O încercare de a ridica Constitutia României la valorile dreptei credințe ortodoxe (I)

Unele aspecte privind noțiunea de constituție, apariția și evoluția constituțiilor

 În istoria lumii, începând cu secolul al VIII‑lea, s‑a impus alături de alte mari instituții create în scopul de a exprima prefacerile structurale, politice, economice sau juridice și constituția, ca lege fundamentală a oricărui stat. Ea stă la baza statului, pe care școala dreptului natural îl denumea „societatea civilă”.

 La sfârșitul secolului al XVIII‑lea, în doctrina și practica constituțională ameri­cană, Constituția era definită astfel: forma de guvernământ izvorâtă din forța poporului, în care sunt stabilite o serie de principii fundamentale de drept.

 Cuvântul constituție derivă din latinescul „constitutio”, care înseamnă așezare cu temei, stare a unui lucru.

 În dreptul roman din timpul Imperiului, cuvântul „constituție” a fost folosit pentru a desemna legile care emanau de la împărat, chiar dacă ele nu se refereau la organizarea și funcționarea statului. În Evul Mediu, acest cuvânt desemna rigorile monahale.

 În Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului din 1789 se stabilea că: „orice societate în care garanția drepturilor nu este asigurată, nici separația puterilor stabilită nu are constituție”.

 În această concepție, forma de adoptare a normelor constituționale este mai puțin importantă, în schimb conținutul lor trebuie să corespundă idealurilor filosofiei liberale dominante în perioada revoluționară, care au dus la limitarea sau răsturnarea absolutismului monarhic. Acest mod de a înțelege noțiunea de constituție a fost întâlnit în Anglia, unde este folosit și astăzi, în sensul că exista un număr de reguli juridice care, deși nu erau consacrate într‑o lege sistematică de organizare a statului, aduceau limitări puterii monarhului și garantau anumite drepturi individuale.

 Sensul noțiunii a evoluat în procesul istoric care a urmat în America și pe continentul european, dobândind caracteristici noi. Revoluțiile americane și franceze din a doua jumătate a secolului al XVIII‑lea, pe lângă proclamarea necesității limitării puterilor guvernanților și recu­noașterea unor drepturi fundamentale pentru om, au căutat să găsească și proceduri juridice cât mai eficace pentru rezolvarea acestui scop.

 În acest sens apare și se dezvoltă ideea potrivit căreia normele trebuie cuprinse în legi scrise și sistematice astfel încât să includă într‑un cadru ordonat și unitar toate reglementările relative la organizarea și funcționarea puterii politice și a raporturilor cu cetățenii. Se afirmă nu numai necesitatea constituției scrise, dar și supremația ei juridică față de orice alte norme juridice. Pentru a se asigura această supremație juridică a apărut ideea rigidității constituționale. În aplicarea aces­tei idei s‑a considerat că actele juridice normative cu valoare de constituție nu pot fi modificate de corpurile legiuitoare obișnuite, ci numai de o adunare constituantă, adică de un organ anume ales în scopul adoptării constituției.

 Se face distincție între puterile constituite, adică adunările legiuitoare alese pe baza constituției în vederea adoptării legilor ordinare, puterea exe­cutivă și cea judecătorească, pe de o parte, și puterea constituantă, pe de altă parte, aceasta fiind singura competentă să adopte și să modifice constituția. Totodată s‑a stabilit că adunarea constituantă, atunci când procedează la adoptarea sau modifi­carea constituției, trebuie să respecte anumite formalități procedurale mai complicate decât cele stabilite pentru modificarea legilor ordinare.

 În scopul de a consolida supremația constituției s‑a încercat apoi să se găsească un mijloc pentru a asigura respectarea ei nu numai de organele administrației publice și de justiție, dar și de puterea legiuitoare. Acest mijloc a fost instituirea unui organ căruia să i se recunoască competența de a face inaplicabile legile contrare unui principiu constituțional. Apare și se dezvoltă astfel teoria constituționalității legilor.

 În epoca modernă se afirmă mai puternic preocuparea pentru promovarea și ocrotirea drepturilor fundamentale, preocupare care devine aspectul cel mai important al teoriei constituționalismului. În consecință, teoria constituționalismului modern are mai multe valențe, care ar putea fi sistematizate în următoarele trăsături:

 Profesorul univ. dr. Ion. Deleanu, arăta: „Constituția este și trebuie să fie așezământul politic și juridic funda­mental, care reflectă cucerirea puterii în stat, noile structuri sociale și politice, precum și drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățeni­lor”.[1]

 Conceptul de constituție poate avea două accepțiuni:

• accepțiunea de lege, de act normativ;
• accepțiunea de categorie istorică, deoarece a apărut pe acea treaptă de dezvoltare socială în care principiile dreptului feudal nu mai corespundeau. Dimensiunea istorică se referă și la evoluția constituției și constituționalismului, dar și la determinarea conținutului normativ a unei legi fundamentale nu numai de voința politicienilor și adunării constituante care o adoptă, dar și de condițiile sociale, economice, politice și culturale ale momentului, de particularitățile naționale și, nu în ultimul rând, de voința suverană a poporului, care prin corpul electoral este chemat să aprobe o constituție.

 Deși termenul de constituție este foarte vechi, el fiind adesea folosit în accep­țiunea sa de lege, actuala sa semnificație s‑a conturat în epoca modernă.

 Așa cum am arătat , constituția este considerată ca fiind așezământul politic și juridic fundamental al unui stat. Aceasta deoarece constituția a fost și este concepută într-o viziune mai largă, ce excedă politicului, nu numai ca o lege fundamentală, ci și ca o realitate politică și statală ce se identifică cu societatea pe care o modelează prin ordinea juridică ce o impune.

 În constituție sunt consacrate principiile fundamentale ale întregii vieți economice, politice, sociale și juridice, în conformitate cu valorile fundamentale pe care statul le promovează și le apără. Poporul, spunea Hegel, trebuie să aibă față de constituția lui sentimentul dreptului său și al stării sale de fapt, astfel ea poate exista, e drept, în chip exterior, dar nu are nici o semnificație și nici o valoare. Cât de actuale sunt cuvintele marelui filozof care afirma că „fiecare popor își are constituția care se potrivește și care i se cuvine”.

 Valoarea, conținutul și semnificațiile constituției ca ideal al unei societăți democratice au fost clar exprimate în actele constituționale și constituțiile care au deschis drumul procesului constituțional. Prima constituție scrisă din lume, Constituția americană din anul 1787, arăta în preambulul său că „Noi, poporul american, în vederea formării unei uniuni mai perfecte, stabilirii justiției, asigurării liniștei interioare, asigurării apărării comune, dezvoltării bunăstării generale și asigurării binefacerilor libertății, pentru noi și urmașii noștri, poruncim și stabilim prezenta constituție”. Așa cum spun chiar juriștii americani, în Constituția americană și-a găsit punctul culminant spiritul constituționalismului.

 Încă de la apariția sa constituția a fost considerată și analizată prin opoziție cu absolutismul, drept o limită în calea exercitării arbitrare a puterii. Odată acest scop îndeplinit constituționalismul a continuat să aibă un rol important și eminamente progresist pe scena istoriei el propunându-și garantarea eficientă a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățeanului.

 Poate că cel mai bine idealul constituționalismului este exprimat de noțiunea de stat de drept. Trecerea de la dreptul statului la statul de drept a fost și este încă un proces îndelungat și anevoios înscris între polii unor valori contradictorii. În plan ideatic la fundamentarea construcției statului de drept se află ideea de raționalizare a sistemului dreptului și de accentuare a eficacității lui. Cerința esențială a idealului constituțional de stat de drept îl reprezintă subordonarea statului față de drept și limitarea puterii statului prin drept.

 Într-adevăr, constituțiile prin ele însele, într-un stat de drept, care presupune între altele respectarea legalității și a ordinii de drept, protecția individului și a cetățeanului în raporturile lui cu puterea, desfășurarea întregii activități statale pe baza și în limitele stricte ale legii, sunt sau pot fi un obstacol în calea arbitrarului, dacă ele exprimă voința generală iar respectul față de ele devine o datorie pentru guvernanți.

 Idealul constituției dar și al constituționalismului este exprimat și prin conceptul de supremație a constituției. Supremația legii fundamentale este o calitate a acesteia care o situează în vârful instituțiilor politico-juridice dintr-o societate organizată în stat și face din constituție sursa tuturor reglementărilor în domeniile economic, politic, social și juridic. Consecințele cele mai importante ale supremației constituției sunt conformitatea întregului drept cu normele constituționale și obligația fundamentală a autorităților statului de a-și exercita atribuțiile în limita și spiritul constituției.

 Desigur supremația constituției ar reprezenta numai un ideal dacă nu ar exista și garanții specifice care în esență permit controlul puterii și evitarea evoluției acesteia spre arbitrar. Dintre aceste garanții două sunt mai importante: controlul constituționalității legilor care reprezintă o contrapondere importantă față de puterea discreționară a parlamentului și a executivului, iar cea de-a doua se referă la consacrarea principiului accesului liber la justiție. Întru-un sistem constituțional bazat pe supremația constituției controlul realizat de către instanțele judecătorești reprezintă o garanție importantă a respectării drepturilor și libertăților cetățenești, mai ales în raporturile cu autoritățile executive ale statului.

 Esența și finalitatea constituției dar și a constituționalismului ca proces istoric constă în realizarea unui echilibru între realități și forțe diferite dar care trebuie să coexiste și să se armonizeze pentru a asigura stabilitatea socială, libertatea individuală, dar și legitimitatea și funcționalitatea autorităților care exercită puterea statală. Altfel spus, scopul unei constituții democratice constă în a realiza un echilibru just, rațional între realități diferite, între interesele individuale și interesul public. În sensul celor de mai sus profesorul univ. dr. Ioan Muraru afirma: „În realitățile socio-juridice și statale contemporane, constituționalismul trebuie privit ca o stare politico-juridică, complexă, ce exprimă cel puțin două mari aspecte:

a) receptarea în constituție a exigențelor mișcării de idei (originare și în evoluția sa) privind statul de drept și democrația, libertățile publice, organizarea, funcționarea și echilibrul puterilor;

b) receptarea în masa largă a subiectelor de drept a dispozițiilor constituționale.

Această receptare reciprocă este singura care poate asigura eficiența și mai ales viabilitatea constituției, poate asigura concordanța între regulile constituționale și practica politică.”[2].

 Nu poate exista o constituție ideală, perfectă, imuabilă. Constituția, ca lege fundamentală, pentru a fi eficientă trebuie să fie adecvată realităților sociale, economice și politice ale statului. Dinamica acestor factori va determina, în cele din urmă și modificări ale normelor constituționale. Realizarea unui raport adecvat între constituție și realitățile statale, politice, ideologice și economice este o problemă complexă care nu trebuie înțeleasă formal. Subliniem faptul că pe plan strict juridic constituția poate defini atât un regim liberal cât și unul dictatorial. Dacă în orice tip de stat, fie el democratic sau totalitar, există o constituție, nu se poate susține că peste tot există și un veritabil regim constituțional, ci numai în statele unde legea fundamentală consacră și garantează principiile democratice de instaurare, exercitare și menținere a puterii statale precum și drepturile fundamentale ale omului.

 Trăsăturile regimului constituțional existent la un moment istoric într-un stat, dar și modul în care este receptată și respectată constituția, determină realitatea legii fundamentale și a constituționalismului.

 Evoluția constituțională a României reflectă tradițiile culturale, realitățile sociale, gradul de dezvoltare economică și gradul de democratizare. Evoluția nu a fost simplă, ea are o dimensiune complexă ce implică multitudinea de factori constitutivi ai societății. Este marcată de acte normative cu valoare constituțională prin care, în decursul tim­pului, au fost reglementate relațiile sociale privind puterea și drepturile fundamentale ale omului. Această materializare juridică a voinței gu­vernanților este determinată în mod direct de realitățile sociale exis­tente la un moment dat

 În România, ca și în alte state europene, evoluția constituțională semnifică democratizarea exercitării puterii, limitarea puterilor discreționare ale statului, afirmarea principiului democrației privind organizarea socială, politică, juridică în stat și consacrarea drepturilor și libertăților fundamentale cetățenești. Dezvoltarea constituțională reflectă realitatea politică, juridică, economică, tradi­țiile, dar și influențele internaționale împreună cu preluarea ideilor democratice afirmate la finele secolului al XVIII‑lea și începutul secolului al XIX‑lea.

 Din punct de vedere științific, începutul este marcat de adoptarea primelor consti­tuții, respectiv a actelor normative care, din punct de vedere formal, dar și al conținu­tului, răspund criteriilor generale de definire a constituției. În literatura de specialitate evoluția constituțională în România este analizată în funcție de actele normative care au fost considerate că au valoare constituțională. Autorii au propus diferite sisteme de clasi­ficare a perioadelor istorice ale dezvoltării constituționale a statului ro­mân.

 Apariția și dezvoltarea constituționalismului în România este marcată de unele caractere specifice sistemului economic, cultural, politic și istoric ale societății, dar și de dominația altor puteri asupra statului. Astfel, structurile instituționale moderne ale statului au fost consacrate mai târziu și au evoluat mai lent față de alte țări. Spre deosebire de Franța, ideile de­mocratice ale constituției au fost receptate mai puțin de populație care avea un nivel de trai și de instrucție școlară redus. Reprezentanții burgheziei au fost aceia care au preluat și transpus în primele documente constituționale și Constituții ideile organizării democratice ale statului, consacrarea drepturilor fundamentale ale omului, elimi­narea privilegiilor, exercitarea puterilor statale în conformitate cu principiul sepa­rației puterilor în stat etc.

 Unii autori susțin că ideile constituționale ce au stat la baza adoptării unor consti­tuții sunt preluate exclusiv din occident, iar statul român nu a făcut altceva decât să le dea o formă constituțională fără a schimba conținutul. Această afirmație nu este fundamentată științific, deoarece constituțiile române al căror conținut normativ este influențat sau chiar determinat de constituționalismul european, au totuși și numeroase elemente de originalitate care reflectă realitățile sociale, culturale, economice și politice din momentul în care au fost adoptate. Trebuie subliniat faptul că spre deosebire de legile obișnuite care sunt rezultatul voinței legiuitorului, a deținătorului puterii în stat de la un anumit moment istoric, conținutul normativ al unei constituții este determinat de realitățile, caracterul, specificul societății și a statului din momentul adoptării lor .

 În cele ce urmează prezentăm succint evoluția constituționalismului în România[3].

 Constantin Mavrocordat la 7 februarie 1741 adopta un act normativ, considerat de unii autori ca fiind un veritabil act constituțional, cunoscut sub denumirea de Constituția lui Mavrocordat. Acest document reglementa „adunarea obștească” această instituție dorindu‑se a fi un organ reprezentativ consultativ la care aveau acces boierii. Prin acest document se afirmau unele principii democratice privind încasarea taxelor, dar și echi­librul ce trebuia să caracterizeze impunerea fiscală.

 Școala Ardeleană, la finele secolului al XVIII‑lea, milita pentru consacrarea, recunoașterea și respectarea drepturilor fundamentale ale omului pentru românii din Transilvania. Supplex Libellus Valachorum este numele sub care a rămas în istorie memoriul națiunii române din Transilvania din 1791, cel mai important act politic al românilor transilvăneni din secolul XVIII. Produs al celor mai luminate minți ale intelectualității românești, născut în contextul iluminismului care zguduia vechea Europă, actul încununează eforturi îndelungate pentru emancipare politică și națională a românilor precum și o serie lungă de memorii și petiții. Supplex Libellus formulează sintetic revendicările poporului român și este un document programator pentru lupta pentru emancipare națională care avea să aibă loc în secolul XIX, până la apariția după o sută de ani a Memorandumului din 1892.

 Prin Supplex Libellus Valachorum se consacră printre altele: dreptul la pro­prietate, la iden­titatea și conservarea ființei umane; echilibrul ce tre­buie să existe între interesele fiecărui cetățean – comunitate – stat. Este proclamat dreptul la viață, libertate, unitate pentru tot poporul român. De aceea poate fi considerat ca un veritabil document constituțional.

 Primul document ce se află la originea organizării moderne a Statului Român este un proiect constituțional al lui Dimitrie Sturdza din1802.

 Doctrina liberală și teoria drepturilor fundamentale ale omului pătrund în Prin­cipatele Române după 1820. După revoluția lui Tudor Vladimirescu se redactează un document politic ce încorporează multe din ideile și concepțiile democratice și constituționale ale vremii. Ne referim la Constituția Cărvunarilor din 1822, care nu a fost niciodată adoptată rămânând în formă de proiect. Constituția Cărvunarilor a fost un proiect de constituție care încerca introducerea unui sistem modern de guvernare în Principatele Române. Ea formula pentru prima dată principiul constituțional al domniei legilor și al separării puterilor în stat. A fost elaborată la Iași și supusă dezbaterii. Numele de "Cărvunari" face aluzie la carbonarii italieni (Carboneria). Constituția prevedea principii și drepturi inspirate din ideologia Revoluției franceze: liber­tatea individuală a persoanei, a întrunirilor, a comerțului, egalitatea în fața legii, respectarea proprietății, principiul unei ordini financiare echitabile, organizarea învă­țământului, organizarea statului, restrângerea puterii domnești și instituirea sfatului obștesc, alcătui pe criterii reprezentative, format numai din boieri și care avea atribuții legislative. Ioan Sturza, domnitorul Moldovei a acceptat Constituția, dar ea nu a putut fi adoptată datorită opoziției Turciei și Rusiei.

 Un moment istoric important în dezvoltarea constitu­țională a României îl constituie Revoluția din 1848. Au fost procla­mate mai multe documente politice prin care erau consacrate drepturile și libertățile fundamentale ale omului și principiul statului modern. Astfel, unul dintre punctele programului din 1848 era adopta­rea unei constituții a statului. Proclamația de la Izlaz care este o veritabilă declarație de drepturi a românilor.

 Față de documentele juridice anterioare, Regulamentele Organice din 1831, 1832 sunt opera în principal a marii boierimi a Principatelor Române. Nicolae Iorga afirma că Regula­mentele Organice sunt adevă­rate constituții, fiind în cea mai mare parte o creație a românilor. Adoptarea acestor documente politice și juridice s‑a realizat la inițiativa Rusiei, dar și cu colaborarea marilor boieri din Prin­cipatele Române.

 Convenția de la Paris din 1858 este actul internațional prin care s‑au stabilit normele fundamentale referitoare la situația juridică și politică a Principatelor Române și care apus bazele unirii Tării Românești cu Moldova realizată în 1859.

 Primul act considerat ca fiind o constituție în România este Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris (1864). În acest document cu valoare politică și juridică sunt consacrate primele reguli constituționale privind organizarea statului. Astfel, el consacra faptul că puterea statală aparține națiunii și era încredințată spre exercitare domnului și reprezentanței naționale. Puterea legislativă era exercitată în mod colectiv de către domn și Reprezentanța națională, care avea o structură bicamerală, respectiv Adunarea Ponderatoare și Adunarea Electivă. Cele două camere erau formate din membri aleși și membri de drept. Puterea executivă era exercitată de către domn, cu toate că acest act constituțional nu făcea referire expres la acest lucru.

 Constituția din 1866 este considerată a fi una dintre cele mai demo­cratice legi fundamentale ale unui stat european din perioada respectivă. Era inspirată după Constituția Belgiei din 1831, cuprindea 133 de articole, grupate în 8 titluri, care se refereau la puterile statului, organizarea și funcționarea instituțiilor statale, caracterele statului, drepturile cetățenești, principiile de organizare a activităților economico‑sociale. Pentru prima dată în România sunt reglementate și garantate drepturile și libertățile fundamentale ale omului.

 Constituția consacra faptul că puterea și suveranitatea aparțin popo­rului, precum și caracterul indivizibil al statului. Totodată, se acorda o atenție deosebită drepturilor și libertăților fundamentale cetățenești. Erau consacrate și garantate drepturile civile, libertatea individuală, libertatea de conștiință, inclusiv cea religioasă, libertatea de exprimare, precum și drepturile politice fundamentale, inclusiv dreptul de a alege și de a fi ales. O atenție deosebită se acorda proprietății, care era declarată sacră și inviolabilă, și se stabilea că nicio lege nu poate înființa pedeapsa confiscării averii. Constituția se referea pe larg la organizarea și exercitarea puterii. Stabilea în acest sens că toate puterile în stat emană de la națiune, iar puterea legiuitoare era exercitată colectiv de către rege și reprezentanța națională, care avea o structură bicamerală (Senat și Adunarea Deputaților).

 Constituția din 1923 a fost controversată sub aspectul modului ei de adoptare. Astfel, mulți teoreticieni în drept constituțional (C. Dissescu, P. Negulescu) nu au recunoscut valoarea de constituție a acestui act normativ, deoarece nu a fost adoptat după regulile și pro­cedeele prevăzute de Constituția din 1866. Cu toate acestea, constituționaliștii moderni, având în vedere conținutul acestui act constituțional, îl consideră a fi una dintre cele mai democratice din perioada respectivă. Constituția cuprindea 138 de articole grupate în 8 titluri. Multe reglementări erau preluate din Constituția din 1866, dar există și numeroase elemente de noutate. În ceea ce privește puterea, se stabilea, la fel ca și în constituțiile precedente, că aparținea națiunii. De asemenea, constituția consacra caracterul statului român ca fiind un stat național, unitar și indivizibil. Forma de guvernământ, era consacrată ca fiind monarhia constituțională și ereditară în linie masculină. Puterile statului erau exercitate de către reprezentanții națiunii.

 Puterea legislativă era exercitată de rege împreună cu reprezen­tanța națională formată din două camere: Adunarea Deputaților și Se­natul. Puterea executivă aparținea regelui și o exercita prin Guvern. Consiliul legislativ avea rolul de a sistematiza legislația existentă. Sistemul instanțelor fiind organizat pe grade de juris­dicție, la vârf se situa Înalta Curte de Casație. Constituția face expres referire la controlul de constituționalitate, încredințând această funcție Curții de Casație. Pentru prima dată, constituția face referire la organizarea contenciosului admi­nistrativ adică la controlul actelor administrative de către instanțele judecătorești

 Sistemul electoral consacra pentru prima dată votul egal, direct, secret și obliga­toriu și se renunța la orice sistem cenzitar. Ambele ca­mere erau alese pe baza votului egal, direct și secret, dar Senatul cuprindea și membri de drept, numiți pe viață de către rege, fie din rândul foștilor demnitari ai statului, fie din rândul personalităților reli­gioase. Frontierele statului nu puteau fi schim­bate decât prin lege. Organizarea administrativă a teritoriului se făcea în comune și județe. Constituția făcea referire și la modul de dobândire a cetățeniei române, în sensul că aceasta urma să fie dobândită potrivii unei legi ulterioare constituției.

 Un capitol important este cel privind drepturile și libertățile fundamentale. Conținutul normativ privind drepturile și libertățile fundamentale era în mare parte identic cu cel al Constituției din 11866. Constituția consacra egalitatea între cetățeni fără deosebire de naționalitate, avere și alte asemenea criterii.

 Premisele istorice ale adoptării Constituției din 1938 sunt exprimate de noile orientări politice intervenite în România după 1935. Cel mai important aspect politic îl reprezintă instaurarea la 10 februarie 1938 a dictaturii personale a regelui Carol al II‑lea. Acest eve­niment a însemnat și o transformare radicală a democratismului tradi­țional instaurat în baza constituției din 1923, în sensul că regimul politic existent în acel moment a impus renunțarea la unele drepturi și libertăți fundamentale, a consacrat puterea politică la nivelul instituției șefului de stat, a limitat prerogativele Parlamentului și, practic, s‑a eliminat din viața statală pluralismul politic, limitându‑se activitatea partidelor politice. Expresia juridică constituțională a regimul politic instaurat a reprezentat‑o Constituția adoptată la 28 februarie 1938 din inițiativa regelui Carol al II‑lea. Acest document constituțional avea 100 de articole gru­pate în 8 titluri. Națiunea putea să‑și exercite atribuțiile numai prin reprezentare. Puterea legislativă era exercitată de către rege și Parlament. De asemenea, erau consacrate principalele caractere și atribute ale statului român, respectiv: statul național unitar și indivizibil și inalienabilitatea teritoriului. Puterile statului erau coordonate de către rege, care avea atribuții sporite, aproape discreționare. Astfel, regele avea putere legislativă, fiind abilitat să emită decrete cu putere de lege, care nu erau supuse controlului parlamentar. Puterea executivă era încredințată regelui, care o exercita prin Guvern. Totodată, regele avea și importante atribuții statale, respectiv: era comandantul armatei, numea și revoca miniștri, putea dizolva par­lamentul, avea dreptul de grațiere a pedepselor.

 Parlamentul avea o structură bicamerală. Desemnarea deputaților se realiza prin vot secret, obligatoriu și exprimat prin scrutin uninominal, dar cu anumite limitări, în sensul că trebuia să reprezinte alegătorii după profesiunea lor. Durata mandatului pentru deputați era de 6 ani. Senatul era compus din membri aleși și membri numiți, respec­tiv senatori de drept. Durata mandatului era de 9 ani.

 Puterea judecătorească era exercitată de către Curtea de Casație și Justiție și cele­lalte instanțe judecătorești. Constituția consacra prin­cipiul legalității privind organi­zarea instanțelor judecătorești

 Drepturile fundamentale erau reglementate restrictiv în raport cu dispozițiile Constituției din 1923. Acestea puteau fi limitate dacă prin exercitarea lor aducea atingere principiilor ideologice impuse de dictatura personală a regelui Carol al II‑lea.

 Constituția din 1938 a fost suspendată în septembrie 1940, mo­ment în care sunt reduse prerogativele regale și este învestit cu puteri depline în stat Președintele Con­siliului de Miniștri.

 Ajungând în acest moment istoric al evoluției constituționalismului în România remarcăm că toate documentele cu caracter pre-constituțional, constituțional și Constituțiile adoptate au consacrat juridic și au mărturisit spiritual caracterul creștin ortodox al poporului Român și poziția majoritară a Bisericii ortodoxe în raport cu alte religii, confesiuni sau credințe existente și recunoscute de stat prin lege. Aceste reglementări constituționale nu au fost considerate ca fiind contare sau că ar fi adus atingere unor principii sau drepturi fundamentale recunoscute și garantate în mod deosebit de Constituțiile din 1866,1923 și 1938 precum: principiul egalității în drepturi a românilor, eliminarea privilegiilor și discriminărilor, libertatea de conștiință și libertatea religioasă, drepturile și protecția minorităților dar și principiul toleranței privind exercitarea unor drepturi.

 Tradițiile democratice ale constituționalismului românesc din perioada analizată marchează istoric consacrarea și garantarea libertății de conștiință, ca drept fundamental. Ne referim în special la dispozițiile cuprinse în Constituția României din 1866, care pentru prima dată în țara noastră oferea o recunoaștere juridică a libertății de conștiință. Astfel, dispozițiile art. 21 cuprindeau o formulare de esență prin care libertatea conștiinței era considerată ca un drept natural: „Libertatea conștiinței este absolută”. Conținutul acestui drept fundamental avea în vedere în mod explicit garantarea libertății religioase. Mai mult decât atât, religia ortodoxă și biserica ortodoxă erau consacrate constituțional: „Libertatea tuturor cultelor este garantată, întrucât însă celebrațiunea lor nu aduce atingere ordinii publice sau bunelor moravuri. Religiunea ortodoxă a răsăritului este religiunea dominantă a statului român. Biserica ortodoxă română este neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-și însă unitatea ca biserică ecumenică a răsăritului în privința dogmelor”. Acestea sunt formulări juridice care exprimă realitatea socială, specificul cultural și religios al poporului român, fără însă a se îngădui exclusivismul religios și intoleranța interconfesională. De altfel toată istoria poporului român, spiritualitatea sa, tradițiile culturale afirmă clar și elocvent toleranța și respectul față de toate confesiunile religioase.

 Reglementări similare existau și în Constituția din 1923 la art. 22, alin. 3 precum și în Constituția din 1938 la art. 19 alin. 2.[4]

 Un alt fapt istoric important este acela că niciunul dintre actele juridice , actele politice și juridice pre constituționale și nici cele trei Constituții Române de care am făcut vorbire mai sus nu au prevăzut separația Bisericii de stat și nici autonomia Bisericii în raport cu statul . Istoria demonstrează iar documentele politice și juridice consemnează că începând din evul mediu până în perioada contemporană în care au fost adoptate Constituțiile din 1866, 1923 și 1938, mitropoliții Țarii Românești și ai Moldovei au fost membrii în divanurile voievozilor și în adunările obștești, având un rol important în guvernarea țărilor Române. În perioada contemporană antebelică importanți membrii ai Bisericii Ortodoxe au ocupat funcții înalte în stat .

 Un exemplu pe care îl considerăm relevant este acela al Patriarhului Miron Cristea care a fost Prim Ministru al României în perioada februarie 1938 - martie 1939 și a făcut parte din Regența instituită pentru Regele Mihai I, minor la aceea dată, respectiv 1927-1930.

 Aceste realități istorice și constituționale considerăm că fac parte din tradițiile de spiritualitate ortodoxe ale poporului român și totodată din tradițiile democratice constituționale de organizare și funcționare a statului.

 Perioada 1944-1947 este caracterizată printr‑o puternică instabili­tate socială și econo­mică și politică, de inexistența unui sistem constituțional în sensul tradițional al conceptului. Au fost adoptate acte juridice normative cu valoare constituțională prin care se reglementau exercitarea puterii în stat, precum și dreptu­ri fundamentale ale cetățenilor. Dintre acestea menționăm două: Decretul nr. 1626 din 1944 privind drepturile românilor în conformitate cu dispozițiile Constituției din 1866 și modificările Cons­tituției din 28 martie 1923, act normativ prin care a fost repusă din nou parțial în vigoare Constituția din 1923, și Legea nr. 363 din 30 decembrie 1947, un act normativ de tristă amintire deoarece prin acesta a fost schimbată forma de guvernământ, monarhia a fost abolită și s-a instaurat republica populară.

 Este actul constituțional prin care s-a înlăturat, ca formă de organizare a puterii statale, separația puterilor în stat, fiind înlocuită cu principiul centralismului democratic, adică subordonarea tuturor instituțiilor, inclusiv a justiției statului față de o autoritate unică, care în curând avea să fie Partidul Comunist Român. Structura bicamerală a Parlamentului a fost înlocuită cu Parlamentul unicameral. Este actul constituțional care marchează începutul instaurării statului totalitar comunist în România.

 Istoria a demonstrat că abolirea monarhiei a fost un act de forță care nu a avut nimic de‑a face cu un raționament juridic constituțional. Actul de abolire din 1947 a fost rezultatul unei presiuni ultimative din partea Partidului Comunist sprijinite din afara țării. Din punct de vedere juridic, abdicarea Regelui Mihai I a fost un act neconstituțional, întrucât instituția abdicării nu era prevăzută în Constituție, iar Regele nu putea oricum să abdice și pentru urmașii săi, cu alte cuvinte, nu putea să extindă consecințele juridice ale actului său de abdicare unor prezumtivi și viitori descendenți legitimi ai acestuia. Este adevărat că Regele Carol al II‑a a abdicat în septembrie 1940, dar a abdicat în favoarea fiului său, moștenitorul legal al tronului.

 Urcarea pe tron a lui Carol I a fost rezultatul unui plebiscit. Abolirea monarhiei în decembrie 1947 ar fi trebuit să urmeze aceeași procedură pentru a avea legitimitate constituțională. În realitate, Legea nr. 363/1947 nu folosește termenul de „abolire”, ci doar expresia „abdicarea Regelui Mihai I pentru el și urmașii săi”.

 Potrivit Constituției din 1923, actului abdicării, chiar forțate, ar fi trebuit să‑i urmeze declanșarea procedurii prevăzute în art. 79 din Constituție referitoare la vacanța tronului. Pentru a se evita însă această posibilitate și pentru a se pregăti terenul abolirii de facto a monarhiei, prin Legea nr. 363/1947 s‑a abrogat expres Constituția din 1923. Ca atare, problema plebiscitului a căzut de la sine, iar abolirea monarhiei a fost un act politic și nu unul juridic, deoarece nu a avut legitimitatea juridică necesară.

 Deși a fost impusă prin forță, republica a intrat însă în conștiința mai multor generații. Republica Populară și apoi Socialistă au fost asociate pentru mai multe decenii cu un regim politic inițial opresiv și apoi fals sau parțial demo­­cratic.

 În intervalul de timp istoric 1948-1989 au fost adoptate trei constituții, respectiv: Constituția României din 13 aprilie 1948, Constituția României din 24 septembrie 1952 și Constituția României din 21 august 1965. Trăsăturile generale ale realității constituționale a statului ro­mân în această perioadă sunt orientate înspre afirmarea din ce în ce mai puternică a rolului condu­cător al unui singur partid, renunțarea la principiile tradiționale ale democrației consti­­tuționale, cum ar fi: pluralismul politic și instituțional, principiul separației puterilor în stat, al independenței justiției, al libertății economice, precum și garantarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor. Puterea legislativă era exercitată de către reprezentanța națio­nală organizată unica­meral, respectiv Marea Adunare Națională. Puterea executivă subordonată celei legislative și instituției șefu­lui de stat era exercitată de către Consiliul de Miniștri, precum și de autoritățile administrative centrale și locale, organizate tot în baza subordonării politice a statului.

 Prin Constituția din 1965 se instituie un regim ideologic unic, al materialismului dialectic ateu care exclude religia și dreapta credință ortodoxă și se impune principiul centralismului în organizarea și funcționarea autorităților statale. Activitatea economico‑socială a statului este organizată în baza principiului planificării, desființându‑se practic, după 1952, proprietatea privată în domeniul economic. Se renunță la regula valorii și la principiile concurențiale. Proprietatea este ierarhizată juridic, pe primul plan este proprietatea de stat, urmând proprietatea cooperatistă și pe ultimul loc, ca importanță juridică, pro­prietatea personală, care este limitată în ceea ce privește conținutul său.

 Constituțiile se refereau la drepturi și libertăți fundamentale, dar acestea puteau fi restrânse oricând discreționar de către stat, iar exercitarea lor era orientată înspre valorile ideologice acceptate. Autonomia organelor administrației locale era mult limitată datorită organizării în baza centralismului și a unei subordonări stricte.

 Deși Biserica Română Ortodoxă și-a continuat existența și activitatea, libertatea religioasă nu mai era garantată, era supusă unor îngrădiri și restricții ample și controlată de autoritățile de stat și comuniste. Din punct de vedere constituțional s-a instituit implicit, deși nu explicit ca în Albania, statul comunist ateu .

 Din nefericire consecințele și influențele regimului constituțional ateu comunist se resimt și astăzi.

 Ca urmare a transformărilor politice, economice și sociale radicale intervenite după decembrie 1989 în sistemul constituțional român se produc transformări de esență. Au fost adoptate mai multe acte normative cu valoare constituțională, prin care s-a pus bazele reinstaurării constituționalismului democratic în România. Sunt consacrate politic și juridic principii constituționale, precum: separația puterilor, pluralismul politic, libertatea economică statul de drept, principiul democrației, consacrarea și recunoașterea drepturilor fundamentale ale omului, forme democratice de exercitare a puterii, inclusiv prin referendum, răspunderea și revocabilitatea celor care ocupă funcții de guvernare.

 Dintre aceste acte constituționale menționăm Decretul Lege nr. 92 din 14 martie 1990 Este un important act normativ constituțional prin care au fost puse bazele sistemului constituțional actual al României. Principalele dispoziții normative se referă la organizarea puterii legislative și executive, după cum urmează:

• Parlamentul României urma să aibă o structură bicamerală, respectiv Senat și Camera Deputaților;
• membrii Parlamentului urmau să fie aleși prin vot universal, direct, secret și liber exprimat pe baza scrutinului de listă;
• instituția șefului de stat era realizata în persoana Președintelui României, ales prin scrutin uninominal, organizat în două tururi;
• erau prevăzute dispoziții concrete privind organizarea, des­fășurarea alegerilor și centralizarea rezultatelor.

 Totodată s-a instituit și organizat Adunarea Constituantă, formată din cele două camere reunite ale Parlamentului care trebuiau să elaboreze viitoarea Constituție a României, actul final al adoptării fiind procedura referendumului.

 Actuala Constituție a fost adoptată în ședința Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991 și a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin Referendumul național din 8 decembrie 1991.

 În anul 2003 Constituția a fost revizuită prin Legea nr 429/2003, lege ce a fost aprobată prin Referendumul național din 18-19 octombrie 2003 și a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, când a fost publicată în Monitorul Oficial. În urma revizuirii, Constituția a fost republicată, cu reactualizarea denumirilor și dându-se textelor o nouă numerotare, în Monitorul Oficial nr 767 din 31octombrie 2003. Este Constituția cu cea mai mare stabilitate dintre toate constituțiile României deoarece a fost revizuită o singură dată .

 Au mai existat două încercări de revizuire, ultima tentativă a avut loc în 2018, când în baza unei inițiative cetățenești s-a propus revizuirea art. 48 alin 1 , în sensul că „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită dintre un bărbat și o femeie”. Au fost parcurse cu succes toate etapele procedurale, dar actul final al aprobării revizuirii, dar Referendumul național a eșuat, întrucât nu a fost atins pragul de validare. Conform Biroului Electoral Central, 21,1% dintre românii cu drept de vot s-au prezentat la urne în cele două zile dedicate consultării. Referendumul din 6 și 7 octombrie 2018 a înregistrat astfel cea mai slabă prezență la vot din 1990 și până în prezent. Modificarea Constituției a fost susținută de 91,56% dintre cei prezenți la urne. Aceasta este prima inițiativă cetățenească demarată în România de la căderea comunismului în 1989.

 Acest Referendum este un exemplu elocvent al indiferenței majorității electoratului român față de Constituție și în special pentru includerea în conținutul normativ al Legii Fundamentale a unui principiu privind constituirea familiei axat pe tradițiile și valorile dreptei credințe ortodoxe a poporului român a căror valabilitate și viabilitate se apropie de 2000 de ani.

NOTE