorii subiectivi, precum dorința de a trăi împreună, sentimentele de legătură spirituală între membrii unei colectivități. Reali­tatea demonstrează că statul poate preceda națiunea sau că există state plurinaționale și națiuni unice separate în mai multe state.

8. Teoria sociologică, elaborată de către constituționalistul francez Leon Duguit, ajunge la concluzia că statul este un fapt istoric prin care un grup de oameni, mai mult sau mai puțin numeros, impune voința sa altor membrii ai societății. Ceea ce apare pe primul plan într-un stat este puterea sa materială și forța sa irezistibilă de constrângere, la care Max Weber adaugă ideea de legitimitate.

9. Teoria sistemismului și funcționalismului este elaborată de David Easton și Gabriel Aldmond, și introduce în politică noțiunea de funcție. Astfel, sistemul politic și statal este conceput ca un ansamblu de interacțiuni cu mediul ambiant. Capacitatea sistemului statal trebuie să permită să regularizeze comportamentul social și să distribuie sau să redistribuie resursele extrase din mediu.

Indiferent de conținutul acestor valoroase teorii asupra statului și puterii de stat, putem sintetic să caracterizăm statul, așa cum o face și profesorul Muraru, ca fiind formula juridică de existență a unei societăți.

 Constantele puterii de stat

Puterea de stat este forma publică sub care funcționează puterea politică, este o metodă de conducere, caracterizată și prin posibilitatea de a fi aplicată constrângerea. Puterea de stat este forma oficială a puterii politice. Determinările esențiale ale puterii de stat sunt:

- ca putere politică oficială, puterea de stat își are legitimitatea într-un sistem de norme, cu preponderență juridice, având ca obiect guvernarea;

- autoritatea statului, puterea, se exprimă printr-un sistem de prerogative, atribute și sarcini ale instituțiilor prin care se realizează guvernarea. Puterea de stat se carac­te­rizează prin permanență și continuitate;

- puterea de stat se înfățișează ca o putere a întregii societăți, chiar dacă prin formele ei concrete de realizare exprimă interesele unui anumit grup social;

- relațiile sociale de putere sunt relații de conducere, integrate într-un ansamblu de reguli comportamentale;

- ca mijloc de comandă, puterea de stat creează și aplică normele juridice, și în acest fel relațiile sociale devin relații juridice. Această constantă a puterii statale reprezintă și principalul element de particularizare a autorității statale față de puterea politică. Astfel, prin autoritatea statului, normele juridice subordonează, cel puțin din punct de vedere al pragmatismului social, toate celelalte norme sociale pe care le pola­rizează în jurul anumitor valori specifice societății care au și o dimensiune politică. Totodată, constrângerea, ca mijloc de realizare a puterii în general, se particu­larizează și devine constrângere juridică;

- puterea de stat și societatea se află într-o relație de influență reciprocă. Socie­tatea acționează asupra societății prin intermediul factorilor ideologici, econo­mici și politici, îi determină în acest fel conținutul și chiar orientarea teleologică. Puterea de stat, la rândul ei, determină ordinea socială precum și dinamică de ansamblu a socie­tății. Între putere și societate sunt relații de inter-condiționare și de reglaj informa­țional reciproc;

- puterea de stat nu acoperă multitudinea și diversiunea instituțiilor raporturilor de putere existente în societate. Astfel, pot fi remarcați și alți centri de autoritate care nu se realizează în mod direct prin intermediul instituțiilor statale, dar pe care le pot influența. Este vorba de corpul electoral, sindicate, organizații religioase etc. În raport cu aceste centre de autoritate, puterea de stat este supremă și în același timp reprezintă o condiție esențială a echilibrului și eficienței la nivel social. Este în același timp premisă pentru un regim democratic, care să permită manifestarea liberă, în cadru ordinii de drept, a celorlalte autorități sociale;

- puterea de stat are ca atribut intrinsec unicitate, fiind în același timp indivizibilă și inalienabilă. Titularul unic al puterii de stat este poporul. Unicitatea puterii se realizează prin diferite categorii de organe ale statului, care au funcții specifice și relativ autonome;

- puterea de stat are un caracter organizat. Organizarea puterii constă în aparatul de stat, organele și instituțiile publice înzestrate cu atribuții și componente specifice, precum și personalul acestora, care exercită autoritatea statului, transformă decizia statală în decizie politică și o impun prin mijloace juridice.

Constrângerea reprezintă metoda esențială a puterii de stat, chiar dacă în raportu­rile de autoritate diverse, poate să aibă o pondere secundară față de cealaltă metodă de realizare a puterii de stat și anume convingerea. Metoda constrângerii nu înseamnă în mod necesar posibilitatea aplicării unor sancțiuni, ci subordonarea voințelor indi­vi­duale sau de grup voinței politice, expri­mate statal prin puterea de stat. Așa cum am arătat mai sus, constrângerea caracteri­zează puterea ca atare și de aceea, în forme specifice, este întâlnită și în alte forme de autoritate, cum ar fi autoritatea morală sau religioasă.

Ceea ce distinge constrângerea, ca atribut al puterii de stat, de toate celelalte forme de constrângere instituite în cadrul organismului social este faptul exercitării ei printr-un sistem de norme, normele juridice, instituite sau sancționate de către puterea politică, exprimată ca putere de stat. Constrângerea statală nu este altceva decât constrângerea juridică, care poate fi, după caz, penală, civilă, administrativă sau chiar constituțională.

Deși constrângerea este un element de esență al puterii de stat, aceasta în mani­festarea sa nu se limitează numai la metoda constrângerii și, totodată, normele juri­dice nu înseamnă numai constrângerea în teoria modernă a statului și a puterii de stat, normele juridice reprezintă cel mai important instrument de realizare a condu­cerii și organizării sociale, ceea ce reprezintă finalitatea superioară a exercitării puterii statale.

Este foarte important pentru realizarea unei democrații autentice și a unui echili­bru social stabil în dinamica economică și socială ca ordinea constituțională să consacre un raport just între constrângere, ca metodă de realizare a puterii și condu­cere statală, în așa fel încât responsabilitatea socială și individuală să aibă un rol preponderent, hotărâtor, față de răspunderea juridică individuală.

Suveranitatea puterii este identică cu noțiunea de suveranitate a statului, și reprezintă acea trăsătura a puterii de stat ce se exprimă prin caracteristica acestei puteri de a se organiza și de a se exercita, de a-și stabili și rezolva problemele interne și externe în mod liber și conform voinței sale, voință superioară în același timp oricăror autorități din cadrul societății organizate statal. Suveranitatea puterii presupune respectul suveranității altor state, ca o condiție a propriei sale suveranități.

În raport cu aceste constante putem defini puterea de stat ca reprezentând forma oficială constituită a puterii, respectiv forma publică sub care funcționează și se organizează această putere. Elementele definitorii ale puterii de stat sunt:

1. Puterea de stat reprezintă un ansamblu unitar al instituțiilor și relațiilor de putere reglementate juridic;

2. Puterea de stat își are legitimitatea într-un sistem de norme juridice având ca obiect guvernarea;

3. Autoritatea statală se exprimă într-un sistem de prerogative și atribute ale instituțiilor guvernării;

4. Putere de stat are un caracter organizat și se exercită prin instituțiile și organis­mele statului;

5. Relațiile sociale de putere formează obiectul dreptului constituțional, care le sta­bilește și le reglementează prin norme juridice cu forță juridică superioară, res­pectiv cele cuprinse în Constituție. Acest conținut al obiectului dreptului consti­tu­țio­nal constituie și un argument pentru a fundamenta științific supremația Constituției.

 Separația puterilor în stat

Forma de organizare statală a puterii poporului se realizează prin mai multe categorii, grupe de organe de stat cu funcții și trăsături specifice clar definite și caracterizate prin autonomie organizatorică și funcțională, precum și prin echilibru reciproc și colaborare. Această stare este specifică sistemelor de guvernământ democratice și realizează conceptul „separației” și în același timp „al echilibrului puterilor”. Sistemele de guvernământ totalitare, spre deosebire de cele democratice se caracterizează prin centralism și concentrare a puterii. De aceea, din perspectiva juridică, dreptul constituțional a stabilit teza fundamentală potrivit căreia există în stat o singură putere – puterea de stat – și un titular unic – poporul.

Una dintre cele mai importante și disputate, în același timp, teorii în dreptul constituțional este cea a separațiilor în stat. A fost considerată dogmă a democrațiilor liberale sau garanția esențială a securității individului în raport cu puterea. Indiferent care este modul de abordare a acestei teorii, separația puterilor, la fel ca și echilibrul puterilor, reprezintă principii esențiale cu valoare normativă a constituționalismului modern, iar în lipsa acestora nu se poate vorbi de democrația socială sau de stat de drept și nici de garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Schema clasică a acestei teorii are în vedere faptul că statul are de îndeplinit trei funcții fundamentale:

- edictarea regulilor generale de conducere și organizare socială – funcția legis­lativă;

- aplicarea sau executarea acestor reguli cu un conținut juridic – funcția executivă;

- rezolvarea litigiilor care apar în procesul aplicării legilor – funcția jurisdicțională;

Exercitării fiecărei funcții îi corespunde o putere, respectiv puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească. Fiecare putere este încredințată unor organe statale distincte, puterea legislativă aparține adunării reprezentative a națiunii, puterea executivă aparține șefului statului, guvernului și organelor administrative publice, iar puterea judecătorească aparține organelor judecătorești. Echilibrul acestor puteri se realizează prin distribuirea judicioasă a atribuțiilor și înzestrarea fiecărei puteri cu mijloace de control eficiente asupra celorlalte pentru a împiedica abuzurile, ca o condiție a armoniei sociale și garanția libertății umane. Întemeietorii acestei teorii sunt J. Locke și Montesquieu, care au afirmat în lucrările lor existența a trei funcții distincte ale statului, care sunt exercitate de autoritățile statale absolut distincte și independente. Aceasta este, în esență, forma clasică a teoriei, cunoscută și sub denumirea de separația rigidă a puterilor statului.

Din perspectivă filozofică, teoria separațiilor puterilor își are originea în scrierile lui Aristotel, care în opera sa „Politica” distingea cele trei puteri ale statului. Montesquieu are meritul de a fundamenta teoria separației puterilor în stat, pe ideea de libertate și ideea de egalitate, ca principii esențiale ale statului modern și democratic. După revoluția franceză din secolul al XVIII-lea, teoria separației puterilor este proclamată în documentele constituționale, în sensul că puterea este o fracțiune de suveranitate delegată de națiune unor autorități, pentru ca acestea să-și poată îndeplini funcțiile lor. Aceasta înseamnă instaurarea unui sistem de guvernământ rigid, în care fiecare organ exercita în exclusivitate puterea ce s-a încredințat. Cu toate acestea, primele documente europene cu valoare constituțională legau teoria separațiilor puterilor în stat de însăși ideea de Constituție. În epoca actuală, această teorie este considerată ca o regulă de artă politică, de oportunitate și de buna organizare a puterilor.

În consecință, principiul separației puterilor în stat reprezintă și în prezent o realitate constituțională a statului de drept, dar conținutul acestuia este altul față de sensul tradițional, așa cum a fost formulat și prevăzut în primele lucrări doctrinare și Constituției. În epoca contemporană nici unul dintre organele statului nu exercită exclusiv o singură funcție, așa cum afirmă teoria clasică. Totodată, nu se mai poate vorbi de un echilibru perfect între cele trei categorii de organe ale statului. În sistemele constitu­ționale contemporane se remarcă o creștere substanțială a rolului executivului, în raport cu puterea legislativă. De aceea, principiul separațiilor puterilor în stat trebuie reconsiderat în raport cu următoarele premise:

1. Puterea este unică, indivizibilă și aparține unui singur titular – poporul. De aceea se poate vorbi nu de împărțire a puterilor, ci eventual de împărțirea sau distri­buirea funcțiilor de autoritatea pe care le implică exercitarea puterii;

2. Ideea separației puterilor, în formularea sa clasică, contravine principiului suveranității puterii de stat, deoarece se acceptă existența a trei puteri distincte și implicit, trei tipuri de suveranitate;

3. În teoria și practica de drept constituțional contemporană legată de pluralismul politic, aspectele discutate nu vizează atât de mult separația puterilor în stat, ci mai ales raporturile dintre majoritate și minoritate, dintre forțele de guvernământ și opoziție, precum și între guvernanți și guvernant.

4. Funcțiile tradiționale ale statului: legislativă, executivă și judecătorească, se completează cu noi funcții, acceptate de doctrină – funcția de deliberare și funcția de control asupra activității executive, exercitate de către parlament;

5. Delimitarea dintre puterile statului este convențională. Astfel, Parlamentul poate aplica legea, iar atunci când adoptă un asemenea act normativ, aplică întotdea­una dispozițiile Constituției. De asemenea, executivul poate desfășura o activitate normativă, fie din producerea delegării legislative, sau atunci când adoptă ordonanțe de urgență în baza propriei sale competențe;

6. Funcția legislativă nu se poate afla în echilibru perfect cu funcția executivă. Executarea legii este întotdeauna subordonată legiferării;

7. Formularea clasică a separației puterilor în stat nu este în măsură să rezolve, în totalitate, problemele garantării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor în fața autorităților statale. Dezechilibrul de esență între organizarea și exercitarea puterii statale, iar pe de altă parte necesitatea garantării și respectării drepturilor și libertăților fundamentale de către stat, impune elaborarea unei arte a drepturilor și libertăților fundamentale, pe care cetățenii să o poată impune guvernanților;

8. În schema tradițională a separației puterilor în stat nu se regăsește autoritatea de justiție constituțională, cu totul independentă de celelalte autorități statale.

Concluzionând, se poate spune că scopul statului este unic, activitatea sa îndrep­tată spre acest scop este unică, iar puterea sa este una, indiferent de varietatea posi­bilă a funcțiilor pe care le exercită. Totodată, constituirea unei puteri statale suve­rane, prin juxtapunerea a trei puteri distincte, teoretic egale, independente și suverane și având fiecare obiectul ei propriu de activitate, apare contrar tuturor exigențelor realiste despre stat. În dreptul constituțional modern este unanim acceptată teza potrivit căreia nu este posibilă separarea mecanică o organelor statului, chiar și în sistemele constituționale care admit separarea rigidă a autorităților statale. Organizarea puterii statale în funcție de principiul separațiilor puterilor în stat apreciem că implică câteva premise:

1. Este necesar a se face distincție între puterea constituantă, care aparține poporului și este unică, și puterile constituite, care provin din puterea constituantă și reprezintă organizarea statală a puterii și stabilirea funcțiilor și atribuțiilor organelor statului;

2. Funcțiile puterii interacționează, aspect evidențiat de realizarea unor zone mixte de activitate și competență ale organelor statului cum ar fi: inițiativa legisla­tivă, ordonanțele guvernului, contenciosul administrativ, activitatea jurisdicțio­nală a altor organe, activitatea administrativă a organelor judecătorești.

3. Afirmarea pe scară largă în practica constituțională a principiului echilibrului și colaborării dintre legislativ și executiv.

4. Apariția unor autorități statale noi care nu se integrează în schema clasică, cum ar fi: instituția avocatului poporului sau justiția constituțională.

5. În loc de separația puterilor, în doctrina constituțională modernă se discută justificat, despre atribute ale suveranilor considerate ca distincte și delegate unor titulari diverși și independenți. În consecință, organele statului nu exercită puteri, ci funcții distincte, existând și posibilitatea ca mai multe organe ale statului să cola­boreze la realizarea aceleiași funcții. Acest aspect implică, într-o formulare mo­dernă – separarea supraputerilor în stat ca principiu al organizării puterilor statului.

În concluzie, separarea puterilor în doctrina contemporană a preluat ritmurile principiului tradițional și a transmis un mod de organizare și de exercitare a puterii printr-o separare a funcțiilor ce revine autorităților publice, prin colaborare și con­trolul lor mutual în îndeplinirea acestor funcții, prin instituirea unui paralelism instituțional.

Este necesară o lege a suveranității naționale?

    Un grup de inițiativă, condus de Avocat Chitic Mircea Victor Daniel, a elaborat un proiect legislativ  intitulat, „Legea suveranității - Legea pentru protejarea interesului superior și suveran al poporului și al cetățeanului român”. Proiectul de lege a format obiectul procedurii inițiativei populare de adoptare și a parcurs  cu succes toate  etapele procedurale  dificile de adoptare și în cele din urmă Parlamentul a fost sesizat legal cu acest proiect legislativ care a fost inclus pe ordinea de zi a Camerei deputaților și Senatului, a fost dezbătut în cele două camere și supus votului. Din nefericire, la data de 10. Mai 2022 proiectul de lege a fost respins de către Camera Deputaților cu o majoritate de 229 de voturi, față de numai 30 de voturi pentru adoptare. La 29 iunie 2022, legea a fost respinsă și de către Senat, aceasta fiind și camera decizională a Parlamentului pentru acest tip de lege, prin urmare respingerea este definitivă.

  În această procedură legislativă există o contradicție  esențială, în opinia noastră între voința electoratului, a poporului ca deținător al suveranității naționale. ( art. 2 din Constituție), iar pe de altă parte Parlament care exercită o putere constituită, puterea legislativă, dar nu deține această putere, nefiind titularul puterii și suveranității naționale. Împotrivirea Parlamentului la  voința manifestată constituțional de popor ca deținător al puterii și suveranității naționale, în opinia noastră, afectează grav  valorile unei societăți democratice și ale statului de drept.

    Credem că sunt suficiente argumente, având în vedere și practica altor state europene, ca la o viitoare modificare  a Constituției să se instituie și procedura adoptării unei legi organice prin referendum, cel puțin în situațiile în care proiectul de lege a urmat calea unei proceduri a inițiativei legislative  populare. Evident, în acest caz Parlamentul nu ar mai avea competența de a se pronunța sau a decide, așa cum se întâmplă acum.

     Conform reglementărilor constituționale actuale, procedura referendumului, adică a exprimării  directe a voinței poporului, ca titular al suveranității, numai în cazul adoptării sau modificării Constituției, în situația propunerii de demitere din funcție a Președintelui Statului, sau pentru a se pronunța asupra unui proiect, program de politică internă sau internațională, în acest din urmă caz, votul având numai un caracter consultativ pentru autorități, nu unul decizional.

  În cazul adoptării  aceste modificări a Legii Fundamentale, pe care o susținem, se întărește rolul poporului ca deținător a suveranității naționale  prin exercitarea directă a atribuțiilor de putere și suveranitate și eliminarea contradicțiilor nedemocratice între voința populară și Parlament.

  Cu toate aceste proiectul  de lege privind Suveranitatea națională  se pierde ci are importante consecințe  juridice și politice.

  În opinia noastră cel mai important aspect este că  proiectul a evidențiat clar și fără nicio  îndoială  voința poporului, deținător al suveranității naționale pentru transformări radicale în sistemul legislativ român cu scopul ca suveranitate și independența națională să nu rămână simple concepte teoretice ci realități ale democrației și statului de drept, respectându-se în acest fel tradițiile democratice ale poporului, valorile spirituale  și nu în ultimul rând  valorile  dreptei credințe ortodoxe.

Ne raliem întru totul expunerii de motive a autorilor proiectului de lege. Acest proiect a pus în valoare un aspect legislativ dar și teoretic deosebit de important: suveranitatea națională. Suveranitatea națională și a puterii de stat nu pot fi reduse  numai la înțelesul pe care îl conferă doctrina constituțională, ci implică  toate domeniile vieții economice, sociale, culturale ale statului. Numai în acest fel supremația și independența statului și a națiunii, trăsături definitorii ale suveranității devin realități, ci nu rămân  numai simple concepte.

 Un astfel de demers  legislativ și merită a fi reluat, în condițiile  globalizării și așa numitului proces de integrare europeană care au limitate și afectat grav, suveranitatea și independența politică și legislativă a Statului Român, identitatea națională și chiar demnitatea omului, valorile  ortodoxe ale poporului român, dar și exercitarea unor drepturi și libertăți fundamentale. Este necesar  să se precizeze în mod clar raportul dintre  Supremația Constituției și principiul priorității dreptului Uniunii Europene, în sensul că ordinea juridică internă constituțională este superioară ordinii juridice a Uniunii Europene și întotdeauna normele Constituției și deciziile Curții Constituționale se vor aplica cu prioritate.

   Garantarea suveranității naționale  implică  și  garanții constituționale și legislative  pentru limitarea și  chiar eliminarea excesului de putere  din partea autorităților statului, aspect pe care noi l-am analizat în alte studii, a manifestării discreționare a atribuțiilor de putere orientate spre interese internaționale sau personale contrare voinței poporului a suveranității și identității naționale. Această inițiativă legislativă populară a exprimat voința poporului român de a fi respectate de către guvernanți, demnitatea persoanei, exercitarea drepturilor și libertăților individuale, statul să-și îndeplinească rolul său social  prin garantarea și asigurarea  dreptului la viață, la un trai decent, la sănătate  inclusiv în situații excepționale.

     În sinteză a exprimat voința clară a poporului de a beneficia de o bună guvernare, precum și ca fiecare om să fie tratat ca persoană liberă creat după chipul lui Dumnezeu, ci nu ca simplu individ  supus mecanic  puterii discreționare a guvernanților. A afirmat  că dreptul la demnitatea persoanei dar și a națiunii trebuie să devină realități și să fie respectate atât în plan  intern cât ți în relațiile internaționale.

      Nu în ultimul rând voința populară afirmată prin acest proiect de lege  arată că  sunt necesare măsuri legislative importante pentru  sancționarea penală a corupției, a abuzului de putere și a faptelor care aduc atingere gravă integrității fizice și demnității persoanei, dar și necesitatea unor modificări importante în legislația economică pentru a împiedica externalizarea avuției naționale, așa cum se întâmplă astăzi. Prin acest proiect legislativ  suntem în prezența unei noi  concepții și înțelegeri ale suveranității naționale, care nu se rezumă  numai la aspectele constituționale și politice , ci are implicații   asupra omului și demnității sale dar și în întreaga sferă a vieții economice și sociale a statului.

      Reținând importantele consecințe doctrinare și practice ale acestei inițiative populare ne exprimăm speranța că acest proiect legislativ va fi reluat cât mai curând posibil, poate cu o  sistematizare mai riguroasă a textului de lege așa cum a recomandat  și Consiliul Legislativ.

 Dumnezeu să ne ajute!