Credinţă şi cultură la români

Introducere

În materialul de faţă încercăm să realizăm o viziune sintetică asupra temei propuse pe două direcÅ£ii: în primul rând căutăm să identificăm elementele de structură ale raportului dintre credinţă ÅŸi cultură aÅŸa cum se văd ele din datele fundamentale care au stat la baza formării ÅŸi întemeierii poporului român ÅŸi, în al doilea rând, avem în vedere câteva repere culturale româneÅŸti personalizate care adeveresc asemenea unor oglinzi realitatea pe care o reflectă.

Prin Legendele MeÅŸterul Manole ÅŸi MioriÅ£a (chiar dacă includ ÅŸi elemente care aparÅ£in altor spaÅ£ii culturale) descindem cumva în straturile de profunzime ale românescului ÅŸi chiar pre-românescului ÅŸi pre-creÅŸtinismului geto-dacic, lucru care ne susÅ£ine în demersul luminării sensului particular al creÅŸterii întru existenÅ£a românească.

Apoi, prin Eminescu ÅŸi BrâncuÅŸi valorile culturale ÅŸi spirituale româneÅŸti se maturizează într-o contribuÅ£ie unică la patrimoniul universal, aceÅŸti doi oameni atingând cote de rafinament cultural care păstrează atât substanÅ£a paradigmatică a fiinţării ÅŸi creaÅ£iei româneÅŸti, cât ÅŸi deschiderea intuitivă ÅŸi concentrică spre spaÅ£ii de anvergură spirituală ÅŸi culturală tot mai largi.  

DeÅŸi nu am acordat un spaÅ£iu specific soluÅ£iilor, ele se pot percepe ÅŸi înÅ£elege „printre rânduri”, întrucât sunt sugerate de condiÅ£iile de posibilitate ale relaÅ£iei cultură-credinţă aÅŸa cum s-au manifestat ele de-a lungul timpului pe de-o parte la noi ÅŸi, pe de alta, comparativ, între Est ÅŸi în Vest. 

I. Despre temeiuri ÅŸi chestionarea lor astăzi în spaÅ£iul românesc. CondiÅ£ii de posibilitate, paradigme, viziuni.

CredinÅ£a ÅŸi Cultura sunt un dat al existenÅ£ei omeneÅŸti, neexistând vreo perioadă istorică sau pre-istorică în care să nu fi fost prezentă raportarea la divinitate ÅŸi la cultură. La fel cum ideea de Dumnezeu poate fi considerată înnăscută omului pentru că ea s-a manifestat cât de rudimentar încă de la începuturi, tot aÅŸa prin faptul că omul s-a silit de-a lungul vremii să supravieÅ£uiască ÅŸi să-ÅŸi organizeze munca ÅŸi mediul de viaţă adevereÅŸte existenÅ£a culturii.

Mai general spus „examinând istoria umanităţii, ne convingem nu fără mirare de faptul că, oricât de departe am pătrunde în străfundurile trecutului, pe întreaga arie ce ne este accesibilă, umanitatea nu îÅŸi cheltuieÅŸte în totalitate potenÅ£ialul pentru producÅ£ia nemijlocită, ci rezervă forÅ£e artei, gândirii teoretice, cunoaÅŸterii ÅŸi autocunoaÅŸterii” (Lotman apud MuÅŸina, p. 109).

1. SeparaÅ£ii dăunătoare între credinţă ÅŸi cultură  

Astăzi, un astfel de titlu care să cumuleze credinÅ£a ÅŸi cultura poate scandaliza sau, în cel mai bun caz, poate ridica vreo câteva semne de întrebare. Doar trăim în epoca separării puterilor în societate, nu-i aÅŸa? Atmosfera democratică în care trăim îÅŸi bazează programul tocmai pe separarea puterilor în stat. Ori, din start, credinÅ£a este asociată cu instituÅ£ia bisericii ÅŸi cultura este plasată în sfera multipolarităţii mass-media. În fond, printre creatorii de cultură de astăzi, alături de literatură, de arte plastice, de teatru, stă  radioul ÅŸi televiziunea (Adumitrăcesei, 2019, p. 52). Åži, corolarul acestor medii, reÅ£eaua internetului este general acaparatoare la nivelul culturii, deoarece probabil că primul impuls al consumatorului de cultură atunci când caută o informaÅ£ie este să o identifice prima dată în spaÅ£iul virtual. Sigur că, deocamdată încă, galaxia Gutenberg îl concurează puternic pe Google, însă ÅŸi iubitorilor de carte le este uneori mai accesibilă informaÅ£ia virtuală.

De fapt, nimeni nu are treabă cu informaÅ£ia în sine ÅŸi cu mijloacele moderne de difuzare a ei, cât mai ales cu faptul că cresc în importanţă criteriile după care se operează trierea informaÅ£ională care, adeseori, este confiscată ideologic de diferite grupuri de interese. Åži din acest punct de vedere informaÅ£iile sunt problematice deoarece pot fi fracturate, decontextualizate ÅŸi manipulate în zonele de interes vizate de cine plăteÅŸte difuzarea informaÅ£iei respective.

Abia acum ne apare la adevărata amploare importanÅ£a mass-mediei ca factor creator ÅŸi promotor de cultură. Secularizarea ÅŸi globalizarea orizontale ÅŸi nivelatoare găsesc aici pârghiile de diseminare a noului val de valori dezrădăcinate ÅŸi străine de etosul profund românesc, ba chiar contrare valorilor noastre perene considerate ca fiind „paseiste” ÅŸi „autohtoniste”, pline de mit, adică de minciună ÅŸi care, deci, trebuie demitologizate. „În spiritul iconoclast al ideologiilor curente, lumea românească a devenit ÅŸi ea, la răscruce de milenii, scenă a unei „demitologizante” lupte cu temeiurile, a unui soi de arheomahie pretins soteriologică. E ca ÅŸi când copacul s-ar lupta cu propriile lui rădăcini…” (Codrescu, 2013, p. 23).  

Åži pentru că în istoria noastră cultul ÅŸi cultura au trăit în armonie veacuri la rând, adică de la începuturile formării noastre ca popor creÅŸtin, a încerca să separi credinÅ£a de cultură echivalează nu cum se zvoneÅŸte propagandistic cu o „dreptate” istorică, ci cu des-fiinÅ£area structurală e etosului românesc.

2. Metafora pomului: roade fără rădăcini nu există.

Lupta împotriva rădăcinilor, a temeiurilor, continuă însă. Åži pentru că întotdeauna e mai uÅŸor să lupÅ£i împotriva oamenilor decât a ideilor deoarece primii sunt mai concreÅ£i ÅŸi „Å£inta” este atinsă mai uÅŸor spre deosebire de idei care alunecă dintr-o parte în alta, se face apel la atacul la persoană. În acest fel, pentru că a ataca „patriotismul desuet”, „naÅ£ionalismul periculos” sau „barbaria medievală” este un lucru anevoios, se preferă acuzarea fără drept de apel a cramponării iremediabile de Eminescu (Pop, 2016,  p.173).

Se loveÅŸte astfel direct în identitatea noastră, direct în cine suntem noi (Grăjdian, 2010, p. 142). În românitatea noastră, cum ar zice părintele Stăniloae. Românitatea fiind formată din elementul geto-dac, cel latin ÅŸi cel creÅŸtin-ortodox, a încerca să desfaci treimea noastră identitară înseamnă să dezechilibrezi ansamblul arhitecturii naÅ£ionale.  

Până a venit Sfântul ÅŸi Marele mitropolit Andrei Åžaguna de la Sibiu ca să ducă o muncă titanică de ctitor al învăţământului românesc, credinÅ£a ÅŸi cultura au locuit împreună în casa lui Dumnezeu, căci biserica era ÅŸi sală de clasă iar dascălul din strana bisericii era ÅŸi profesor, alături de preot care era un fel de director ÅŸcolar.

3. Rădăcinile pomului sunt ca sufletul nemuritor în trup: dau viaţă din Viaţă

Åži, pentru aceste motive, e imposibil să generezi idei despre identitatea naÅ£ională, despre cine eÅŸti tu ca român în istorie, fără să te referi la dimensiunea spirituală a neamului tău: „Åži astfel ajungem la locul unde o victorie poate fi „totală” sau nu mai poate fi deloc. Aici, în planul Spiritului sau (după nuanÅ£a nu doar „geopolitică”) al Duhului, este locul identităţii unei civilizaÅ£ii, a unui popor, a unei persoane. Este de fapt, ÅŸi la modul cel mai propriu, locul nemuririi, acolo unde victoriile „economice” ÅŸi „militare” nu mai au aproape nici o putere, pentru că sunt la fel de „perisabile” istoric precum sunt ÅŸi cele „sociale” ÅŸi „politice” pe care se sprijină sau pe care le influenÅ£ează” (Grăjdian, 2010, p. 180).

Există ÅŸi tendinÅ£a de a subjuga rolul credinÅ£ei în viaÅ£a omului ÅŸi a comunităţii naÅ£ionale din care face parte, ajungându-se la considerentul că sub influenÅ£a binefăcătoare a culturii asimilate în popor, se poate ajunge la o realizare de sine bio-psiho-socială. DeÅŸi acest trinom întregeÅŸte diada persoană-comunitate, nu se poate face abstracÅ£ie fără pierderi majore de latura spirituală a lucrurilor. Fără deschiderea spre Împărăţie, se rămâne într-un teluric îngust ÅŸi sufocant pentru actele de eroism civic ÅŸi cetăţenesc. Altruismul adevărat nu se poate trăi decât în perspectiva eternităţii. Luceafărul Eminescu a depăşit orizontalitatea de tip Cătălin-Cătălina ÅŸi a plonjat în nemurirea VieÅ£ii.

4. De ce am Datoria de a fi român?

Fără să priveÅŸti lucrurile de la înălÅ£imea ferestrei spirituale, nu poÅ£i trăi ÅŸi semăna altruismul neremunerat. Ori Eminescu a făcut-o exemplar: „A fi bun român nu e un merit,… ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat” (Adevărul din 18.04.1990). Sau, aÅŸa cum se exprima marele nostru român, Nicolae Iorga: „Amestecul în viaÅ£a publică nu e un mijloc de a folosi ca avere sau ca notorietate, ci îndeplinirea unei datori stricte ÅŸi grele faţă de Å£ară, fără să aÅŸtepÅ£i nici o răsplătire” (Iorga, 1976, p. 670).  

Sensul datoriei aici este cel kantian: a te hrăni pentru a supravieÅ£ui este un lucru realizat conform datoriei, însă a-i iubi pe vrăjmaÅŸi este din datorie.  

Numai că datoria de a fi român nu se poate împlini cum se cade dacă nu se reduce decalajul dintre nivelul atins de cultură în spaÅ£iul nostru ÅŸi gradul de asimilare personală a acesteia, astfel încât situaÅ£iile anti-culturale să fie evitate de fiecare persoană în parte. Din pricina acestui decalaj, se pierde „însemnătatea asimilării ÅŸi folosirii culturii pentru realizarea deplină a fiecărui om ca bun român”.       

Realizându-se acest proces se marchează un progres:

1. atât pe linia de dezvoltare personală a fiecăruia care îÅŸi desăvârÅŸeÅŸte posibilităţile personale ÅŸi chiar îÅŸi păstrează mai uÅŸor echilibrul existenÅ£ial ÅŸi sănătatea trupească prin evitarea unor vicii ca alcoolismul, tabagismul, lăcomia faţă de unele alimente, dependenÅ£a de droguri, de internet, de televizor etc.
2. cât ÅŸi pe linia rolurilor manifestate în comunitatea din care omul face parte, ca să nu se mai ajungă la acte anti-sociale ÅŸi anti-umane cum au fost de pildă asasinatele pline de ură ÅŸi de răzbunare ale unor personalităţi din trecutul nostru cultural ÅŸi naÅ£ional.

            5. „Noi nu ne vindem Å£ara!” sau Noi nu ne vindem Å£ara?

            De ce „ a fi român” nu mai este resimÅ£it ca o datorie de către român, ci mai mult ca o       obligaÅ£ie?

            E vorba de a te simÅ£i român din datorie ÅŸi nu conform datoriei. DistincÅ£ia kantiană ne ajută ÅŸi de data aceasta. A te simÅ£i român conform datoriei serveÅŸte supravieÅ£uirii fizice a persoanei care trăieÅŸte în Å£ara numită România, munceÅŸte ÅŸi îÅŸi câÅŸtigă traiul aici, unde are neamurile ÅŸi deÅ£ine anumite lucruri, proprietăţi ÅŸi drepturi… E, dacă vreÅ£i, ca o zonă de confort sau ca un balon protector pentru el. Însă, a te iubi ca român din datorie ÅŸi a-Å£i iubi Å£ara din datorie este ca ÅŸi cum te iubeÅŸti pe tine ca aparÅ£inător al spaÅ£iului spiritual ÅŸi cultural românesc ÅŸi faci aceasta în ciuda derapajelor morale ale unor români.                                                   

Spiritul nostru autocritic ÅŸi autoconsiderarea noastră sub nivelul valorilor culturale europene  ar trebui să fie în cădere liberă faţă de ceea ce se întâmplă în Vestul european unde bisericile se închid ÅŸi clădirile lor sunt re-destinate în cel mai bun caz activităţilor de tip muzeistic. Restaurantele ar fi o altă destinaÅ£ie care se acordă fostelor lăcaÅŸuri de cult. Tot în Occident valoarea de producÅ£ie se ridică semnificativ deasupra înÅ£elegerii naturii ÅŸi cosmosului ca zone unde se poate repera lucrarea divină. Natura e bună atât timp cât oferă ÅŸi sporeÅŸte posibilităţile de entertainment ÅŸi relaxare existenÅ£ială a unui nivel de trai cu cât mai puÅ£ine griji de ordin material. Diversitatea ÅŸi bogăţia naturii nu mai trimite mintea umană pe traseul ce urcă vertical dinspre făptură spre Făcător, rămânând la alternativa mai accesibilă a contactului simÅ£ual cu lumea.

E posibil ca ÅŸi faptul că românii pot fi ispitiÅ£i de occident să considere resursele naturale prin prisma câÅŸtigului material direct, să contribuie la separarea românului de azi tot mai europenizat de înÅ£elesurile adânci ÅŸi spirituale pe care strămoÅŸii le-au acordat lucrurilor. Pierzându-se acest adânc de semnificaÅ£ie, se poate întâmpla ca datoria de a păstra aceste valori de înÅ£eles să fie concurată de obligaÅ£iile profesionale de producÅ£ie. 

6. Chipul divin din om: ÅŸansa românului de a rămâne român ÅŸi european în acelaÅŸi timp

Dar nu numai acesta este argumentul principal pentru a ne considera cu mândrie români ÅŸi pentru a mulÅ£umi cerului pentru spaÅ£iul carpato-danubiano-pontic în care ne-am plămădit, am crescut ÅŸi ne-am format de-a lungul a două milenii. Datoria de a fi român se păstrează pe baza a ceea ce o persoană are mai valoros în sine: Chipul dumnezeiesc. Sigur că datul chipului dumnezeiesc este dăruit oamenilor de pe întreg mapamondul. Însă, tocmai acest lucru ne egalizează pe toÅ£i ÅŸi ne temeluieÅŸte ÅŸi nouă românilor capacitatea de a privi de pe picior de egalitate pe oricine. Cred că „în virtutea acestor disponibilităţi, probabil, FranÅ£a a ÅŸters din ConstituÅ£ia viitoarei Europe unite (unul dintre primii paÅŸi spre globalizare), articolul privitor la creÅŸtinism ca religie a continentului european” (Dumitrescu-BuÅŸulenga, 2019, p. 10).

Ori astăzi valorile egalizatoare sau diferenÅ£iatoare între naÅ£ii tind a fi bazate pe număr ÅŸi pe cantitate, pe forţă militară superioară ÅŸi pe resurse materiale abundente. Deci nimic divin în toate acestea: ViaÅ£a omului a devenit fără preÅ£, fiindcă nu îi mai învaţă nimeni despre omul făcut după chipul ÅŸi asemănarea lui Dumnezeu. Ba dimpotrivă, Dumnezeu ÎnsuÅŸi este defăimat ÅŸi supus la blasfemii” (Dumitrescu-BuÅŸulenga, 2019, p. 6).

Numai în aceste condiÅ£ii înălÅ£area ÅŸi zborul sunt posibile. Numai autocunoaÅŸterea ca om, ca fiinţă religioasă, ca cetăţean al ţării tale, numai o autoraportare corectă la tine ca persoană hăruită cu chipul divin, te poate scoate din riscanta întindere a gâtului spre a vedea ÅŸi obÅ£ine apoi ceea ce este în curtea vecinului vestic ÅŸi care, invariabil, e mai bun ÅŸi mai valoros decât ceea ce ai tu. A face ÅŸpagatul către laterala occidentală a lumii poate deveni riscant la un moment dat dacă îÅ£i pierzi propriile temeiuri ÅŸi propria identitate. PoziÅ£ia ta firească este cea în care Dumnezeu te-a lăsat: săgeată spre cer. În jurul acestui element esenÅ£ial se construieÅŸte apoi relaÅ£ia cu celălalt indiferent de naÅ£iunea căreia aparÅ£ine. Mai important decât orice e că aparÅ£inem lui Dumnezeu.

În „LecÅ£ie de deschidere a Cursurilor de Istoria antică ÅŸi de istoria artelor, susÅ£inută la Universitatea din Cluj – cetită în ziua de 3 Noemvrie 1919”, marele om de cultură român, Vasile Pârvan, s-a referit la datoria vieÅ£ii noastre: „Desfă-Å£i dară aripile, suflet al naÅ£iunii mele, loveÅŸte cu ele puternic ÅŸi larg aerul lumii de jos ÅŸi ia-Å£i ca un vultur sborul în ţările senine ÅŸi curate. De acolo ochii tăi vor vedea, încă mai limpede, întreaga icoană a lumii ÅŸi vieÅ£ii, dar nu vei mai respira miasmele aducătoare de somn, inerÅ£ie ÅŸi moarte ale putreziciunii materiei care dospeÅŸte în adâncuri. Åži solitudinea calmă a cerului te va învăţa olimpicul ritm constant al eternului, neturburat de moarte, al legilor vecinice după care trăieÅŸte Infinitul, din care, ca lumina eternă, răsfrântă în spaÅ£iile interastrale, se răsfrâng în sufletul nostru ideile, spiritul, viaÅ£a” (Pârvan, 2017, p. 80).

De la înălÅ£imea dezideratului spiritual al Infinitului personal coboară înÅ£elegerea omului ca persoană, deci ca fiinţă destinată prin faptul creaÅ£iei comunicării ÅŸi comuniunii, indiferent de orice lucru care poate separa pe om de altruism, înÅ£elegere ÅŸi iubire. GraniÅ£ele naturale ÅŸi culoarea pielii, forÅ£a armată sau nivelul economic n-ar trebui să poată sta în faÅ£a iubirii. Confiscarea ideologică a credinÅ£ei ÅŸi a culturii poate genera idei contrare scopului urmărit iniÅ£ial. Åži, prin astfel de derapaje, românul îÅŸi poate pierde românitatea.               

II. Cultură ÅŸi natură la români

Raportul între natură ÅŸi cultură se poate defini cel puÅ£in în două sensuri fundamentale: fie e vorba despre o cultură care se apleacă strategic asupra naturii pentru a-i descifra sensurile intrinseci, fie abordarea culturală a lumii se rezumă la legile producÅ£iei ÅŸi ale profitului material.

AÅŸadar, lumea:

1. poate fi un text şi atunci efortul omului se concentrează pe descifrarea mesajului pe care lumea i-l transmite.
2. poate să nu fie un text ÅŸi, în acest caz, omul se raportează practic la această lume din perspectiva culturii materiale ÅŸi a uneltelor de lucru care îi oferă omului informaÅ£ia practică de care are nevoie pentru supravieÅ£uirea materială (Lotman apud MuÅŸina, p. 115 – 116).

În cele ce urmează vom demonstra primul punct deoarece este specific viziunii româneÅŸti asupra existenÅ£ei în general. AÅŸa cum vom arăta mai pe scurt, punctul al doilea se referă preponderent la eficienÅ£a ÅŸi productivitatea occidentală.

1. De la MeÅŸterul Manole ÅŸi MioriÅ£a la Eminescu ÅŸi BrâncuÅŸi

De-a lungul veacurilor la români raporturile cu mediul înconjurător, cu împrejurimile sau cu hotarul au fost ghidate de un respect inspirat de credinÅ£a ortodoxă. Datul fundamental de la care pleacă românul este că Dumnezeu a creat toate lucrurile ÅŸi le cârmuieÅŸte pe toate. ProvidenÅ£a divină este recunoscută la capătul tuturor existenÅ£elor însufleÅ£ite ÅŸi neînsufleÅ£ite. Dacă, de pildă, se întâmplă ca fânul să rămână întins pe câmp ÅŸi să-l prindă ploaia, românul zice cu un amestec de jind ÅŸi de credinţă: „Cine l-o udat îl ÅŸi uscă”. În general, oricând e vorba de situaÅ£ii care nu pot fi total sub controlul oamenilor, românul spune: „Cum o vrea Dumnezeu”.

Ori puterea de abandon în mâinile lui Dumnezeu provine dintr-o credinţă bimilenară a românilor. ConÅŸtiinÅ£a lor religioasă, culturală ÅŸi naÅ£ională a îmbinat adânc în cadrul românităţii elementul dac, pe cel latin ÅŸi ortodoxia (Stăniloae, 2004, p. 103). De aceea, orice raportare a românului la pământul lui, a ţăranului la ţărână dacă vreÅ£i, se face prin includerea naturii în relaÅ£ia lui cu divinitatea. 

Felul în care românul a înÅ£eles de-a lungul vremii să trăiască în ÅŸi din pământul hărăzit lui de Dumnezeu prin naÅŸtere (după părintele Stăniloae chiar ideea de neam preexistă în planul divin ÅŸi omul se naÅŸte în cadrul unei ţări), se reflectă în creaÅ£iile literaturii folclorice ÅŸi culte, precum ÅŸi în artă în general.

Atitudinea universală a românului faţă de natură este reflectată în cuvintele etnopsihologului Ernest Bernea: „Ca urmare a acestor trăsături fundamentale, poporul român, aÅŸa cum se manifestă în satul tradiÅ£ional, păstrează în faÅ£a naturii lucrurilor o atitudine de respect aproape religios ÅŸi o permanentă acomodare; nu are atitudini de potrivnicie, de siluire a lucrurilor. El se situează ÅŸi merge pe o poziÅ£ie de ascultare, de integrare în lumea obiectivă, dar ÅŸi de folosire în sensul legilor ei, până în actul de creaÅ£ie a spiritului (Bernea, 1997, p. 88).

a) Legenda meÅŸterului Manole ÅŸi a construcÅ£iei mănăstirii ArgeÅŸului este definitorie pentru modul în care poporul român a înÅ£eles să pună la temelia oricărei creaÅ£ii de durată ideea sacrificiului. Sigur că ideea sacrificiului în favoarea operelor majore există în întreg arealul balcanic ÅŸi nu numai. Numai că dacă în alte părÅ£i e vorba despre construcÅ£ia vreunui pod sau a unei cetăţi, în cadrul creaÅ£iei româneÅŸti e vorba despre construcÅ£ia unei mănăstiri (Eliade apud MuÅŸina, p. 15). În plus, să nu lăsăm deoparte nici că Manole este o prescurtare de la Emanuel care înseamnă „Dumnezeu este cu noi”.

Mănăstirea este locul central, axis mundi între cer ÅŸi pământ, locul sacrificiului de sine prin excelenţă. În Biserica mănăstirii se aduce jertfa cea nesângeroasă a lui Hristos-Emanuel ori de câte ori se săvârÅŸeÅŸte Sfânta Liturghie ÅŸi din puterea jertfei hristice vieÅ£uitorii mănăstirii respective îÅŸi extrag energia transformatoare de sine prin asceză. Unde mai punem ÅŸi că în orice locaÅŸ de cult ortodox în piciorul mesei Sfântului Altar sunt îngropate moaÅŸte ale sfinÅ£ilor mucenici. Iar în antimisul fără de care nu se poate sluji Slujba Liturghiei sunt cusute cu grijă moaÅŸte ale sfinÅ£ilor mucenici. Sau cum spune poetul Tudor Arghezi: „Altarul ca să fie ÅŸi pietrele să Å£ie/ Cer inima ÅŸi viaÅ£a zidite-n temelie”.

Legenda nu se încheie odată cu definitivarea construcÅ£iei edificiului, meÅŸterul Manole însuÅŸi părăsind cele văzute ÅŸi trecătoare pentru cele nevăzute ÅŸi veÅŸnice. În ViaÅ£a lui Varlaam ÅŸi Ioasaf se spune că „cine n-a gustat din dulceaÅ£a celor ce sunt, nu poate pricepe firea celor ce nu sunt”. Comentând sensul adânc al acestei sintagme, filosoful Constantin Noica precizează corespondenÅ£ele: „Iar în chip răsturnat aci, la el, „cele ce sunt” reprezintă viaÅ£a adevărată ÅŸi ideală, faţă de care „cele ce nu sunt” înseamnă „mincinoasa bogăţie ÅŸi cinste a acestei lumi”, adică tocmai lumea aÅŸa-zisă reală cu vremelniciile ei, cu „lucrurile ei nestatornice”, cum spune acelaÅŸi” (Noica, 2008, p. 168).

AÅŸa cum spuneam, legenda nu îÅŸi încheie traseul semantic brusc, meÅŸterul Manole făcându-ÅŸi datoria până la capăt. El putea să-ÅŸi continue viaÅ£a în chip obiÅŸnuit sau putea alege să părăsească altfel viaÅ£a pământească… Însă, opÅ£iunea lui a fost să zboare…spre alte zări. Devine el însuÅŸi jertfă. Spiritul lui de sacrificiu, alimentat din jertfa lui Hristos, s-a prelungit în existenÅ£a unei fântâni. El adapă în continuare prin jertfelnicia sa.

Simbolistica fântânii la români reflectă omenia ÅŸi generozitatea lor. Sunt fântâni construite la poartă pentru ca apa lor să poată fi folosită ÅŸi de către trecătorii însetaÅ£i. Pentru că românii, după ce ieÅŸeau de la Sfânta Liturghie, o prelungeau pe aceasta în lucrările pe care le făceau pentru ei, neuitându-ÅŸi menirea de creÅŸtini inspiraÅ£ii de jertfa liturgică a lui Hristos pentru oameni.

Iată cum a încercat ÅŸi a reuÅŸit geniul creator românesc să cuantifice cultural valorile creÅŸtin-ortodoxe. Astfel, din cele mai vechi timpuri de existenţă românească, s-a lăsat loc conlocuirii creatoare a credinÅ£ei ÅŸi culturii. Iar natura nu a lipsit nici o clipă din triunghi finalizându-ÅŸi contribuÅ£ia în construcÅ£ii sacre.

b) MioriÅ£a reprezintă o altă contribuÅ£ie a eternului românesc la ceea ce s-ar putea numi fundamentele culturii. Se pare că această baladă este atât de populară încât „numai în biserică nu se cântă MioriÅ£a” (Ion Diaconu). O arie de răspândire atât de întinsă pentru MioriÅ£a nu se poate explica doar prin faptul că a fost ÅŸi un colind, deoarece în vremurile mai vechi colindau numai bărbaÅ£ii. Ori faptul că astăzi MioriÅ£a se constituie într-un centru de interes atât pentru omul de rând cât ÅŸi pentru intelectual, reflectă arealul de semnificaÅ£ie spirituală ÅŸi culturală pe care îl cuprinde această creaÅ£ie populară românească.

Åži în această operă a inspiraÅ£iei româneÅŸti natura, credinÅ£a ÅŸi cultura se află într-un dialog specific: „Pe-un picior de plai/ Pe-o gură de rai/…/ Să le spui curat/ Că m-am însurat/ C-o mândră crăiasă/ A lumii mireasă,/ Că la nunta mea/ A căzut o stea,/ Soarele ÅŸi luna/ Mi-au Å£inut cununa,/ Brazi ÅŸi păltinaÅŸi/ I-am avut nuntaÅŸi,/ PreoÅ£ii munÅ£ii mari,/ Păsări lăutari/ Păsărele mii/ Åži stele făclii”.

Sigur că există diferite interpretări ale semnificaÅ£iei nunÅ£ii în care ciobănaÅŸul ÅŸi-a înveÅŸmântat moartea. Pe de-o parte s-a încercat sublinierea optimismului ciobănaÅŸului, ori acest optimism nu se poate explica numai prin încercarea de a domoli frica ancestrală a românului faţă de strigoi. Din altă parte s-a scos în evidenţă cum că raportarea ciobănaÅŸului la moarte ar reflecta trăsătura pasivităţii ÅŸi a resemnării românului în faÅ£a morÅ£ii.

DiscuÅ£ia poate fi mutată ÅŸi pe palierul libertate-destin. Ceea ce poate părea la o primă vedere ca un fel de libertate neasumată deoarece ciobănaÅŸul, deÅŸi informat de către mioara năzdrăvană în privinÅ£a complotului, nu întreprinde nimic pentru a-ÅŸi păstra viaÅ£a, este, de fapt, nu o împăcare cu soarta implacabilă, ci o asumare a evenimentelor la nivel superior, quasi-teologic aÅŸ spune. Încercarea ciobănaÅŸului se înscrie pe filiera resemnificării împăciuitoare a faptului morÅ£ii biologice care iată că se prelungeÅŸte cosmic… Cumva, aceasta fiind rânduiala vieÅ£ii ca să fie încercată de moarte, fiind acesta un lucru hotărât, ciobănaÅŸul/românul îi schimbă sensul până acolo încât se pot „simÅ£i” în această schimbare de sens valori „de dincolo”. Se întrezăreÅŸte aici „capacitatea de a anula consecinÅ£ele aparent iremediabile ale unui eveniment tragic, încărcându-le de valori până atunci necunoscute” (Eliade apud MuÅŸina, p. 42).     

Nu fără temei, Mircea Eliade vorbeÅŸte aici despre un creÅŸtinism cosmic implicat în balada MioriÅ£a. Într-adevăr, la românii ortodocÅŸi Slujbele ÅŸi rugăciunile nu se făceau în biserică ÅŸi atât. Lucrarea  sfinÅ£itoare a bisericii se săvârÅŸea în primul rând asupra persoanei ÅŸi se întindea apoi gospodăriei ÅŸi a vieÅ£uitoarelor care o populau, pentru a ajunge apoi până la hotar. SfinÅ£enia lui Dumnezeu nu e una elitistă la românii care, prin lucrarea preotului, o duceau peste tot în pământul pe care îl lucrau, din care se hrăneau ÅŸi pe care îÅŸi construiau casele ÅŸi dependinÅ£ele. Prin om ca rege al creaÅ£iei toate sunt chemate să se împărtăşească de sfinÅ£enie. În mod semnificativ românul îÅŸi sfinÅ£ea casa prin icoanele pe care preotul le stropea cu apă sfinÅ£ită la biserică ÅŸi, invers, împodobea zidurile lăcaÅŸului de cult cu ÅŸtergare cusute acasă la gura sobei în zilele lungi de iarnă.  

c) La poetul nepereche Mihai Eminescu, credinÅ£a ÅŸi cultura, Dumnezeu ÅŸi natura se găsesc într-un raport de presupunere reciprocă, chiar dacă nu întotdeauna acest raport este egal cu el însuÅŸi. În sufletul lui genial antitezele au îmbrăcat forÅ£e cosmice. Însă asta nu a scăzut cu nimic potenÅ£ialul preocupărilor faţă de credinţă ÅŸi faţă de Biserică pe care Eminescu o socotea „mama neamului românesc”. Pentru că aÅŸa cum un duhovnic a consemnat pe un Ceaslov al mănăstirii NeamÅ£ului, în data de 8 noiembrie 1886, ziua SfinÅ£ilor Voievozi Mihail ÅŸi Gavriil, Eminescu a cerut să fie spovedit ÅŸi împărtăşit (Dumitrescu BuÅŸulenga, 2019, p. 28). Legătura poetului cu Dumnezeu n-a fost una formală sau punctuală, de vreme ce încă de pe când era copil mergea pe la mănăstirea Agafton unde asculta cu inima imnul Lumină lină cântat în fapt de seară de măicuÅ£ele de acolo. Se pare că primele buchii le-a descifrat cu preotul satului pe cărÅ£ile de cult. Iar mai târziu demersul lui analitic întru cele sfinte s-a organizat ÅŸi specificat, aÅŸa cum se poate înÅ£elege ÅŸi din faptul că pe o filă de manuscris al Patericului din Biblioteca Academiei Române s-a putut vedea semnătura lui Eminescu (Stăniloae, 2004, p. 279).

Era inevitabil pentru Eminescu să nu valorifice ÅŸi acel creÅŸtinism cosmic de care vorbea Mircea Eliade referindu-se la MioriÅ£a. Avem certitudinea că Eminescu s-a hrănit din vechile manuscrise religioase ÅŸi culturale româneÅŸti, coborând adânc în spiritualitatea românităţii. AÅŸa cum părintele Stăniloae însuÅŸi consemna: „nu ÅŸtim dacă mai există în lume vreun scriitor la care vraja tainică a naturii, a codrului, a pâraielor, a pomilor înfloriÅ£i, să fie atât de minunat descrisă, ca în poezia lui Eminescu…” (Stăniloae, 2004, p. 279). Eminescu a mers ÅŸi mai sus de atât, ridicând credinÅ£a ÅŸi cultura la un nivel de dialog superior, cărturăresc.     

În raportarea lui la divinitate, Eminescu a inclus ÅŸi viziunea cosmosului transfigurat. În urcuÅŸul lui cosmogonic către sânurile Tatălui ceresc, Hyperion se duce până în „clipa cea dentâi” a Genezei universului: „Porni luceafărul. CreÅŸteau/ În cer a lui aripe,/ Åži căi de mii de ani treceau/ În tot atâtea clipe.// Un cer de stele dedesubt,/ Deasupra-i cer de stele –/ Părea un fulger ne’ntrerupt/ Rătăcitor prin ele.// Åži din a chaosului văi,/ Jur împrejur de sine,/ Vedea, ca-n ziua ce dentâi,/ Cum izvorau lumine;// Cum izvorând îl înconjor/ Ca niÅŸte mări de-a-notul…/ El zboară, gând purtat de dor,/ Pân’ piere totul, totul;// Căci unde-ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaÅŸte,/ Åži vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naÅŸte” (Luceafărul).

Se pare că această călătorie spre origini a Luceafărului depăşeÅŸte conceptele noastre obiÅŸnuite de timp ÅŸi de spaÅ£iu ÅŸi anticipează apariÅ£ia teoriei einsteiniene a relativităţii cu aproape o jumătate de veac înainte. Fizicianul Petre Osiceanu asociază călătoria inter-galactică a Luceafărului cu paradoxul gemenilor Peter ÅŸi Paul al lui Feynman: Peter râmăne pe pământ, în timp ce Paul zboară în cosmos cu viteza luminii într-o navă spaÅ£ială. Efectele realtivităţii timpului ÅŸi spaÅ£iului se reflectă în aceea că la întoarcere Paul este mai tânăr decât Petru (Malea Stroe, 2018, p. 80).

Căutarea esenÅ£ei originare l-a dus pe Eminescu la niÅŸte presupuneri spaÅ£io-temporale care vizau diferenÅ£a ontologică creat-necreat. El n-a rămas doar la natură ca spaÅ£iu ÅŸi timp idilic unde se consumă iubiri de-un ceas ca între Cătălin ÅŸi Cătălina, ci pornind de la „pe-un picior de plai/ Pe-o gură de rai” a ajuns pe placa turnantă care temeluieÅŸte existenÅ£a omenirii. Această placă turnantă este „patra cea din capul unghiului”, Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu. Indubitabil, în acest demers complex l-a însoÅ£it în primul rând credinÅ£a ortodoxă în care s-a născut, a crescut ÅŸi a simÅ£it ÅŸi, nu în ultimul rând filosofia germană pe care ÅŸi-a însuÅŸit-o la Berlin ÅŸi Viena.    

Iată de ce credinÅ£a, cultura ÅŸi natura au ajuns la Eminescu pe trepte nebănuite ale reflexiei etosului românesc, care oricând poate sta alături de cele mai alese valori culturale europene.    

d) Constantin BrâncuÅŸi este dincolo de orice îndoială sculptorul simplităţii, al esenÅ£ei. „Nu mai sunt de mult al acestei lumi: – spune BrâncuÅŸi – sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup – Mă aflu printre lucrurile esenÅ£iale”. Coloana fără sfârÅŸit, din Ansamblul sculptural de la Târgu Jiu, arată căutarea în sus a românului dintotdeauna. Motivul înălţării spiralei în jurul unei axe poartă un simbolism ancestral al românilor pentru care Dumnezeu nu numai că s-a făcut om, dar s-a ÅŸi înălÅ£at cu trupul omului la cer. AÅŸa mărturisim în Crez. Spiritualitatea ortodoxă ÅŸi cultura românească prelungesc în sus viaÅ£a  ÅŸi mediul înconjurător în care omul trăieÅŸte (Stăniloae, 2004, p. 280). Simbolismul spiralei se poate identifica ÅŸi în ornamentele porÅ£ilor ţărăneÅŸti.   

De aceea nu e vorba numai despre „transcendentul care coboară”, aÅŸa cum se exprimă Blaga însuÅŸi, ci ÅŸi de, dacă doriÅ£i, transcendentul care urcă, având în vedere că bisericile au atât bolÅ£i – simboluri ale coborârii ÅŸi au ÅŸi turnuri spiralate cum este de pildă biserica de la Curtea de ArgeÅŸ.

La sculptorul de la HobiÅ£a simbolul spiralei capătă profunzimi copleÅŸitoare atunci când coboară în adâncimile de sine: „BrâncuÅŸi a căutat nu un transcendent, să zicem, abstracÅ£ionist, cât un ascendent în sine. El nu a vrut să urce numai dincolo de…, ci ÅŸi să coboare dincoace de… De aceea, ochii sculpturilor lui sunt întorÅŸi înăuntru. La un moment dat chiar o spune: „ProporÅ£ia interioară – este ultimul adevăr inerent în absolut toate lucrurile”” (Bîlbă, 2019).

În fond, luând în calcul atât literatura ÅŸi cultura noastră populară, cât ÅŸi literatura ÅŸi cultura noastră aÅŸa-zis cărturărească, putem conchide împreună cu părintele Stăniloae: „Omul se ridică prin jertfă ÅŸi ridicându-se transfigurează întregul cosmos” (Stăniloae, 2004, p. 280). Putem lua aceste cuvinte ca un background al permanenÅ£ei care se degajă din folclorul ÅŸi cultura noastră românească.                        

            2. De la „ţăran” la „domn” sau despre cum cultura lasă în urmă natura. InfluenÅ£ele ÅŸi ispita imitaÅ£iei

            Cum am spus mai sus, cultura ÅŸi natura ca entităţi separate apar în general în Occident. Aspectul mercantil al existenÅ£ei a însemnat aici ÅŸi o promovare a mediului natural ca sursă de venit ÅŸi de sporire a nivelului de trai. Respectul faţă de natură ca făptură a lui Dumnezeu s-a diminuat tot mai mult în faÅ£a unei concepÅ£ii productive asupra vieÅ£ii. Omul îÅŸi lasă deoparte misiunea de sacerdot al creaÅ£iei ÅŸi se preocupă de exploatarea ei printr-o tehnică tot mai avansată.

            În spaÅ£iul religios occidental nici Tainele Bisericii nu mai au un rol atât de important, pierzându-se din vedere componenÅ£a creaÅ£ională a Tainelor. Elementele naturii nemaifiind atât de mult puse în legătură cu actul creator divin, prin Taine nu se mai urmăreÅŸte neapărat odată cu sfinÅ£irea vieÅ£ii omului ÅŸi ridicarea potenÅ£ialităţilor naturii la nivelul demnităţii de făptură a divinităţii. Natura rămâne aici cumva în afara relaÅ£iei cu spaÅ£iul cultural ÅŸi, în special, cu cel de cult. Vraja naturii se pierde pe măsură ce exploatarea economică capătă o tot mai mare importanţă, nemaifiind nevoie de o natură care să încarce sufleteÅŸte ÅŸi să-l întărească trupeÅŸte pe om (Stăniloae, 2004, p. 279).

DeÅŸi încă în satul nostru românesc se mai menÅ£ine lupta aceasta pentru permanenÅ£e, se face resimÅ£ită ÅŸi aici o tot mai intempestivă imitaÅ£ie a culturii occidentale de tip exploatator asupra naturii, pământul începând ÅŸi la noi să fie călcat mai mult de cauciucuri decât de copitele cailor. Sigur că aceste lucruri sunt în mersul firesc al lumii care urmează îndeaproape progresul civilizaÅ£iei tehnice, însă omul n-ar trebui să omită rolul său soteriologic în cadrul naturii care aÅŸteaptă „să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8, 21).

În încheiere, luăm ca emblematice cuvintele de avertizare ale poetului Tudor Arghezi: „Cel ce gândeÅŸte singur ÅŸi scormone lumina/ A dat o viaţă nouă ÅŸi-un om de fier, maÅŸina/ Fiinţă zămislită cu gândul ÅŸi visarea,/ Neînchipuit mai tare ca braÅ£ul ÅŸi spinarea// Åži, în sfârÅŸit, urmaÅŸul lui Prometeu, el, omul,/ A prins ÅŸi taina mare, a tainelor, atomul./ El poate omenirea, în câteva secunde,/ S-o-ntinerească nouă pe veci, ori s-o scufunde./ E timpul, slugă veche ÅŸi robul celui rău,/ Tu, omule ÅŸi frate, să-Å£i fii stăpânul tău” (Tudor Arghezi, Cel ce gândeÅŸte singur).  

E indicat ca românul să nu-ÅŸi uite misiunea cultural-cultuală în care să includă ÅŸi grija faţă de glia cu care străbunii l-au hărăzit spre hrană trupească ÅŸi spre recunoÅŸtinÅ£a faţă de „Făcătorul cerului ÅŸi al pământului”. 

Concluzii    

BineînÅ£eles că reluarea discuÅ£iei despre raportul dintre credinţă ÅŸi cultură din perspectiva unor legende paradigmatice pentru noi ÅŸi a unor personalităţi culturale a căror anvergură se explică ÅŸi prin coborârea în adâncimile spirituale ale etosului românesc, aduce cu sine un plus de înÅ£elegere „dintr-o privire” a unui posibil răspuns la întrebarea Cine suntem noi?

Dialogul sănătos cu celelalte culturi europene ÅŸi universale se bazează pe autocunoaÅŸtere ÅŸi stimă naÅ£ională de sine. Fără să ne acceptăm ÅŸi să ne iubim pe noi înÅŸine, cu un spirit autocritic axat preponderent pe a vedea partea goală a paharului din ceea ce ni s-a întâmplat în istorie, nu putem deÅ£ine poziÅ£ia necesară pentru un dialog demn ÅŸi constructiv cu alÅ£ii. 

Viitorul nostru depinde de modul în care asimilăm lecÅ£iile trecutului. Probabil că a fi eternii săteni ai istoriei (Constantin Noica) nu este atât de rău dacă punem accentul nu numai pe sat, ci ÅŸi pe eternitate.

În plus, zilnic facem alegeri ÅŸi ÅŸtim că aceste alegeri se bazează pe principiile ÅŸi valorile noastre de viaţă. Poate că în baza tabloului motivaÅ£ional conturat aici vom încerca ÅŸi alegeri pe termen lung ÅŸi nu numai pentru a ÅŸti cum să ne îmbrăcăm ÅŸi ce să mâncăm, cât mai ales pentru a ne hrăni ÅŸi menÅ£ine imaginea naÅ£ională ÅŸi fiinÅ£area românească.   

Bibliografie:

1. ADUMITRÄ‚CESEI, Ioan, D., (2019). Contraste din viaÅ£a economico-socială a României interbelice, IaÅŸi: Editura StudIS.
2. BERNEA, Ernest, (1997). SpaÅ£iu, timp ÅŸi cauzalitate la poporul român, BucureÅŸti: Editura Humanitas.
3. BÎLBÄ‚, Ciprian,Valentin,(2019). https://poruncaiubirii.agaton.ro/articol/2801/Maestrul BrâncuÅŸi – spiritualitate ÅŸi comuniune. Elogiu simplităţii creatoare, publicat în data de 12.03.2019.
4. CODRESCU, Răzvan, (2013). Eminescu şi credinţa, Bucureşti: Editura Credinţei.
5. DUMITRESCU BUŞULENGA, Zoe, (2019). Cultură şi Credinţă, Suceava: Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor.
6. GRÄ‚JDIAN, vasile, (2010). Mici scrieri bisericeÅŸti ÅŸi culturale, Sibiu: Editura Andreiana.
7. IORGA, Nicolae (1976). O viaţă de om aşa cum a fost: orizonturile mele, Bucureşti: Editura Minerva.
8. MALEA STROE, Mihaela, (2018). Eseuri, BraÅŸov: Editura Kron-Art.
9. MUÅžINA, Alexandru, Antropologie culturală ÅŸi folclor, BucureÅŸti: Editura „Leka BrâncuÅŸ”.
10. NOICA, Constantin, (2008). Åžase maladii ale spiritului contemporan, BucureÅŸti: Editura Humanitas.
11. PÂRVAN, Vasile, (2017). Datoria vieÅ£ii noastre, Cluj Napoca: Editura ÅžCOALA ARDELEANÄ‚.
12. POP, Ioan-Aurel, (2016). Transilvania, starea noastră de veghe, Cluj-Napoca: Editura Şcoala Ardeleană.
13. STĂNILOAE, Dumitru, (2004). Naţiune şi Creştinism, Bucureşti: Editura ELION.