Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 182

O încercare de a ridica Constituția României la valorile dreptei credințe ortodoxe (II)

Lector univ. dr. Marius Andreescu
Tags: Constitutia crestina; Constitutia;

Propuneri pentru o posibilă revizuire constituțională în vederea consacrării tradițiilor și valorilor ortodoxiei românești

 Lumea de astăzi, omul societatea și statul se adâncesc într-o secularizare din ce în ce mai accentuată. Creștinismul și mai ales valorile dreptei credințe sunt abandonate, refuzate și chiar blamate și prigonite. În occident multe biserici au fost închise din lipsa credincioșilor.

Omul contemporan l-a uitat și chiar îl renegă pe Dumnezeul Cel adevărat, Unul în ființă și întreit în Persoane, și dreapta credință. Cuvintele Mântuitorului: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” ( Matei 6,33) și „Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5) sunt uitate sau neglijate. Omul, societatea și statul se cred suficiente lor înșile. Tehnologia a depășit umanismul, iar pragmatismul și raționalismul exacerbat devin „noua religie” a vremurilor noastre. Societatea contemporană nu este marcată atât de mult de ateism, cât mai ales de politeism. Dumnezeul adevărat, Cel personal, este înlocuit cu dumnezei creați de om, cu idoli moderni ai vremurilor noastre, în sensul că materia, trupul, pragmatismul raționalizat și lumea aceasta sunt unica realitate.

 Din nefericire și unitatea creștinismului, a Bisericii au fost afectate de politeism. Părintele Arsenie Boca deplângea faptul că la vremea lui existau peste 300 de confesiuni și secte care se considerau creștine. Astăzi se pare că sunt peste 3000 de astfel de grupări care de fapt îl disprețuiesc pe Dumnezeu, Sfânta Cruce, pe Maica Domnului, Sfintele Taine, pe sfinți și sfintele icoane.

 Orice referire la originile și tradițiile creștine ale Europei (la creștinism și dreapta credință ortodoxă) este refuzată de stat, de politicieni, ele nefiind înscrise în instrumentele juridice internaționale și în Constituțiile statelor Europene. Jurisprudența internațională dar și internă în materia drepturilor omului are aceleași caracteristici. Se consideră în mod aberant că referirea la creștinism, la dreapta credință ortodoxă, prezența icoanelor în sălile de clasă, amfiteatre sau locuri publice sunt ofensatoare pentru cei de altă credință sau pentru atei. Și totul în numele principiului toleranței înțeles și aplicat eronat, exprimind de fapt raționalismul pragmatic și laic al timpurilor noastre.

 Dar care este sensul adevărat al principiului toleranței? Toleranța este o însușire importantă a manifestărilor de conștiință în spațiul public. Dar mai înainte de a fi consacrată juridic adevărata semnificație a toleranței este legată de conștiință ca dar a lui Dumnezeu. Toleranța este o trăsătură importantă a poporului român și mai ales a ortodocșilor. Toleranța semnifică printre altele, coexistență în diversitate, blândețe, o atitudine înțelegătoare, de compătimire și ajutor față de neputințele de tot felul ale oamenilor. A fi tolerant nu înseamnă a renunța la credința ortodoxă a strămoșilor tăi, la valorile și manifestările spirituale ale ortodoxiei, la valorile și tradițiile existențiale ale poporului român, la demnitate. În lipsa recunoașterii și respectării sensurilor ortodoxe ale adevăratei toleranțe, soluțiile juridice sau normative care s-au impus în unele cazuri în legătură cu libertatea de conștiință sunt lipsite de autenticitate, noi am spune absurde și contrare vieții noastre ortodoxe. Nu dorim să insităm acum asupra acestui aspect, dar considerăm că sunt semnificative cuvintele vrednicului de pomenire, Patriarhul Miron Cristea: “Nu uita că porunca creștină este să iubești pe aproapele ca pe tine însuți. Aceasta nu însemnează, că pe tine însuți să te neglijezi, să nu te aperi de cei cei care ca niște lipitori, îți sug vlaga, să le cedezi vatra și pământul, să-ți părăsești căminul, să-ți corcești limba, să-ți înveninezi sufletul, să-ți lepezi comorile sufletului, iubirea de patrie, de tron, de credință, de datini și de propria-ți viață națională cu toate ale ei”.[1]

Din nefericire, în societatea de astăzi din ce în ce mai secularizată și dominată de un umanism raționalizat care îl refuză pe Hristos, acțiunile unor politicieni, soluțiile juridice sau chiar faptele săvârșite în numele unei false toleranțe și a libertății de conștiință denaturată de la sensurile profunde conferite de revelația supranaturală dăruită de Dumnezeu omului, reprezintă atitudini și manifestări tot mai aprige împotriva creștinismului și creștinilor și mai ales împotriva ortodocșilor și ortodoxiei. Cât de actuale sunt cuvintele Mântuitorului:

“Și veți fi urâți de toți pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui” (Matei, 10, 22). Mesajul Sfântului Apostol Pavel este cât se poate de actual pentru creștinii care suferă din cauza manifestărilor politice sau juridice anticreștine și antiortodoxe: ”De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare” (Corintieni II, 10). Dar și în aceste situații, de multe ori tragice, adevărații creștini nu renunță la demnitatea de fiu a lui Dumnezeu după har și la libertatea întru Hristos.

După cuvântul Sfântului Marcu Ascetul cauzele păcatului, ale răului ale laicizării societății și statului, ale egoismului și egocentrismului care domină lumea de astăzi sunt: „nepăsarea, uitarea și neștiința”.

 Nepăsarea față de Dumnezeul Cel unic în ființă și întreit în Persoane, Creatorul a toate câte sunt, față de Sfânta Cruce, Maica Domnului, sfinții părinți, nepăsarea față de valorile și tradițiile milenare ale creștinismului, dar și nepăsarea față de cultură, față de aproapele. În pragmatismul și raționalismul exacerbate, cei mai mulți dintre oamenii zilelor noastre se raportează numai la ei înșiși și la fel se întâmplă și cu statul și societatea.

 Neștiința care înseamnă refuzul cunoașterii existențiale, prin iubire și trăire profundă a lui Dumnezeu, dar și a aproapelui și a naturii create. Se consideră în mod greșit că numai cunoașterea rațională, abstractă și demonstrativă conferă cunoștiințe necesare dar și puterea de a domina și subordona natura.

 Se uită, prin modul de existență al societății contemporane precum și prin paradigma propusă pentru a explica originea și evoluția omului și a universului, originea divină a omului, acesta fiind creat după chipul lui Dumnezeu și chemat la desăvârșire în Dumnezeu, la îndumnezeire prin har. Se uită chemarea sfântă de a-și restabili puritatea noblețea și curăția printr-o tot mai accentuată asemănare cu Dumnezeu. Teoriile evoluționiste, științifice oricât de elaborate ar fi nu pot explica originile lumii și nu pot demonstra ce este viața și nici sufletul nemuritor al omului sau conștiința sa, nu pot oferi o explicație rațională ființei umane și nici libertății existențiale a omului. Totodată se uită vocația și misiunea omului de a se spiritualiza pe sine și toată creația, de a descoperi sensurile rațiunii divine în creație, de a conferi sensuri spirituale universului prin propria sa operă creatoare de valori. Se uită că nu omul este pentru lege, ci legea este pentru om, la fel și statul.

Este cunoscută celebra și controversata afirmație a scriitorului și politicianului francez Andre Malraux: „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”. Unii comentatori spun că nu este clar dacă Malraux a avut în vederea orice fel de religie, confesiune sectă etc. sau s-a referit numai la creștinism. Se pare că scriitorul francez prin afirmația sa nu a avut în vedere exclusiv creștinismul și cu atât mai puțin dreapta credință ortodoxă, ci orice formă de misticism, de care, trebuie să recunoaștem că nu ducem lipsă în zilele noastre.

Încercând să parafrazăm această afirmație spunem că: „Fără creștinism, fără dreapta credință ortodoxă, fără recunoașterea, consacrarea și respectarea de către om, societate și stat a valorilor și tradițiilor creștine, secolul 21 se îndreaptă sigur spre neantul lipsei de sens al existenței, spre închidere în determinismul natural și temporal al acestei lumi”.

Omul este o ființă socială. Existența socială a omului exprimă starea juridică în care se află deoarece legea juridică este aceea care creează ordinea fenomenalității existențiale a omului. De aceea este important dacă prin legea juridică, prin conținutul normelor juridice se consacră explicit, se recunosc și sunt respectate valorile și tradițiile creștine ale existenței autentice în care omul, societatea și statul ar trebui să fie. Această recunoaștere și consacrare normativă trebuie să se regăsească mai întâi în conținutul legii supreme, cu forța juridică superioară, care este Constituția.

*

În cele ce urmează sugerăm câteva posibile completări în conținutul unor reglementări normative ale Constituției României, care, în opinia noastră ar ridica Legea Fundamentală la tradițiile, adevărul și valorile creștin ortodoxe ale poporului român și ar putea genera o stare de constituționalitate a statului și societății care să aplice aceste valori. Propunerile „de lege ferenda” intenționăm să respecte cerințele normativismului constituțional contemporan și principiile democratice ale statului de drept.

 

 Articolul 1, alin. 1 din Constituție consacră caracterele statului român: „România este stat naţional, suveran și independent, unitar și indivizibil”.

Caracterele sau trăsăturile statului reprezintă însușiri, elemente proprii statului și poporului Român prin care se individualizează față de alte state și popoare. Fiecare dintre aceste caractere sunt consacrate constituțional nu numai ca rezultat al voinței politicienilor, a legiuitorului constituant, ci se impun ca realități istorice la care statul și poporul român au ajuns prin multe vicisitudini ale istoriei și multe jertfe. De aceea consacrarea acestora în Legea Fundamentală este de necontestat având caracter de permanență juridică. De altfel art. 152 din Constituție stabilește că aceste caractere ale statului român nu pot forma obiectul revizuirii constituționale, în sensul modificării sau abrogării lor. Dar pot fi adăugate și alte caractere.

Propunem să se adauge și caracterul de: „Stat creștin ortodox”.

Acest caracter al statului și poporului roman are o evidență istorică mai accentuată decât celelalte. Creștinismul, ca trăsătură fundamental existențială a poporului roman este de necontestat. Așa cum se știe, față de alte națiuni, poporul roman nu a fost încreștinat prin forță sau prin voința vreunui conducător, ci s-a format creștin, păstrându-și și întărindu-și această trăsătură în întreaga sa istorie. Prin urmare, o astfel de mențiune în Constituție se impune poate înaintea altor caractere ale statului și națiunii, deoarece creștinismul se identifică cu însăși ființa poporului român și stă la originea celorlalte caractere.

Recunoașterea juridică și constituțională a faptului că România este un stat creștin ortodox ar reprezenta premiza majoră pentru interpretarea și aplicarea altor prevederi constituționale în spiritul și cu respectarea acestei trăsături.

Consemnarea în Legea Fundamentală a caracterului creștin ortodox al statului Român nu ar aduce nici un fel de atingere și nu ar îngrădi în niciun fel libertatea altor culte, drepturile minorităților religioase sau de altă natură, care de altfel sunt garantate constituţional. Nu contravine principiului separării statului de biserică, atât de îndrăgit de către unii politicieni și unii doctrinari, deoarece prin caracterele statului, nu se au în vedere instituțiile statului, ci în primul rând poporul român. Noțiunea de stat este identică cu aceea de popor.

Putem oferi un exemplu relevant pentru a susține propunerea noastră. Art. 13 din Constituție stabilește că „În România limba oficială este limba română”. Așa cum este cunoscut, această reglementare constituțională a fost contestată în mod nejustificat de către unii politicieni ai minorităților naționale la fel și caracterul național sau unitar al statului român. Limba română este o caracteristică existențială a poporului român, un fapt istoric de necontestat la fel ca și caracterul creștin ortodox al statului și poporului.

Această reglementare constituțională nu a împiedicat în nici un fel minoritățile naționale să-și folosească limba proprie în viața cotidiană, în instituțiile statale și sociale de orice fel. Atât Constituția cât și legile speciale prevăd garanții și facilități pentru minoritățile naționale în vederea utilizării limbii pe care o vorbesc.

Dacă limba română, care are aceeiași evidență istorică și existențială de necontestat (la fel ca și creștinismul ortodox - credința și religia stornică a poporului român) și este consacrată constitutional ca limbă oficială în România, cu atât mai mult Caracterul de stat creștin ortodox ar trebui să fie consacrat în Legea Fundamentală. Art.1 alin.1 ar avea următorul conținut: „România este stat creștin ortodox, naţional, suveran și independent, unitar și indivizibil”.

 

Art. 1 alin. 3 din Constituție consacră atributele regimului politic și de guvernământ, precum și valorile considerate supreme în stat: „România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, și sunt garantate”.

Pentru argumentele expuse mai sus propunem să se menționeze că printre valorile supreme la care se face referire în conținutul normativ al articolului citat se regăsesc și „virtuțile creștine de bază - credința nădejdea și dragostea”. Aceste valori supreme fiind înțelese, interpretate și respectate „în spiritul tradițiilor democratice și ortodoxe ale poporului român”.

 Referirea expresă la virtuțile creștine dă eficiență și concretizează propunerea noastră de a se consacra în Constituție caracterul de stat creștin ortodox. Menționarea celor trei virtuți teologice nu are un caracter exaustiv sau limitativ ci numai exemplificativ. Nu este posibil de a se înscrie în textul constituțional totalitatea virtuților ortodoxe.

În raport cu propunerile noastre art.1 alin. 3 din Constituție ar avea următorul conținut: „România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, virtuțile creștine de bază - credința, nădejdea și dragostea -, drepturile și libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice și ortodoxe ale poporului român și idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, și sunt garantate”.

În acest fel valorile supreme existențiale ale credinței ortodoxe, tradițiile ortodoxe ale poporului român ar deveni criterii pentru înțelegerea, respectarea și garantarea drepturilor și libertăților fundamentale, a liberei dezvoltări a personalității umane, a dreptății și pluralismul politic .

Suntem conștienți de faptul că în contextul actual al secularizării și laicizării tot mai accentuate a societății și statului, când se invocă tot mai insistent principiul raționalizat al toleranței atee, când creștinismul este refuzat și chiar prigonit, propunerile noastre reprezintă un ideal greu de înfăptuit, dar care merită afirmat și susținut, deoarece exprimă însăși dimensiunea profund spirituală și existențială a poporului român.

Consacrarea constituțională a carcterului creștin ortodox al statului ar putea creea opinia că România nu mai este un stat laic, iar religia creștin ortodoxă devine o ideologie dominantă în stat.

 Evident o asemenea opinie este eronată. Religia creștin ortodoxă nu a fost și nu va deveni nicicând o simplă ideologie, o teorie, așa cum din nefericire o consideră unii atei, inclusiv politicieni. Creștinismul ortodox este revelat și întemeiat de însăși Mântuitorul nostru Iisus Hristos și nu este nicidecum o creație a omului așa cum este cazul atâtor confesiuni, culte și secte existente în prezent. Ortodoxia este mediul existențial de viață al popurului român în care acesta s-a format, a existat și există în istorie.

Noțiunea de „stat” la care se referă textul constituțional are o semnificație sociologică și nu se referă exclusiv la instituțile și autoritățile statului. Statul este echivelent în acest caz cu noțiunea de țară și este caracterizat prin trei elemte constitutive, regăsite la orice formă sau tip de societate organizate statal și anume: „populația, teritoriu și suveranitatea.” În lipsa unuia dintre aceste trei elemnte, sub aspect constituțional statul nu există și nu poate fi recunoscut ca formă de organizare a societății. Prin urmare, caracterul de stat creștin ortodox se referă la conceptul sociologic de țară și nu afectează caracterul laic al puterii și instituțiilor statale.

Totuși, pentru a evita confuziile sau erorile de interpretare propunem ca după aliniatul 3 al acestui articol să se adauge un nou alineat care să prevadă:’’Cracterul laic al puterii statale și al instituțiilor statului este consacrat și garantat’’

 

 Art. 1, alin. 4 din Legea Fundamentală se referă la modalitatea de organizare și exercitare a puterilor în stat: „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”.

Propunem să se adauge un nou alineat la acest articol: „Exercitarea puterii statale trebuie să respecte valorile și tradițiile creștine ale poporului român, demnitatea omului, principiul proporționalității și să nu fie discriminatorie”.

Așa cum am arătat în alte studii, principiul proporționalității, care în esență impune corecta adecvare a măsurilor dispuse de guvernanți, inclusiv prin acte normative, la scopul legitim urmărit și la situația de fapt avută în vedere, reprezintă un criteriu esențial pentru a demarca exercitarea legitimă și nu numai legală a puterii statale de excesul de putere. În acest fel ar exista un criteriu constituțional important care ar permite Curții Constituționale dar și instanțelor judecătorești să cenzureze excesul de putere al guvernanților mai ales în privința exercitării drepturilor și libertăților fundamentale inclusiv a libertății religioase și în special al libertății credinței ortodoxe și a cultului ortodox în Biserică și în alte forme.

 

Articolul.1 alin 5 din Constituție are următorul cuprins: „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale și a legilor este obligatorie”.

Rezultat al globalizării accentuate a statelor europene, s-a reglementat în constituții, inclusiv în Constituția României (art 148), principiul priorității dreptului Uniunii Europene față de dreptul intern, inclusiv în raport cu reglementările constituționale. Este cunoscut faptul că procesul de integrare europeană mai ales în cadrul Uniunii Europene și prioritatea dreptului Uniunii Europene față de legislația internă a generat multe comentarii și luări de poziție oficiale în unele state împotriva tendințelor de a impune standardele și legislația Uniunii Europene, ca organizație internațională în raport cu legislația și decizia politică internă a statelor. Pentru acest motiv Anglia a generat procedura de părăsire a Uniunii Europene.

Nu dorim să insistăm asupra acestor aspecte, menționăm însă faptul că aplicarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene și în raport cu normele Constituției reprezintă o limitare clară a suveranității statului și națiunii române, o modalitate prin care se impun standarde, sau principii internaționale în detrimentul realităților, valorilor și tradițiilor românești, care formează identitatea și specificul poporului român, o modalitate prin care laicizarea statului, a societății și a dreptului pătrund tot mai mult în România și devin tot mai evidente.

Propunem ca după alineatul 5 al art 1 din Constituție să se adauge un nou alineat care să prevadă: „Respectarea supremației Constituției este obligatorie în raport cu dreptul Uniunii Europene și a organizațiilor internaționale din care România face parte”.

În acest fel suveranitatea statului și a poporului sunt mai bine garantate, iar participarea României la organizația Uniunii Europene se realizează cu respectare identității și particularităților naționale. Se crează posibilitatea consacrării caracterului creștin ortodox al statului român în Constituție și a Bisericii Ortodoxe ca fiind majoritară față de alte culte.

Referindu-se la integrarea României în Uniunea Europeană, vrednicul de pomenire, Arhiepiscopul Justinian al Maramureșului și al Sătmarului consemna cu multă profunzime și cu adevăr: „Anul 2006 este un an în care trebuie să ne rugăm mult toată țara, toți românii. Trăim un an de vârf, după care vom intra sau nu în Uniunea Europeană. Guvernanții se luptă cu tărie să intre în această uniune. Poporul este indiferent, nu-l preocupă. Nu are încredere în ceea ce fac politicienii. Pentru mine această problemă face parte din cele de jos, din cele trecătoare și deșarte pentru că sunt necurate și în mare parte necinstite, mincinoase, spurcate de către cei ce stau în fruntea statelor. Este adânc dureros rolul pe care l-a avut statul în istoria omenirii”.[2]

Dispozițiile art. 2 consacră suveranitatea națională. Redăm mai jos textul constituțional:

1) Suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice și corecte, precum și prin referendum.

(2) Nici un grup și nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.

 În doctrina dreptului constituțional prin categoria de „suveranitate” se înțelege supremația și independența statului, a puterii statale față de orice altă autoritate sau putere străină. În mod tradițional în doctrina constituțională se subliniază caracterul inviolabil al suveranității, faptul că atributele de suveranitate națională nu pot fi cedate sau partajate altor puteri străine.

 Conceptul politic actual de globalizare și integrare a țărilor europene a impus ideea de partajare a exercitării atribuțiilor de suveranitate națională între state și organizațiile internaționale, în mod special Uniunea Europeană. Conceptul de „suveranitate partajată” exprimă competența organismelor Uniunii Europene de a exercita atribuții de putere suverană statală proprii statelor, inclusiv statului Român, atribuții materializate în „decizii, directive, regulamente” și alte asemenea acte juridice normative care sunt obligatorii pentru România fără a mai fi necesară ratificarea lor de către Parlament.

 „Suveranitate partajată” înseamnă de fapt supunerea României față de interesele altor puteri europene care au o poziție dominantă și controlează organizațiile internaționale, inclusiv organizația Uniunii Europene.

 În cei aproape 14 ani de când România este membră a Uniunii Europene, îngrădirea suveranității naționale prin obligativitatea actelor juridice normative ale unor instituții ale Uniunii Europene pe teritoriul țării noastre, a avut de cele mai multe ori consecințe negative și chiar dezastruoase pentru poporul român. Multe din aceste documente internaționale au afectat grav specificul național al poporului român, valorile și tradițiile sale, cultura și spiritualitatea română și nu în ultimul rând ortodoxia și Biserica Ortodoxă Română.

 Pentru a se stopa această situație propunem ca la articolul 2 din Constituție să se adaoge un nou alineat care să prevadă că:

 ’’Suveranitatea națională nu poate fi îngrădită, cedată sau partajată cu o altă putere sau organizatie internațională.

 Atribuțiile de suveranitate națională nu pot fi exercitate în numele și pentru poporul român de nicio o altă putere sau organizație internațională.’’

 

Titlul al doilea al Constituției cuprinde reglementări normative privind drepturile, libertățile și obligațiile fundamentale.

Demnitatea este o trăsătură fundamentală a omului prin care acesta nu mai este un simplu individ supus legilor determinismului material și social, ci este considerat, în raporturile sale cu sine însuși, cu ceilalți și cu Dumnezeu ca Persoană, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, înzestrat de creatorul său cu suflet nemuritor, cu rațiune cunoscătoare, cu libertate, având capacitatea de a aprecia, de a discerne, de a crea și valoriza. Demnitatea, ca trăsătură constitutivă, ontologică a ființei umane este mai mult decât o valoare morală, exprimând apartenența fiecărui om la umanitate, dar și faptul că umanitatea se regăsește în toată deplinătatea ei în fiecare om. Totodată demnitatea exprimă caracterul unic, unificator și irepetabil al fiecărui ipostas uman. Omul demn este acela care este persoană conștientă și liberă, ci nu un individ supus determinismului social și natural.

Demnitatea omului trebuie să fie respectată și în mediul social în care acesta trăiește și trebuie să fie respectată și de către stat. Iată de ce constituțiile democratice și alte instrumente juridice referitoare la statutul social al omului, la drepturile și libertățile fundamentale ale acestuia, fac referire la demnitate ca fiind o valoare morală importantă ce trebuie respectată în raporturile juridice.

În opinia noastră este necesar, sub aspect normativ constituțional, mai mult decât atât și anume consacrarea demnității ca drept fundamental al omului. Astfel, calitatea omului ca persoană ar fi mai bine evidențiată juridic, s-ar contura mai clar dreptul acestuia la demnitate în raporturile cu sine, cu alții și cu statul și se generează obligații juridice, în mod deosebit obligația statului, a oricăror instituții sociale, a celorlalți oameni de a respecta demnitatea persoanei, în toate formele de relații juridice și sociale .

Acestea sunt principalele argumente pentru care propunem ca în Titlul al II-lea, Capitolul I al Constituției referitor la principiile constituționale ce caracterizează drepturile omului, primul articol să prevadă că:Dreptul persoanei la demnitate este garantat, inviolabil și nu poate fi îngrădit”.

 

Articolul 23 consacră și garantează libertatea individuală. Sunt cuprinse reglementări constituționale având un caracter procedural deoarece sunt prevăzute cazurile limitative în care, în procesul penal libertatea omului poate fi restrânsă. Alin. 1 al acestui articol prevede că: „Libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile”. Pentru a se conferi din punct de vedere constituțional o mai mare valoare libertății omului, nu ca individ, ci ca persoană, libertatea existențială fiind un dar al Creatorului și nu o categorie construită juridic, ci numai recunoscută juridic, propunem ca textul constituțional să se refere la libertatea omului în calitatea acestuia de persoană și nu de simplu individ. Astfel, alin 1 ar avea următorul conținut: „Libertatea persoanei și siguranța acesteia sunt inviolabile”.

 

Art. 29 consacră libertatea de conștiință, libertatea cultelor și libertatea religioasă Conținutul normativ al articolului nu face niciun fel de referire la credința ortodoxă sau la Biserica Ortodoxă Română așa cum era în Constituțiile din 1866, 1923 și 1938. Așa cum am arătat mai sus acest fapt este o consecință a laicizării societății și statului și mai ales a refuzului politicienilor de a considera creștinismul, dar în special ortodoxia, ca realitate istorică și caracter esențial al statului și societății.

Aliniatul 5 al acestui articol prevede: „Cultele religioase sunt autonome față de stat și se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenței religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile și în orfelinate”.

În spiritul celor arătate mai sus, în conformitate cu realitatea istorică de necontestat a creștinismului poporului român și în baza tradițiilor constituționale la care am făcut referire, propunem ca după acest alineat să se adaoge unul nou care să consemneze: „Creștinismul ortodox este religia majorității poporului român. Biserica Ortodoxă este majoritară în stat și independentă”.

Această consacrare constituțională a credinței ortodoxe majoritare și a poziției dominante a Bisericii Ortodoxe în raport cu alte culte, nu ar aduce atingere libertății altor confesiuni sau credințe religioase, dimpotrivă ar consolida sub aspect juridic libertatea religioasă și libertatea de conștiință și, ce este foarte important, ar recunoaște constituțional credința ortodoxă și Biserica ortodoxă ca fiind dominante în conștiința poporului român dar și în realitatea socială. Se creează totodată obligația constituțională ca statul să respecte credința ortodoxă și Biserica ortodoxă, care nu sunt simple forme de cult religios.

Consemnarea independenței Bisericii Ortodoxe Române ar exprima faptul că Biserica nu este aservită statului, dar nici deasupra și în afara legii, ci integrată ordinii sociale și juridice instituite prin Constituție și legi. Independența nu este similară nici cu separația bisericii de stat, concept mult teoretizat în doctrină și nu numai și care duce la secularizare și laicizare. Numai pentru că este independentă față de orice interese politice sau de altă natură și are o poziție de egalitate cu statul, Biserica Ortodoxă își poate îndeplinii misiunea divină și socială pe care o are, misiune primită nu de la puterea statului, nici de la om, ci de la Dumnezeu, care a creat și susține Biserica Sa. Independența Bisericii Ortodoxe consacrată constituțional ar evidenția din perspectivă juridică că aceasta nu este o simplă instituție socială, ci are o natură cu totul diferită față de orice organizație a societății și a statului, fiind o instituție divino-umană.

În alte studii am arătat că autonomia cultelor de care se face vorbire în cuprinsul normativ al articolului 29, este în fapt un grad de libertate redus care nu exclude intervenția statului. În plus Biserica Ortodoxă nu este un cult oarecare.

 De aceea propunem ca la un alt aliniat al art. 29 să se prevadă: „Statul garantează libertatea instituțională, organizatorică și funcțională a Bisericii Ortodoxe și a cultelor recunoscute”.

Pentru a se evita orice încercare de aservire sau de intervenție a statului în activitatea Bisericii și pentru a se da eficiență principiilor democratice ale relațiilor dintre stat, Biserica Ortodoxă și celelalte culte, propunem ca într-un alt alineat la acest articol să se menționeze: „Relațiile statului cu Biserica Ortodoxă și celelalte culte recunoscute se bazează pe principiile loialității și respectului reciproc”.

 

 Dreptul la învățătură este consacrat de dispozițiile art. 32 din Constituție. Alin. 1 al acestui articol prevede că: „Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instrucţie şi de perfecţionare”, iar alin. 7 se referă la învățământul religios: „Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege”.

 În opinia noastră aceste reglementări nu sunt suficiente pentru a garanta învățământul ortodox în școlile de stat, având în vedere că majoritatea populației este de credință ortodoxă. În ultima perioada au fost destul de multe luări de poziții din partea unor politicieni sau alte categorii profesionale pentru limitarea și condiționarea învățământului religios în școli, pentru interzicerea sfintelor icoanei și a Sfintei Cruci în sălile de clasă. Mai mult, sunt și decizii ale Curții Constituționale în acest sens.

 Dar împotriva acestor încercări de denigrare, condiționare și limitare a predării religiei în școli, în mod special a religiei ortodoxe, orele de religie continuă să existe în programa școlară datorită atitudinii ferme în acest sens a părinților, pentru a nu fi lipsiți copiii lor de educația în dreapta credință ortodoxă.

 Pentru a se garanta prezența învățământului ortodox în școli și pentru a se evita alte încercări politice sau juridice de eliminare sau condiționare a acestuia, propunem ca la art 32 din Constituție să se adauge un nou aliniat care să prevadă că: „Statul asigură, sprijină și garantează învățământul creștin ortodox și a altor culte în școlile de stat”. Astfel se asigură și în plan constituțiuonal educația școlară creștin ortodoxă a tinerilor și copiilor, fapt ce constituie o condiție importantă pentru stoparea procesului accentuat de globalizare a societății românești și pentru continuitatea prin generațiile viitoare a spiritualității, credinței și valorilor ortodoxe ale poporului rămân.

 

 Prin dispozițiile cuprinse în art. 39 din Constituție este consacrată libertatea întrunirilor: „Mitingurile, demonstraţiile, procesiunile sau orice alte întruniri sunt libere şi se pot organiza şi desfăşura numai în mod paşnic, fără nici un fel de arme”.

 Textul constituțional cuprinde în conceptul de „întrunire” orice miting sau demonstrație specifice societății civile, dar și comuniunea credincioșilor în Biserică. Această generalizare, permite guvernanților să interzică sau să limiteze dreptul la comuniune a credincioșilor ortodocși la fel cum procedează cu orice fel de întrunire civilă. În opinia noastră măsurile restrictive dispuse de stat cu privire la desfășurarea comuniunii de cult a credincioșilor ortodocși, inclusiv în Biserică, reprezintă un abuz, posibil totuși datorită confuziei create de textul constituțional.

            Așa cum am arătat și în alte studii și cum afirmă marii teologi și dogmatiști români comuniunea credincioșilor în Biserică nu este o întrunire civilă, ci o manifestare solemnă a credinței și a iubirii generate de prezența și lucrarea Duhului Sfânt și nu numai de voința umană a credincioșilor. Comuniunea de credință și iubire a credincioșilor ortodocși este o realitate divină și umană de natură diferită față de întrunirile civile. De aceea propunem ca la art. 39 să se adauge un nou alineat care să prevadă: „Statul garantează libertatea de comuniune a credincioșilor în Biserică și în toate formele cultului ortodox”.

 

Articolul 40 din Constituție garantează dreptul la asociere a cetățenilor. Aliniatul 1 arată că: „Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere”.

 Textul constituțional nu face nicio diferență între formele de asociere civilă a cetățenilor și Biserică, considerată ca fiind tot o modalitate civilă de asociere a cetățenilor. Este o gravă confuzie, dar care permite guvernanților să generalizeze măsurile de condiționare sau limitare a exercitării dreptului la asociere și pentru Biserică.

 Sfânta Evanghelie, Sfinții Părinți, dar și teologii ortodocși au demonstrat că Biserica este Trupul lui Hristos iar credincioșii sunt membrele acestui Trup. Biserica Ortodoxă este constituită și susținută de Sfânta Treime care împreună cu Sfânta Născătoarea de Dumnezeu și Pururea Fecioară Maria și cu toți sfinții sunt prezenți nevăzuți în Biserică. Prin urmare nu se poate ca Biserica să fie inclusă sub aspect juridic în rândul formelor și tipurilor de asociere specifice societății civile[3].

 Pentru aceste considerente propunem ca la articolul 40 să se adauge un nou alineat care să prevadă: „Dreptul de comuniune a credincioșilor ortodocși și de unitate a Bisericii Ortodoxe sunt garantate și inviolabile”.

 Prin propunerile făcute privind completarea articolelor 39 și 40 din Legea Fundamentală, „comuniunea credincioșilor ortodocși” devine și o categorie juridică garantată constituțional.

 

Dispozițiile art. 48 din Legea Fundamentală consacră dreptul cetățenilor de a avea o familie. Alineatul 1 arată că: „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor”.

 Susținem inițiativa populară care a avut ca scop revizuirea Constituției și propunem următoarea formulare a acestei reglementări constituționale: „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între un bărbat și o femeie, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor”.

 Precizarea în textul constituțional că orice căsătorie este posibilă numai între un bărbat și o femeie este esențială pentru a se consacra și prin Legea Fundamentală familia creștină pe care o binecuvântează prin Sfânta Taină a căsătoriei Biserica Ortodoxă. Încercările unora de a se recunoaște prin lege homosexualismul și relațiile homosexuale este o atingere gravă adusă tradițiilor și dreptei credințe ortodoxe ale poporului român.

 

 Dispozițiile articolului 53 reprezintă temeiul constituțional prin care statul poate să aplice prin lege măsuri restrictive pentru exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale. Redăm conținutul normativ integral al acestui articol:

(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

Pentru a se conferi o protecție mai ridicată drepturilor și libertăților fundamentale consacrate constituțional și a da posibilitatea Curții Constituționale și instanțelor judecătorești să cenzureze măsurile discreționare ale guvernanților și care reprezintă exces de putere, ar trebui să se menționeze în art.53 din Constituție că: „Exercitarea dreptului la viață, a libertății de conștiință și a libertății de religie nu poate fi restrânsă. Orice măsură restrictivă nu poate afecta demnitatea omului”.

În acest caz dispozițiile normative din legile speciale care permit guvernanților să dispună restrângerea exercitării dreptului fundamental la comuniune religioasă a credincioșilor ortodocși în Biserică și în alte forme ale cultului ortodox ar deveni evident neconstituționale, respectându-se în acest fel natura juridică de drept natural absolut, inviolabil al libertății de conștiință și al libertății religioase[4].

 

Capitolul al III lea din Titlul al II-lea al Constituției reglementează îndatoririle fundamentale ale cetățenilor și străinilor, corelative drepturilor și libertăților fundamentale consacrate. Articolul 57 se referă la îndatoririle privind exercitarea drepturilor și libertăților după cum urmează: „Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi”.

Noțiunea de „bună-credință” este interpretată și aplicată în practica judiciară în sens laic ca valoare morală și juridică. Pentru a conferi o mai mare consistentă bunei credințe la care se referă textul constituțional propunem ca aceasta să fie înțeleasă explicit ca bună credință în spiritul valorilor și tradițiilor ortodoxe ale poporului român care au la bază Porunca iubirii și exclud răul și dezbinarea sau exacerbarea egoismului, a interesului personal, acestea din urmă îngăduite de legea juridică.

Propunem următoare formulare a textului constituțional: „Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, în spiritul și cu respectarea valorilor și tradițiilor ortodoxe ale poporului român, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi”.

În acest fel se creează o bază constituțională pentru promovarea încrederii în relațiile juridice, în special cele economice și pentru eliminarea formalismului exacerbat în contractele comerciale. Să nu uităm că în tradiția poporului român, inclusiv în perioada contemporană, forma consensuală, nescrisă a contractului era regula generală. Un contract de vânzare-cumpărare, chiar și a unor bunuri importante se încheia printr-o simplă strângere de mână.

 

Nu avem pretenția că propunerile noastre sunt infailibile sau singurele posibile pentru a ridica conținutul normativ al Legii Fundamentale la tradițiile și valorile credinței ortodoxe.

Am dorit să oferim un subiect de meditație și analiza pentru orice cititor interesat de o astfel de temă. Este util să subliniem câteva aspecte:

  • În opinia noastră niciuna dintre propunerile pe care le susținem în vederea modificării și completării unor dispoziții normative din Constituție nu afectează în niciun fel cerințele democrației constituționale contemporane și ale statului de drept, dimpotrivă le adâncesc și le conferă noi sensuri și semnificații.
  • Totodată, prin aceste propuneri, natura laică a Constituției nu este înlăturată, creștinismul nu devine o ideologie constituțională, așa cum se întâmplă cu religia islamică pentru țările arabe. Așa cum am arătat, avem în vedere reflectarea constituțională a tradițiilor ortodoxe ale poporului român. Consacrarea în Constituție a caracterului de stat creștin ortodox, nu schimbă laicitatea statului Român, ci dă expresie realității istorice de necontestat a faptului că poporul român s-a născut creștin, a rămas creștin și vrem să rămână creștin.

Procedura de revizuire constituțională este foarte dificilă și aproape imposibil de realizat în condițiile sociale și politice actuale. Acest fapt nu împiedică opiniile și discuțiile în acest domeniu, aspect pe care l-am avut și noi în vedere prin acest studiu.

Starea de constituționalitate se realizează nu numai prin conținutul normativ al Constituției, dar și prin interpretarea și aplicarea ei de către guvernanți și cetățeni, prin modalitatea de receptare a Constituției de către societatea civilă. Chiar și în actuală configurație normativă, Constituția și constituționalismul în România ar putea fi ridicate la consistența valorilor și tradițiilor ortodoxe ale poporului român, dacă s-ar ajunge la un comportament constituțional loial, în spiritul adevărurilor de credință ale ortodoxiei din partea guvernanților în primul rând, dar și de către cetățeni.

 

 Unele concluzii

            Încercarea noastră de a ridica Legea Fundamentală la valoarea și demnitatea ortodoxiei constitutive pentru poporul român este un ideal greu de înfăptuit astăzi. Voltair afirma cu profunzime că‚ „în realitate existăm și în ideal trăim”. Cât de frumos este să trăiești în idealul spiritual și autentic al ortodoxiei, singurul care te poate duce prin cuvântul și harul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, prin Biserica Ortodoxă la adevărata și singura realitate care transgresează limitele și neputințele acestei lumi, într-un cuvânt la viața cea după Hristos!

Referitor la creștinism în societatea contemporană, vrednicul de pomenire Arhiepiscopul Justinian al Maramureșului și Sătmarului spunea: „Mulțimea care cercetează pe alocurea bisericile este un semn că mileniul trei va fi un mileniu profund religios. Tehnica se va dezvolta într-un mod foarte mare, înspăimântându-i pe oameni, știința de asemenea va face mari progrese, fără însă să le aducă liniște și bucurie. Oamenii nu vor fi fericiți, ei vor fi tot mai neliniștiți și mai chinuiți de propriile invenții și cu toate acestea omul va simți nevoia de religie, de credință, de o viață mai liniștită și pe toate acestea oamenii le vor găsi în biserică, în sfintele biserici divine prin care vor simți că se apropie de lumea spirituală, de lumea în care este prezentă lumina lui Dumnezeu.

 Paralel cu aceasta se va dezvolta și o lume străină total de Dumnezeu. Vor apărea mulți martiri și cuvioși care vor fi profund pătrunși de dragoste și dor după Hristos, Dumnezeu Tatăl. Dor care astăzi este aproape necunoscut. Dragoste care astăzi s-a împuținat foarte mult. Puțini, foarte puțini sunt astăzi cei ce plâng de dor după Hristos, după Dumnezeu cel în Treime adorat”.[5]

 Este de actualitate întrebarea pe care Sfântul Petru o adresează Domnului: „Qvo vadis, Domine?” – Încotro, Doamne?

 - vezi prima parte -

NOTE


[1] A se vedea în, Sfântul Ioan Gură de Aur, Predica de pe Munte, Editura Credința strămoșească, Episcopia Buzăului, 2010, p. 265
[2] Bogdan Eduard, Justinian, Editura Dacia, Cluj Napoca 2006, p. 158
[3] Pentru dezvoltări a se vedea: Andreescu Marius, Biserica și libertatea de conștiință la vreme de încercare, în revista Porunca Iubirii, Editura Agaton, Făgăraș, aprilie, 2020
[4]. Pentru dezvoltări a se vedea: Andreescu Marius, Cum este posibilă restrângerea unor drepturi într-o societate democratică? Aspecte teologice și constituționale, în revista Porunca Iubirii, Editura Agaton, Făgăraș, iunie 2020
[5] Bogdan Eduard, op. Cit., pp. 263-264
17-07-2020
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu