Hamor și Antona. Măgărușii lui Dumnezeu (I) - Roman

 

 

 „Hamor şi Atona. Măgăruşii lui Dumnezeu“, Editura Serafica, Roman, 2020

 

I. O familie de măgari

Tata? Un măgar pe nume Ayir! Mama? Nimeni alta decât Aton, o măgăriţă de culoarea cenuşii. Lângă ei este Hamor, o făptură de toată frumuseţea, cu blăniţa zbârlită şi roşcată, cu două urechi lungi şi cu o coadă puternică. După aproape un an de stat în pântecul mamei sale, într-o dimineaţă de iunie, s-a născut acest măgăruş care a sărit imediat în picioare, dornic să cunoască lumea.

Aton, mama lui, era foarte mândră că lui Hamor i-au apărut dinţişorii, după chiar două-trei zile de la naştere. Iar măgarul-tată urmărea cu interes năzdră­văniile băiatului său jucăuş care ţopăia vesel, cu toate că ochişorii lui încă nu aveau o vedere clară.

Era o fiinţă tare curioasă acest pui de măgar. Alerga de colo-colo şi căuta cu privirea până în cele mai îndepărtate locuri. Tare ar fi dorit să vadă ce se află dincolo de gardul grajdului.

Adeseori, Aton îi spunea fiului său poveşti frumoase despre strămoşii lui. Ea îi vorbea lui Hamor despre Avraam, părintele multor neamuri, care a plecat, împreună cu Sara, soţia sa, şi cu Lot, fiul fratelui său, în căutarea Ţării Făgăduinţei. Ajuns în Egipt, Avraam a primit în dar de la oamenii acelui ţinut animale printre care se numărau chiar măgari şi măgăriţe. Aşadar, asinul a fost mereu alături de oameni, ajutându-i să care poveri sau să păzească turmele de oi.

Auzind poveştile, Hamor era foarte mândru de originea lui. De bucurie, aler­ga zglobiu de-a lungul şi de-a latul curţii. În momentele de linişte, îi plăcea să pri­vească prin perdeaua pusă la ferestruica din spatele casei. Acolo zărea doi copii care stăteau la masa de lucru. Ei scriau pe caiete litere sau citeau cu glas tare:

― M…a…m…a. Mama. I…n…a. Ina. Ina are mere.

Şi Hamor era foarte atent. Şi-ar fi dorit să fie şi el în casă, alături de şcolari, să înveţe să scrie şi să citească. Îi urmărea cu privirea pe Nicuşor şi pe Măriuca, cei doi copii ai stăpânilor săi, cum se joacă în curte.

― Nicu! l-a strigat mama pe băiat. Lasă distracţiile pe mai târziu! Ia-o pe Măriuca şi faceţi împreună temele! Apoi, spuneţi rugăciunea de mulţumire şi luaţi o pauză, până când vă chem la masă!

Măriuca s-a întristat auzind cuvintele mamei. A privit cum Hamor mestecă de zor nişte iarbă şi i-a spus acestuia cu năduf:

― Ce-ţi pasă ţie? N-ai nimic de făcut! Toată ziua mănânci! Dar eu? Du-te la şcoală, vino acasă! Fă temele! Hai la biserică! Citeşte asta, citeşte-o şi pe cealaltă!

Nicuşor a chemat-o pe Măriuca, zicând:

― Ai auzit ce a spus mama?

― Ce să aud? l-a întrebat mezina, privindu-l ţintă.

În timpul acesta, femeia s-a apropiat de grajd, a pus coşul cu mâncare pe Ayir şi era gata să plece sus pe deal, să-i ducă merinde soţului său.

― Până mă întorc, a spus ea, să fie temele gata, ca să ne aşezăm împreună la masă!

― Bine! a răspuns băiatul zâmbind, căci nu avea de ce să se teamă.

Dar copiii nu şi-au respectat promisiunea. S-au dat la joacă. Apoi, făcân­du-li-se foame, au rupt câte o bucată mare de pâine şi au întins cu ea în oala cu tocăniţă. Sătui, au adormit pe o pătură, lângă agudul cel stufos.

După un timp, a sosit acasă şi femeia, obosită şi îngrijorată. Pentru că tre­buia să se îngrijească şi de copii. S-a spălat, apoi a dorit să aşeze masa. Dar când a ridicat capacul de pe oală, a văzut că Nicuşor şi Măriuca mâncaseră, căci erau multe firimituri în tocană.

După ce copiii s-au trezit, i-a întrebat femeia:

― Temele voastre sunt gata? Le-aţi verificat?

― Nu, mămico! i-a răspunsul băiatul, îmbujorându-se de ruşine. Mai avem puţin!-  

― De mâncat, aţi mâncat! Însă v-aţi spălat pe mâini înainte?

Măriuca s-a grăbit să răspundă:

― Mămico, noi am gustat, numai, din mâncare, căci ne era poftă!

― Bine, a mai adăugat femeia, dar aţi făcut rugăciunea înainte de masă, ca să Îi mulţumiţi Domnului pentru pâinea cea de toate zilele?

― Cred că am uitat! a mormăit Nicuşor.

― Dacă rugăciunile nu le-aţi făcut, înseamnă că nu aţi citit nici „Biblia”. Sunt îngrijorată, să ştiţi! Eu şi tatăl vostru muncim şi vă creştem în duhul blândeţii, al bunătăţii! Vrem să fiţi creştini adevăraţi! Dar şi voi trebuie să fiţi ascultători!

― Mamă, a spus Nicuşor cu sfială. Să ştii că nu e prima dată când am uitat să mă rog! Aş vrea să mă spovedesc, într-o zi, când mergem la biserică! Oare Domnul mă va ierta?

― Sigur! i-a răspuns mama! Căci El este un Dumnezeu al milei şi al iertării. Dar trebuie să Îi promiţi că nu vei mai păcătui.

Apoi, mama i s-a adresat fiicei sale:

― Dar tu? Când vei merge la spovedanie?

― Sunt prea mică, mamă! a răspuns Măriuca.

Mama s-a întristat. Căci oricât ar fi de mic, omul are nevoie de Dumnezeu.

Ayir şi Aton l-au făcut atent pe Hamor. Şi el îşi uita, nu de puţine ori, înda­toririle sale de măgăruş.

II. Copilăria

Ayir şi Aton se străduiau să-l înveţe pe Hamor cum să măgărească frumos, ca să devină un asin educat. Ei doreau ca fiul lor să fie discret şi cuminte, să nu îi facă de ruşine. Îl învăţau cum să aleagă iarba, ciulinii şi buruiana. Îi spuneau să nu se îndepărteze de casă. Iar Hamor ciulea urechile sale mari şi se străduia să fie ascultător. Dar, când auzea un zgo­mot în depărtare, alerga într-acolo, pe furiş.

Într-o zi, pe când se plimba pe malul unui râu, a văzut un pui de catâr care sorbea liniştit apă. Hamor, curios din fire, privea cu atenţie cum, pe undele şu­voiului, pluteau nişte frunze aduse de vânt. A sărit să prindă una. Catârul nu a înţeles gestul ghiduş al mânzului. Şi s-a repezit la măgăruş, gata să îl muşte. Hamor a ridicat picioarele din faţă, ca să se apere. Dar catârul, nervos, l-a izbit şi el. Atunci, Hamor s-a întors puţin şi, cu picioarele din spate, l-a săgetat pe duş­man. Apoi a început să ragă din toţi plămânii. Grabnic, Ayir şi-a făcut apariţia. S-au întors împreună acasă, tăcând.

Aton l-a mustrat pe Hamor:

― Cu catârul te-ai răfuit? Nu ţi-am spus că neamul nostru nu trebuie să se amestece cu asemenea fiinţe? Căci doar tatăl catârului este măgar! Dar mama lui este iapă! Noi suntem dintr-un neam neamestecat, pe care încălecau împă­raţii şi regii, în vreme de pace.

― Acum, a spus Ayir, te rog să îţi ceri frumos iertare pentru greşeala pe care ai făcut-o!

Hamor s-a întristat. Şi, ieşind furios din grajd, a plecat să găsească un loc ascuns, lângă o tufă de mărăcini. A rămas acolo. Era hotărât să nu cedeze până când mama nu-l va ierta, venind să îl alinte.

Însă din cer s-a pornit o ploaie rece, cu picături mici şi repezi. Hamor ura ploaia, căci nu avea blăniţa pregătită pentru a suporta umezeala. Totuşi a rămas afară, întrebându-se:

― Cu ce am greşit?

Stăpânul a ieşit în curtea casei, ca să acopere lădiţele cu mere. L-a zărit pe Hamor şi l-a băgat în grajd. Ayir şi Aton au lăsat capul în jos, de ruşine şi de supărare, privindu-l pe bărbat cum se străduia să şteargă blana măgăruşului şi să-i cureţe copitele ude.

Şi după ce omul a intrat în casă, Hamor i-a privit pe ai săi în ochi şi a spus:

― Mămică şi tăticule, vă rog frumos, iertaţi-mă!

― Eşti sigur, dragul meu, că ai înţeles de ce te-am certat? l-a întrebat mama lui.

― Nu! a spus Hamor, lăsând urechile să îi acopere ochii. Eu doar voiam să prind cu buzele o frunză care plutea pe apă. Nu am făcut nimic rău.

Aton i-a explicat:

― Îţi ceri scuze doar ca să te iertăm! De ce îl învinuieşti pe catâr pentru nea­tenţia ta? Trebuia să aştepţi! Să îi dai prioritate celui care fusese mai întâi la izvor.

Dar Hamor a început să bată uşor din copită, semn de nemulţumire. A ieşit plin de supărare. Pe măsuţa din curte, a văzut un tubuleţpe care Nicuşor şi Mă­riuca îl foloseau doar la insistenţa mamei lor. Măgăruşul a prins cu buzele acel obiect şi l-a strâns cu putere până când pasta de dinţi a ex­plodat, împroşcându-i-se pe toată faţa. Strănutând în­tr-una, Hamor şi-a căutat salvarea intrând în grajd.

― Mhî! a rostit Ayir, privind-o cu subînţeles pe Aton. Cred că va dura puţin până vom

şterge cu buretele greşeala ta. Vino, acum, lângă noi!

III. Codul unui măgar educat

Cu greu au acceptat Ayir şi Aton că fiul lor trebuie să meargă la şcoala vieţii. Nu doreau ca măgăruşul să fie folosit încă pentru purtat poveri. Totuşi, un măgar trebuia să se comporte ca un mă­gar. Aşa era frumos.

Hamor era inteligent şi educat. El ţinea minte imediat istoriile pe care i le depănau părinţii lui, şi de multe ori, le punea întrebări la care aceştia nu ştiau să răspundă. Îşi îndrăgea stăpânul care îl hrănea şi îl mângâia pe bot, învăţându-l să aibă încredere că va fi preţuit şi protejat.

Iar lui Hamor îi plăcea să-i ducă desaga omului, semn de prietenie. Mer­geau împreună la câmp. Adora să fie în prezenţa lui. Când munca era în toi şi soarele strălucea cu putere, ţesând o perdea de foc peste lanurile de porumb, agricultorul se adăpostea sub umbra unui dud. Iar măgăruşul îşi mişca urechile pentru a-şi regla temperatura corpului. Pe la chindie, când soarele se ascundea jucăuş în spatele dealurilor, Hamor se pregătea să-şi poarte stăpânul, ducându-l în spinare câţiva kilometri, până acasă.

În drum, se opreau la o stână, de unde luau brânză şi lapte. Asta presupu­nea că Hamor avea să poarte o povară în plus. Dar era fericit. Pentru că acolo văzuse o măgăriţă care stăpânea peste o turmă de mioare.

Până când ţăranii făceau schimbul de mărfuri, Hamor stătea puţin de vorbă cu „stareţa” oilor:

― Cum te cheamă? s-a interesat el într-o zi.

― Numele meu este Atona! Sunt un animal de turmă. Odinioară trăiam ală­turi de părinţii mei, printre oi şi capre, în coliba unui păstor destoinic. Dar am fost cumpărată şi adusă aici. Mi-e tare greu! a răspuns ea. Ciobanul acesta este un om aspru. Mă loveşte adeseori cu biciul.

Hamor i-a propus:

― Hai la noi! Stăpânul meu este un om cumsecade.

Atona l-a privit neîncrezătoare. Cum putea să îl părăsească pe oier?

Pe drumul către casă, Hamor s-a tot gândit la măgăriţă. Şi a înţeles că el avea o viaţă bună. Dar i se strecurase în suflet o teamă: „Dacă va rămâne şi el singur?”

Ajuns la părinţi, a vorbit cu ai săi despre măgăriţă.

― Deseori, negustorii vând oile, caprele, caii sau măgarii din gospodărie. Şi noi am fost separaţi de părinţii noştri. Ne-am întâlnit uneori, după ani de zile. I-am recunoscut, însă nu am putut să rămânem împreună. Asta este soarta noastră! i-a explicat Aton cu răbdare.

S-a întristat Hamor. I-a părut rău că Dumnezeu l-a făcut măgar. Şi, de atunci, un gând i-a încolţit în minte:

― Voi fugi de acasă, chiar dacă asta ar însemna să-mi părăsesc părinţii. Dar nu doresc să fiu vândut altui om. Vreau să fiu liber!

Întorcându-se de la câmp într-o zi, a încetinit pasul şi a rămas puţin în urma proprietarului. Privea în pământ. Se simţea ca un trădător. Ajungând la stână, a zărit-o pe Atona. Și a scos un răget, ca să o facă atentă, iar aceasta a în­clinat capul, salutându-l. Hamor i-a împărtășit măgăriţei planurile lui:

― Lasă-ţi oile şi hai să ne găsim libertatea!

Însă Atona s-a uitat zăpăcită la el. Nu ştia ce să spună. Era de acord că mă­garii nu avuseseră prea mult noroc. Dar îi era greu să ia o decizie aşa de riscantă.

Într-o noapte călduroasă de vară, Hamor dormea în grajd lângă tatăl şi mama lui, ca de obicei. Se ştia iubit cu adevărat şi de aceea stătea fără grijă, pre­cum un prunc. Dintr-o dată, un zgomot fin s-a auzit lângă adăpost.

― Sper, mormăi Hamor ca pentru sine, să nu fi venit vreun lup!

Când a deschis ochii, a rămas fără grai. Atona se afla în faţa lui. A privit-o nedumerit, fără să-i poată spune ceva.   

― Păcurarul m-a lovit astăzi iar. Călătoria pe care mi-ai propus-o nu mi se mai pare fără temei! a şoptit ea. L-am slujit pe oier cu fidelitate. Însă el mi-a pro­vocat numai dezamăgire. După ce mi-ai vorbit atunci, nările mele au simţit par­fumul plăcut al dezrobirii. Hai să fugim acum! Eu nu mă mai pot întoarce acasă!

Hamor s-a strecurat uşor pe poartă, dând să plece. Dar gândul că stăpâ­nul său este aşa de iubitor l-a făcut să ezite. S-a oprit pentru o clipă şi a privit înăuntru, pe fereastra camerei unde omul, împreună cu soţia şi cu cei doi copii, stăteau în genunchi, la rugăciune.

Însă măgăriţa i-a făcut semn. Hamor şi-a întors privirea către grajduri, lu­ându-şi rămas bun de la Ayir şi Aton.

― Voi aduce măgăruşul înapoi, vă promit! le-a şoptit Atona părinţilor lui Hamor.

Apoi, cei doi au pornit, în tăcere, de-a lungul drumului, simţind în suflete o mare nelinişte. Au plecat şi duşi au fost.

Ayir şi Aton s-au trezit cu mult înaintea ivirii zorilor, pregătiţi să-şi înceapă ziua cu un mic dejun copios. Deodată, Ayir s-a uitat jur-împrejur după mânz.

― Unde poate fi, dragă, Hamor al nostru? Parcă ar fi un măgar sălbatic! a rostit el nemulţumit, ca pentru sine.

― Ehei! Mi-ar fi plăcut să trăim vremurile de-altă dată, când măgarii erau liberi, oftă Aton, auzindu-l pe Ayir. Lasă-l! O fi plecat la câmp mai devreme! a zis ea, liniştită.

Dar, pe când vorbea, l-a zărit pe stăpân scoţând apă din fântână. Părea su­părat. Apoi, după un timp, agricultorul a intrat în grajd, a pus desaga pe Ayir şi a plecat la treabă.

Timpul a trecut îngrozitor de greu. Aton şedea singură în curte şi nu ştia ce să creadă:

― Să-l fi vândut stăpânul pe Hamor?

Dintr-o dată, măgăriţa a început să necheze amar, provocând panică în sat şi făcându-i pe vecini să se uite cu mirare spre ea. Ştia, fusese nepoliticoasă, dar, pur şi simplu, nu îşi putea stăpâni sentimentele. Aşa era de îndurerată.

Către seară, Ayir s-a întors acasă. Părea mai scund, cu umerii aplecaţi şi cu pasul şovăitor. Înţeleseseră amândoi că fericirea lor de familie a fost prea scurtă.  

― Ayir, i-a mărturisit măgăriţa soţului său, mi-aş fi dorit să fim oameni. Să încălecăm pe măgari şi să mergem la câmp. Să mâncăm hrană preparată la foc, folosind furculiţa, lingura şi cuţitul şi să putem învăţa carte. Frumos ar fi fost să ne putem aşeza în genunchi, precum fac stăpânii noştri, şi să rămânem aşa, ne­mişcaţi, minute întregi, în faţa icoanei. Dar Dumnezeu ne-a făcut măgari. De ce?

Fără a putea răspunde, Ayir s-a apropiat cu sfială de Aton. Amândoi şi-au ridicat fruntea spre cerul pistruiat cu stele. Şi, văzând ei frumuseţile aştrilor, şi-au dat seama că trebuie să înceteze a judeca planurile dumnezeieşti.

IV. Măgăruşii prizonieri

Era o primăvară ploioasă. Hamor şi Atona rătăceau prin lume, răb­dând chinurile picăturilor de ploaie şi suportând în tăcere dureri­le copitelor care adunau tot noroiul drumurilor. Au apucat pe un prund, călcând prevăzători peste pietrişul din albia râului, fără să ştie încotro merg. Multă vreme au rămas cu privirea îndărăt. Ar fi fost bine să caute cărarea către casă. Totuşi, în faţă li s-a deschis o altă cale, sub feciorelnicul cer al dimine­ţii. Stelele se mistuiseră în sânul cerului şi o rază de soare clipocea peste o coli­bă. Osteniţi şi flămânzi, asinii noştri nu îşi doreau decât să poată intra la căldură şi să primească o mână de fân proaspăt, ori un blid mare cu grăunţe.

S-au apropiat cu sfială de staulul oilor, temându-se de câinii care i-ar fi pu­tut pune pe fugă. De la distanţă, auzeau glasurile ciobanilor, dar nu reuşeau să desluşească sensul discuţiei lor.

Pe când stăteau ei aşa să cântărească lucrurile, iată că un bărbat voinic şi sprinten, care îi văzuse pe măgari de la început, s-a apropiat pe negândite şi i-a pus iute lui Hamor un căpăstru:

― Tii, ce chilipir! a zis el cu glas puternic, ţinându-i calea Atonei. Măgarii ăştia nu-s ai nimănui!

― Ai dreptate! l-a încurajat un ciobănel mai tânăr, care s-a ridicat să-l ajute pe cel mai în vârstă.

Când măgarii traşi de cei doi oameni au pătruns în staul, nişte dulăi au în­ceput să latre, încercând să-i sperie, arătându-le bacilor cât sunt ei de harnici şi de conştiincioşi. Pentru că erau paznicii oilor.

Deocamdată, măgarii au fost legaţi în grajd. Au mâncat împărăteşte. Ridicân­du-şi ochii, au văzut, printre zăbrele, nişte miei albi, cu dinţi strălucitori, care su­geau la mama lor. Alte oiţe, cu blana cafenie sau neagră, zburdau libere. Măsurau curtea, străbătând-o în joacă dus-întors de sute de ori, până oboseau. Oaia mamă, stând liniştită pe terenul înverzit, îi urmărea pe miei cu privirea:

― Nu vă îndepărtaţi! Rămâneţi lângă mine! le-a strigat ea. Dacă vă pierdeţi de turmă, nu veţi scăpa de colţii lupului!

Ploile cădeau necontenit peste ţinut. Ciobanii s-au hotărât să repare aco­perişul colibei, care se năruise. Au înhămat măgarii şi au plecat să adune lemne din pădure. Au pus pe spinarea lor poveri foarte grele. Dar mânjii nu îndrăz­neau să se mai plângă. Cel mai rău era că stăpânii lor se certau şi uneori chiar ajungeau la bătaie. Atunci, ei neglijau să le mai dea de mâncare. Aşa că Hamor şi Atona rămâneau înfometaţi.

Unul dintre păstori, cel mai tinerel, era un om sincer, cu multă bunătate. Nu îi plăcea că tovarăşii lui se mânie unul pe celălalt. Şi de ce se supărau? Unul, mai norocos, avea oi frumoase. Dar celuilalt i se născuseră câţiva mieluşei cu beteşug. Ce să facă el cu asemenea oi? Dezamăgit, a început să-l pizmuiască pe tovarăşul său.

Mintea invidiosului se îmbolnăvise. Căuta mereu pricină de ceartă. Aşa că a stricat prietenia cu cei doi oieri şi a zis într-o zi:

― De astăzi, măgarii sunt ai mei, căci eu i-am zărit primul. Să nu mai puneţi mâna pe ei!

Dar ciobanul norocos, nemulţumit că nu se mai poate folosi de măgari, a început să îl judece pe invidios:

― Ai văzut ce face Costică? l-a întrebat el pe cel mai tânăr. Vrea să fie singur pe proprietatea noastră.

Tinerelul a spus:

― Iartă-l şi tu, Vasile, că-i supărat. Nu vezi că are atâtea oi bolnave? O să-i treacă! Vorbirea în deşert nu e bună. De ce să-l judecăm? Lasă-l în plata  Domnului! Ştii că el a fost înţelept la casa noastră şi ne-a sfătuit mereu. Acum e mâhnit. Asta e.

― Aşa, deci? a mai adăugat Vasile. Îi dau eu o lecţie de o să mă ţină minte! Iar tu să ştii că ţi-ai stricat prietenia cu mine. Îi ţii parte, nu-i aşa?

― Nu-i aşa! nea Vasile. Nu fi amărât.

Şi seara, înainte de culcare, păstoraşul se ruga lui Dumnezeu, după cum învăţase de la mama lui, zicând:

― Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele!

Dimineaţa, Ion, păstorul cel tânăr, a plecat cu oile pe câmp. Cei doi tovarăşi au rămas acasă, dorind să termine acoperişul de reparat. Seara, când Ionel s-a întors cu turma, l-a chemat Vasile de-o parte şi i-a zis:

― Ionele, ştii ce spune Costică despre tine? Că eşti leneş! Că lucrezi puţin şi că nu eşti binevenit aici, la stână.

Păstorul i-a răspuns acestuia, surâzând:

― Contează mai mult ce părere are Dumnezeu despre mine, decât ce cred oamenii!

Apoi, căutându-şi de treabă, a cugetat aşa:

― De ce să mă încred eu în cuvintele pe care mi le spune cineva care îl vor­beşte pe altul de rău? Ia să stau eu cu mintea în cer, la Dumnezeu, ca să nu mă scald apoi în baia regretelor şi să-mi plâng păcatele cu lacrimi amare!

Într-o seară, pe când bezna coborâse peste sat, nea Vasile s-a furişat în grajd, a pus căpăstrul pe măgăruşi, i-a scos din curte şi dus a fost. Au mers ei aşa, cam zece kilometri. Umblau toţi trei prin perdeaua întunecată a nopţii şi doar ici-colo vedeau luminiţe pâlpâind la ferestre. Umbra lor se proiecta pe pământ, ca nălucile unor uriaşi. Hamor şi Atona simţeau că ceva urma să se întâmple. La un moment dat, ciobanul s-a oprit. A desfăcut un ştergar mare. În el străluceau nişte bani de aur.

― Sunt milionar! a zis Vasile râzând cu răutate. Acum, Costică şi Ionică, să văd ce mai aveţi de spus! V-am lăsat şi lefteri, şi fără măgari!

Însă Costel, simţind că Vasile a ieşit pe furiş din casă, l-a urmărit. Şi când a văzut că Vasile avea banii la el, a ţâşnit ca un iepure dintr-o tufă, cu sufletul la gură, ca să-l prindă pe hoţ. Şi alergând, au intrat ei în inima pădurii.  

Măgarii au rămas pentru câteva ore singuri, lângă moviliţa de monede. Va­sile şi Costel nu s-au mai întors.

― Am devenit milionari? a întrebat Hamor în glumă, neştiind ce să zică în liniştea profundă a întunericului.

― Da! i-a răspuns Atona, somnoroasă. Cred că ne putem numi „măgarli­onari”. Hai, mai bine, să fugim cât mai avem timp. Că de nu, vin iar Vasilică şi Costică să ne ducă la stânică.

Şi au lăsat ei în urmă coliba ciobanilor, oile albe şi negre, au abandonat chiar şi movila de bani, ca să-şi capete libertatea mult visată. 

(Va urma...)