Brâul Maicii Domnului (povestire)

Privind pe fereastră cum, din cer, cad uşorii fulgi de zăpadă, copiii sunt în aşteptarea vacanţei de iarnă.

-Mie îmi aduce Moş Crăciun o sanie mare, aşa cum i-am cerut! Spune Dănuţ.

-O! nu-ţi imaginezi ce păpuşă am dorit eu de la Moşul! Strigă Arina.

-Doamna învăţătoare, adaugă Roberta, în scrisoarea pe care am ascuns-o bine, ca să nu o găsească cei din familie, l-am rugat pe Gerilă să-mi pună la poalele bradului împodobit un ineluş cu piatră albastră!

Învăţătoarea Clara Teleman îşi aşează scaunul foarte aproape de prima bancă a elevilor. Apoi spune:

-Pentru că este ultima zi de şcoală, şi de mâine vom fi în vacanţa de iarnă, vreau să intrăm într-o poveste cu nea şi troiene. Sunteţi de acord?

-Da! Da! Strigă Laurenţiu aplaudând şi toţi elevii îl urmează. Chiar şi Andrei, care de obicei stă cuminte, ca să nu o supere pe doamna, bate bucuros din palme.

-Bine! Zice Clara Teleman. Să ne imaginăm că pătrundem în lumea închipuirilor. Vedem o copiliţă care stă la fereastră şi priveşte casele împotmolite în zăpadă. Ce viforniţă! Abia se mai zăresc ferestruicile! Fumul se ridică din coşuri dar nu îndrăzneşte să se înalţe…se lasă dus de vânt, când într-o parte, când într-alta! E un frig tăios! Când şi când, câte un om zgribulit merge grăbit spre casă, cu capul strâns între umeri ca să nu îi îngheţe urechile.

Coboară seara peste ţinut şi, o dată cu ea, o linişte adâncă… Numai viforniţa îşi face de cap. Nici măcar câinii nu latră. Încovrigaţi în faţa uşilor sau ascunşi într-un cotlon, aşteaptă şi ei resemnaţi, ca şi oamenii, să tacă vântul. Dar el se înteţeşte. Urlă prin coşurile caselor, prin poduri, zvârle pumni de vată albă în geamurile îngheţate. Se năpusteşte cu atâta furie de parcă ar vrea să smulgă din temelii totul.

Câte ceasuri din noapte or fi trecut? Maria, căci aşa se numeşte fetiţa din povestire, priveşte pe fereastră. Pe bolta îngheţată au apărut mii de stele. Doar la un singur geam licăreşte încă o luminiţă. Deci mai este cineva care, ca şi ea, nu poate să doarmă, cineva în bordeiul acela răzleţit aproape de pădure!

Îşi lipeşte buzele fierbinţi de sticla ochiului de geam. Bănuţul gurii se imprimă pe florile groase de gheaţă.

-De-acolo trebuie să vină mama şi bunica, până se face ziuă!

Cu câteva zile înainte, Maria îi scrisese lui Moş Crăciun o scrisorică, spunându-i că doreşte o minge mare şi tărcată, multe creioane colorate şi un bloc de desen, bomboane de ciocolată şi ghetuţe. Iar femeile au plecat la târg, să-l întâlnească pe Moşul. Dar de ce oare nu mai vin? Au asigurat-o că vor fi acasă până cade seara.

Cu hărnicie, Maria s-a ocupat să hrănească păsările şi să le închidă în coteţ. A scos din fântână apă, a făcut cu lopata o cărăruie de la portiţă până în cerdac. Vijelia s-a năpustit şi iarăşi a mutat în joacă troianul. Ce să facă? Dă şi ea o mână de ajutor în casă! Dar nu se poate lupta cu vântul!

Acum se aşează pe marginea patului. În odăiţă e cald…Focul aprins în soba de teracotă răspândeşte o căldură plăcută, moleşitoare. Bălănel, cotoiul vărgat, îşi întinde pe rând mădularele apoi se scoală scuturându-se iute, sare de pe sobă în patul copilei căreia i se strecoară în poală. Două mâini bune se plimbă peste blăniţa lui catifelată.

E tăcere. Lângă mâţă, nu-i mai este frică de nimic fetiţei. Doar este în clasa a III-a. Îşi ţine răsuflarea să audă paşii celor două femei care trebuie să vină, dar nimic.

Se ridică şi aleargă la fereastră. Suflă cu putere aer cald, apoi, prin ochiul de geam priveşte: peste câmpul alb… doar soldaţii pădurii încărcaţi de omăt. Se întoarce îngrijorată şi se culcuşeşte în pat. Să nu adorm! Îşi propune. Trebuie să le întâmpin pe mama şi pe buna!

Dar somnul o doboară. Afară viscolul s-a înteţit. Stele s-au ascuns de frică între norii groşi. Fulgii mari de nea cad cu nemiluita peste mormane albe şi reci. Maria pătrunde în lumea visului. În ţinutul fantasmelor, două siluete rătăcesc prin pădure înfăşurate în şaluri groase de lână. Merg pe dibuite împinse de gura uriaşă a iernii care ţese în îmbrăcămintea lor floricele îngheţate. Măriuca doarme ţinând strâns în mânuţă o bucăţică din Brâul Maicii Domnului, învelit în hârtie. Vede nişte femei îngrijorate. Cea mai tânără zice, apărându-se de fulgii care zboară cu repeziciune, pătrunzându-i în ochi:

-Vai, păcatele noastre! Pe unde o fi drumul către casă?

Biata femeie mai în vârstă nu poate rosti nici un cuvânt. Abia mai răsuflă. Coastele o dor şi nu are nădejde că vor ajunge prea curând, mai ales că aude cum vântul mugeşte Uu!...Uuuu!, fără întrerupere.

În cameră a început să fie frig. Flacăra lămpii pâlpâie, umbrele tremură pe zid, aplecându-se după dansul flăcării. Cum fetiţa doarme cu faţa în sus, Bălănel i s-a strecurat între umăr şi bărbie. Mişcările motanului o trezesc. Lumina îi supără ochii. Roteşte privirea prin cameră. Oftează. N-au sosit nici acum! Dă să se ridice din pat însă renunţă. Frigul o face să-şi tragă plapuma peste cap şi buimăcită adoarme iar.

Visează. A! uite, măicuţa ei scumpă şi bunicuţa s-au strecurat încet în cameră. Ea le întâmpină. Se grăbeşte să scuture de pe dânsele zăpada. E aşa de multă, că nu reuşeşte. Bălănel ajută şi el în felul său, învârtindu-se în jurul femeilor dar acestea par să nu îl vadă, căci stau mereu cu spatele. Deodată, supărate, cele două femei deschid uşa. O zbughesc afară şi iau drumul iar spre pădure. Bălănel, repede şi el după ele. Mamă! Bunică!...strigă Maria. Nu răspunde nimeni. Plânge fetiţa. Aleargă prin zăpadă în picioarele goale, spre cetatea codrului dar tălpile o duc singure către casă. Bălănel este şi el acolo. Vine preschimbat într-un băiat foarte rău care înhaţă traistele de pe pat şi iese prin uşa deschisă. Măriuca îl ajunge la poartă. Vrea să recâştige desagile dar nu poate. Ţipă. Cineva parcă o sărută pe obraz…Întinde mâinile. Cu siguranţă este măicuţa! Dar de ce nu seamănă cu ea?

Necunoscuta spune:

-Bine că te-ai trezit! Ai să mergi la mine în sat câteva zile! Iar la şcoală nu te mai duci!

Întreabă Maria speriată?

-Cum se poate una ca asta?

Femeia din vis nu aude. Zorită, i-aduce fetei ceva de mâncare:

-Trebuie să te îmbraci, să-ţi pui cărţile în geantă şi să fii gata repede!

Au ponit la drum una în spatele celeilalte, pe zăpada bătătorită. Ies din sat într-o linişte ascunsă în grămezile de nea. Ca din senin, fetei îi curg lacrimile. Merge în urma femeii strângând cu putere cocoloşul de hârtie. În el se află pânza sfântă pe care o primise de la părintele Niculae. Oftează întruna. Cum să nu o văd pe doamna învăţătoare? Să nu-i întâlnesc pe toţi colegii de clasă? Ah! Mama nu ar fi permis niciodată să lipsesc o zi, măcar, de la şcoală!

În sfârşit, pătrund pe negândite în curtea unei case. Cineva roboteşte. Măriuca zăreşte un căţelandru alb. Întârzie pe afară cu Ursul, câinele ciobănesc, îl mângâie pe cap, îl scarpină pe gât. Îi dă un pupic pe catifeaua rece şi umedă a botului. Ursul se gudură, mişcându-şi mulţumitor coada şi lingând mâinile îngheţate ale fetiţei.

-Lasă, Măriucă, zice câinele, o să mai stăm noi de vorbă! Acum trebuie să intri în odaie! Curăţă-ţi de zăpadă ghetele apoi pătrunde în chiler!

Şcolăriţa e ascultătoare. Intră în casă. Îşi lipeşte mâinile de sobă, să le încălzească. Se întoarce şi cu spatele. Un val de căldură plăcută străbate prin hăinuţă; ajunge până la piele. Roteşte privirea. Totul i se pare nou: camera e mare, luminoasă, podeaua vopsită cu roşu, pereţii înveliţi cu scoarţe alese cu flori trandafirii. Paturile stau amândouă la câte un colţ al odăii, sub cuverturi din macat. Sunt frumoase! Gândeşte Maria. Pe rafturile blidarului dintre sobă şi uşă sunt mere şi gutui care privesc cele trei figuri zâmbitoare din tabloul după care se află un smoc mare de busuioc.

Visul o poartă către fereastră. Maria vede o sanie mare cu zurgălăi care s-a oprit la poartă. Buniţa coboară şi intrând în casă, îi spune cu o voce caldă cum nu auzise niciodată:

-Draga mea, eu am să plec! Rămâi sănătoasă!

Apoi, scoate o batistă albă din buzunarul paltonului şi o duce către colţul ochilor. Cu picioarele grele ca nişte butuci, se îndreaptă spre poartă unde o aşteaptă o sanie. Măriuca priveşte nedumerită cum bătrâna se urcă. A plecat însă broboada sa lungă a rămas, acoperind întreaga ogradă.

Din codru se aude sunetul de corn al pădurarului, apoi lătratul unui câine de vânătoare. Sania de lemn a bunicii alunecă iute printre crengile pline de zăpadă. Brârrr! Ce frig! Bunica ţine îmbrobodeala, ţesând peste pământul alb stele de omături.

Măriuca e în cameră. Cercetează micul raft aflat lângă pat. Smulge o carte nouă pe care nu o zărise până atunci. Toate sunt ale ei! Se reazemă de o pernă şi o deschide. Începe o poveste pe care nu o mai citise. Un viermişor pare că îi roade inima. E cald, e bine şi aici. Totuşi, de ce nu mai vin mama şi bunica? Şi cine putea fi acea femeie care tocmai a plecat?Poate că este vina mea, gândeşte Maria. N-ar fi trebuit să-mi doresc nimic de Crăciun!

În carte a găsit rugăciuni ale copiilor pentru părinţii lor. Măriuca citeşte şi se roagă fierbinte. Ruga ei îi conduce paşii către palatul dumnezeiesc de lumină. Ajunge în faţa tronului, udându-l cu lacrimi amare. Puiul de om de nouă anişori, plânge:

-Măicuţa iubea codiţele mele! Tot ea le pieptăna! Stăpâne sfânt, ţi le dau în dar. Permite ca mama şi buniţa să se întoarcă acasă! Nu-mi doresc daruri de Crăciun!

Maria vede o foarfece şi taie părul său lung. Deodată, un bărbat cu barbă albă şi cu haină roşie pe umeri i le pune înapoi.

El spune cu bucurie:

-Măriuca! Iată ce am în traistele mele îngheţate: o minge mare şi tărcată, cum îţi doreai de multă vreme! creioane colorate şi blocul de desen pe care mi l-ai cerut! Am bomboane de ciocolată! Mama ta şi bunica nu mai pot ajunge la tine! Zăpada şi viscolul năprasnic le-a înfundat cărările. Au rătăcit femeile prin pădure ore întregi. S-au împotmolit într-un troian de unde n-au mai putut ieşi. Acolo s-au gândit cu siguranţă la tine. Curaj!

Maria nu vrea cadouri. Strigă tare către Dumnezeu, ridicând mâinile către Creator:

-Doamne, Mântuitor Milostiv, ajută-mă!

Apoi vede în sacul Moşului Crăciun pacheţelul cu Cingătoarea ei sfântă. Trage cu putere, dar brâul este la fel de lung precum broboada femeii necunoscute. Ce se întâmplă?

Deodată simte cum nişte braţe delicate o ating. Este Maica Domnului.

-Acest Brâu din păr de cămilă, spune Măicuţa Sfântă ajutând-o pe copilă să îl scoată uşor din traista roşie, te va însoţi, alinându-te!

Apoi, se apleacă şi o ridică pe Maria. Copila devine ca un fulg. O fericire de nedescris o inundă. Plânge uşurată, neînţelegând ce se întâmplă. Deschide ochii şi vede că este în braţele mamei sale.

- Ai visat ceva urât, Marie? Ce s-a întâmplat? O întreabă ea.

Măriuca o cuprinde pe măicuţă şi se cuibăreşte la sânul ei. Apoi suspină spunând:

-Mamă! Mamă! Tu eşti cel mai frumos cadou pentru mine!