Dulcea sărutare

 

Ion Chirilă, un bărbat vrednic din Fereşti, sat aşezat în centrul judeţului Vaslui,  stând în atelierul său de tâmplărie, s-a pornit să le spună celor unsprezece copii ai săi o poveste pe care acesta le-o promisese de mult:

Maria, nume cu cel puţin 60 de sensuri, fie că se traduce ca Steaua mării, Amărăciune sau Copilul dorit, aminteşte că o Fecioară a luat în pântec rodul Duhului Sfânt şi, prin gestul ei, a permis naşterea Mântuitorului omenirii. De curând, oamenii de ştiinţă au numit Maria nişte cratere cosmice, umplute cu lavă. Dar eu vreau să vă spun ceva despre o fetiţă pe care Anişoara lui Gheorghe a luat-o în familia ei.

Dumnezeu, în Mâinile căruia suntem, Creatorul şi Mântuitorul nostru, El împarte binefacerile Sale după un plan sfânt, chiar dacă nouă, oamenilor, ni se par adesea nedrepte. Aşa, pentru că suntem aici cu toţii, să ne deschidem sufletul pentru a înţelege povestea ce urmează.

Întotdeauna, când m-am pornit să fac un lucru, m-am întrebat: Cu ce voi face? Cu lucrurile pe care le am la îndemână! Pentru ce voi face? Să asigur traiul familiei mele şi să mă mântuiesc! Am eu modelul pe care să îl urmez în ceea ce vreau să fac? Da, îl am pe Hristos! Pentru că în lucrul nostru avem nevoie de prudenţă ca să nu greşim. O vedeţi pe Anica, mămăica voastră, cât e ziulica de mare stă la bucătărie, nu vorbeşte prea mult. Are greutăţile zilei care îi ajung, are felul ei de a vă iubi prin gesturi, mai mult chiar decât prin cuvânt.

V-am povestit cum a fost înşelată mama Eva care s-a apucat să-i răspundă şarpelui. Dar sub înfăţişarea lui stătea bată-l toaca şi aista s-a gândit s-o atace pe femeie, mijlocitoarea dragostei între bărbat şi Creator. S-a refugiat Eva în vorbă cu cel rău şi a pierdut smerenia. De fapt, a devenit duşmana iubirii. Şi-aşa!

O tânără de pe la noi s-a dus la oraş, unde a găsit şi ea de lucru. La serviciu a întâlnit un bărbat mai în vârstă care i-a cerut să fie soţia lui. Femeia s-a apucat să-i răspundă şi a spus: Da! Cei doi au locuit împreună, dar înainte să facă ei cununie la biserică. Nu asta e calea spre fericire. Să vedeţi. Femeia, după ceva timp, a născut o fată, Maria, şi un băieţel, Adrian. Însă care va fi preţul plătit pentru această aventură tristă a părinţilor celor doi copii? Nouă ne plac istoriile care se termină cu bine, dar nu întotdeauna e simplu. Bărbatul nu a putut să rămână lângă femeia şi copiii lui, aşa că a plecat cine ştie unde. N-a mai venit. Mama copiilor s-a luptat cu lipsurile. Mergea şi la serviciu, se ocupa şi de casă. Pentru a face drumul mai scurt, femeia traversa linia ferată, nu folosea podul care să o protejeze de pericol. Într-o seară, fiind şi obosită, a luat-o peste linie ca de obicei; a venit un tren de marfă şi femeia noastră a rămas acolo sub roţi. A murit, iar Maria şi Adrian au fost înscrişi la Casa de Copii. Vă închipuiţi câtă suferinţă pentru ei! Casa noastră, oricât ar fi ea de săracă, e un cuib făcut cu iubire de membrii familiei. Mereu e caldă, primitoare. Dar pentru cei fără părinţi, Casa de Copii este ca un deşert în care omul recunoaşte pe Dumnezeu, singurul prieten şi unica lui speranţă. Au rămas copiii acolo.

Cum se face că în acelaşi cartier trăiau Anişoara şi Gheorghe, împreună cu fiul acestora, Dumitru. O familie frumoasă. Bărbatul se angajase la căsătorie să fie un soţ iubitor şi fidel, să aducă pe lume toţi pruncii care vor veni, ca pe o binecuvântare divină. Cu toate acestea, singurul copil era Mitru, şi acesta bolnav de inimă. E greu să înţelegi cum, fiind credincios, descoperi, în loc de Pământul Făgăduinţei care ar însemna liniştea casei tale, sărăcia cea mai cruntă: moartea băiatului care împlinise abia 16 ani. Atunci s-a ridicat vocea mamei care l-a întrebat pe Dumnezeu: Cine eşti Tu? Răspunsul nu a venit însă din afară, l-a găsit Anişoara în sufletul ei: acest secret vorbea despre voinţa Tatălui ceresc. Şi suferinţa o copleşise aşa de tare pe Ana, că nu se auzea în sufletul ei decât geamătul întunericului coborât cu putere. Avea în inimă o sete arzătoare care nu putea fi potolită.

Aflase că băieţii vecinilor au rămas fără mamă şi ce s-au gândit cei doi? Hai să le facem o vizită, să le dăm lor de pomană pentru Mitru al nostru. Îi cunoşteau. Îmbrăcaţi în haine cernite, au plecat. Cum era zi de vizită, cu acordul directorului Casei de Copii au intrat în clădire. Erau aşa de săraci, aşa de neputincioşi fără Dumitru al lor!

Să vedeţi planul divin! Cineva de sus pregătise căile Domnului. Când suntem faţă în faţă cu voinţa Lui, nu înţelegem de ce facem o alegere. Ascultăm în tăcere şi spunem: Fiat! Cum a răspuns Fecioara Maria la vestea pe care i-a adus-o îngerul: că va fi Mama Mântuitorului omenirii.

Au rămas Anişoara şi Gheorghe în sala de aşteptare. Când Maria s-a ivit în prag, să fi avut opt anişori pe atunci, a strigat alergând cu braţele deschise:

- Asta-i mama mea! Şi ca un miel al lui Dumnezeu, s-a cuibărit în braţele Anişoarei.

Femeia, în hainele sale de doliu, ar fi acceptat mai bine să moară decât să fie mamă pentru alt copil. Dar acum, condusă de misterul iubirii divine, a descoperit ceva nemaipomenit în sufletul, în speranţa şi în credinţa ei peste care a căzut o ploaie de lacrimi de bucurie, de mângâiere. Şi au vorbit cei trei şi nu se mai săturau de stat împreună.

- Vrei tu, Marie, să vii la noi acasă?, a întrebat-o Gheorghe oprindu-se din plâns, căci şi el a fost atins de aripa Duhului.

- Da, vreau, dar să ştiţi că eu am aici şi un frăţior de şase ani şi trebuie să meargă şi el cu mine, altfel nu pot.

După ce s-au sfătuit cei doi, au întocmit actele prin care Gheorghe şi Anişoara deveneau părinţii responsabili ai copiilor, şi în câteva săptămâni i-au luat acasă. Aveau acum un mieluţ şi un porumbel care le arătau  blândeţea şi grija dumnezeiască.

Dar cum a făcut Atotvăzătorul, fetiţa semăna bine cu Anişoara. Faţa cu pomeţii mari, buzele cărnoase, înaltă şi hotărâtă. Când era nevoie să înceapă o treabă, o ducea până la sfârşit. Adrian, mai mic şi mai gingaş, aducea cu o căprioară speriată, ca şi Gheorghe, tatăl său, care nu făcea nimic fără să-şi întrebe soţia.

Fiii cresc frumos dacă au dragoste părintească. Merg la biserică, sunt la şcoală. Uite aşa, timpul trece şi ei se fac mari văzând cu ochii. Desigur că rana din sufletul unei mame nu se şterge când e vorba despre moartea copilului ei, dar oamenii aveau şi bucuria că Maria şi Adrian le umpleau viaţa.

Se întâmplă uneori ca unii copii, mergând la şcoală şi făcându-şi prieteni, să cunoască obiceiurile rele. Cum s-a întâmplat cu Adrian. Venea târziu acasă, nu dorea să mănânce la masă cu familia. Când părinţii au fost chemaţi la o şedinţă, au aflat că băiatul avea şi note foarte mici. Devenise nervos, răspundea nepoliticos dacă era întrebat. Recunoşteau Gheorghe şi Anişoara, în educaţia lor se puteau strecura şi greşeli, dar ei aveau dorinţa să-i ducă pe cei doi orfani pe calea cea bună şi adesea cereau sfatul preotului. Între Porumbelul de la început şi tânărul Adrian de acum se căsca o prăpastie mare.

Anişoara, neliniştită, se porni să-i cheme la masă. Mai întâi, pătrunse în camera Mariei şi o invită în sufragerie, la o plăcintă cu brânză. Privi cu încredere icoana Dulcea sărutare, spunând un Doamne, ajută!

- Haideţi la mama, că-i fierbinte plăcinta!, strigă ea. Vă aduc şi câte un pahar cu lapte? Din cel de care am cumpărat ieri de la piaţă.

- Mie pune-mi într-o cană, dar să fie cald!, ridică Adrian ochii spre femeie, în timp ce Maria face semn cu degetul că nu vrea.

Se aşează. Anişoara pune o ulcică plină cu lapte şi, prinzând o felie de plăcintă presărată cu zahăr pudră, le face semn tinerilor să ia şi ei câte o bucată mare de pe platou.

- Mamă, tu ştii vraja cu aerul?, întreabă fata ştergându-şi mâinile cu un şerveţel.

- Ce înseamnă vraja cu aerul?, se miră femeia privind-o în ochi pe fiica ei. Nu am auzit.

- La şcoală, ne jucăm aşa în pauză. Cineva se aşează pe scaun, iar de o parte şi de cealaltă stau patru fete. Fiecare îi desenează în aer o aură celei pe care urmează a o ridica. După cele patru aureole, două într-un sens şi două în altul, cu câte două degete, opt în total, fata e ridicată în aer şi este foarte uşoară. De ce oare, mamă?

-E doar o iluzie, cred, ce legătură să fie între semnul în aer şi greutatea corpului? Nu ştiu ce să spun, draga mea, însă dacă este numai un joc, e bine. Totuşi, nu trebuie să ne jucăm de-a vrăjile, că-i păcat!

- Ştiţi, se grăbeşte Adrian să spună şi el mestecând ultima înghiţitură, un băiat mi-a povestit că el se juca de-a degetul lui Dumnezeu. Atingea un lucru şi tot ce gândea el se întâmpla.

- Atinge şi tu carnetul ăla de note, îl luă peste picior Maria, poate capătă şi el o faţă mai frumoasă.

- Uite, mamă, se plânge băiatul, am lăsat-o pe ea să povestească, eu n-am voie! Mereu face aşa! Dacă îi spun şi eu ceva de rău, se supără şi plânge!

- Spune, puiul mamei!, îl încurajează femeia. Nu-l mai întrerupe, îngeraşule, că-l năcăjeşti!, o rugă Anişoara pe fată, mângâindu-i codiţele. Ştiţi că mie îmi place să vă înţelegeţi. Iar Adrian a învăţat bine până acum. E obosit. Mămica lui are încredere în el!, îndulci ea vocea.

- Tovarăşul acela, mamă, făcea mereu aşa: de la început hotăra cum se vor termina lucrurile, reia Porumbelul. Într-o zi, frate-său cel mic l-a supărat. Ce s-a gândit cel mare? N-ai să intri astăzi în casă până la venirea părinţilor! Să stai flămând! Aşa că a vrut să strice yala de la uşă cu o şurubelniţă, ca să nu mai poată fratele să deschidă. Nu era un lăcătuş prea priceput. A căutat şurubarul, însă înainte a dorit să vadă unde sunt semnele pe care trebuia să le strice. A pus degetul în borta cheii, dar, zice el, pe partea cealaltă era diavolul şi i-a prins arătătorul acolo. Nu şi l-a mai putut scoate. Povestea că l-a văzut prin uşă pe sarsailă şi s-a speriat rău de tot. Avea îmbrăcămintea colorată peste o blană urâtă, nespălată.

- Şi cum a scos degetul din gaura cheii?, râde Maria în hohote.

- Degetul i s-a umflat şi nu l-a mai putut retrage. Cu cât făcea mai mult efort, cu atât îl durea mai tare. A început să strige, să bată, şi un vecin l-a auzit. Singura soluţie ar fi fost să taie broasca. Vrei, nu vrei, bărbatul a stricat lucrul omului, dar l-a eliberat pe captiv.

- Doamne, Dumnezeule, ce năzdrăvănii le mai trece unora dintre copii prin minte!, spuse Anişoara şi căzu pe gânduri. Apoi reluă:

- Uitaţi, peste o săptămână se împlinesc patru ani de când fiul meu, Dumitru, a plecat la cer. Era cuminte şi ascultător!... Şi tot patru de când aţi venit voi în casa asta. Să mergem duminică la biserică şi să ducem nişte daruri, să le binecuvântăm, să le dăm săracilor de pomană şi ca semn de mulţumire pentru voi.

Şi aşa au făcut. S-au pregătit cei patru şi au plecat frumos către locul întâlnirii cu Domnul. Era duminica a V-a de după Rusalii. Au aşezat alimentele pe masa sfintelor daruri şi au sărutat icoanele, au mers la altar cu lumânările aprinse, punând în acatiste rugile de mulţumire şi de cerere.

Preotul a început să citească Evanghelia mântuirii oamenilor şi a pieirii porcilor:

- Şi trecând El dincolo, în ţinutul gherghesenilor, L-au întâmpinat doi îndrăciţi care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Şi iată, au început să strige şi să zică: Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu ? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti ? Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând. Iar demonii îl rugau, zicând: Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci! Şi El le-a zis: Duceţi-vă! Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă. Iar păzitorii au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus cele întâmplate cu îndrăciţii. Şi, iată, toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să plece din hotarele lor. Intrând în corabie, Iisus a plecat şi s-a întors în cetatea Sa.

- Iubiţi credincioşi, începe Sfinţia Sa explicarea textului Evangheliei, oamenii ajunseseră să fie stăpâniţi de Cel Rău. Dar nu vedeau. Cum descoperă ei că sunt atinşi de păcat? Doar stând sub sfânta privire a lui Hristos. Altfel, gherghesenii nu vedeau adevărul. După cum este şi un porc: îl naşte scroafa curat, însă el nu se lasă până ce nu intră în mocirlă. Dacă îl speli, se tăvăleşte iar. Fiul Tatălui, având şi fire umană, înţelege neputinţele omeneşti. A existat şi un om eliberat care a cerut să fie ucenicul Mântuitorului, dar ceilalţi îl ceartă pe Iisus că le-a omorât porcii. Ei încă nu înţeleg. Realitatea Cuvântului are o forţă mare, dar nu se arată imediat. Ca o plămadă căreia îi pui drojdie. Creşte în timp. De ce are Domnul răbdare cu oamenii, cu noi toţi? Din iubire! Cum pot părinţii să treacă aşa des peste neputinţele copiilor? Uitaţi-vă la firul puternic de iarbă! El face loc şi firului nou crescut! Pasărea, cât e de mică, adună hrană şi duce în cuib cioculeţelor care abia se ivesc. Întreaga natură învaţă cum trebuie creatura să se bucure, să mulţumească. Uneori, străbatem poteci întunecoase, pline de furtună şi de primejdii, dar nu vedem că alături este şi drumul de lumină la capătul căruia se află braţele întinse ale Tatălui şi bunătatea Sa nemărginită.

Cu siguranţă că multe cuvinte cu har a rostit preotul în acea zi. Dar, pentru Adrian, a fost suficient. Aceşti patru ani de binecuvântare în sânul unei familii calde, moartea năprasnică a mamei lui, realitatea că astăzi, acum, se află în biserică, toate îl chemau pe băiat să descopere adevărul. Şi să-l urmeze iarăşi, în sfinţenie, pe Mântuitor.

La plecare, a luat-o pe Anişoara de un braţ şi pe Gheorghe de celălalt. Maria s-a prins de mijlocul mamei sale şi au plecat acasă fericiţi. Copii şi părinţi. Au ajuns mângâiaţi acasă. În camera Mariei, la răsărit, e pusă icoana Dulcea sărutare. Pruncul jucăuş ţine călcâiul răsucit, însă Mama îl înţelege, lasă capul plecat înspre Prunc, semnul iubirii Sale.

Niciodată nu se poate şterge amintirea unui copil plecat în ceruri. Pentru părinţii săi, rana rămâne deschisă, dar face Dumnezeu în aşa fel să aline durerea celor în suferinţă. Numai dragostea vindecă, zise Ion Chirilă ostenit şi se ridică să meargă la treabă.