Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Stiinţă. Medicină. Cultură. ArtăNr. vizualizari: 59

Credinţă şi cultură la români

Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă
Tags: cultura; identitate; romanism;

 

Introducere

În materialul de faţă încercăm să realizăm o viziune sintetică asupra temei propuse pe două direcţii: în primul rând căutăm să identificăm elementele de structură ale raportului dintre credinţă şi cultură aşa cum se văd ele din datele fundamentale care au stat la baza formării şi întemeierii poporului român şi, în al doilea rând, avem în vedere câteva repere culturale româneşti personalizate care adeveresc asemenea unor oglinzi realitatea pe care o reflectă.

Prin Legendele Meşterul Manole şi Mioriţa (chiar dacă includ şi elemente care aparţin altor spaţii culturale) descindem cumva în straturile de profunzime ale românescului şi chiar pre-românescului şi pre-creştinismului geto-dacic, lucru care ne susţine în demersul luminării sensului particular al creşterii întru existenţa românească.

Apoi, prin Eminescu şi Brâncuşi valorile culturale şi spirituale româneşti se maturizează într-o contribuţie unică la patrimoniul universal, aceşti doi oameni atingând cote de rafinament cultural care păstrează atât substanţa paradigmatică a fiinţării şi creaţiei româneşti, cât şi deschiderea intuitivă şi concentrică spre spaţii de anvergură spirituală şi culturală tot mai largi.  

Deşi nu am acordat un spaţiu specific soluţiilor, ele se pot percepe şi înţelege „printre rânduri”, întrucât sunt sugerate de condiţiile de posibilitate ale relaţiei cultură-credinţă aşa cum s-au manifestat ele de-a lungul timpului pe de-o parte la noi şi, pe de alta, comparativ, între Est şi în Vest. 

I. Despre temeiuri şi chestionarea lor astăzi în spaţiul românesc. Condiţii de posibilitate, paradigme, viziuni.

Credinţa şi Cultura sunt un dat al existenţei omeneşti, neexistând vreo perioadă istorică sau pre-istorică în care să nu fi fost prezentă raportarea la divinitate şi la cultură. La fel cum ideea de Dumnezeu poate fi considerată înnăscută omului pentru că ea s-a manifestat cât de rudimentar încă de la începuturi, tot aşa prin faptul că omul s-a silit de-a lungul vremii să supravieţuiască şi să-şi organizeze munca şi mediul de viaţă adevereşte existenţa culturii.

Mai general spus „examinând istoria umanităţii, ne convingem nu fără mirare de faptul că, oricât de departe am pătrunde în străfundurile trecutului, pe întreaga arie ce ne este accesibilă, umanitatea nu îşi cheltuieşte în totalitate potenţialul pentru producţia nemijlocită, ci rezervă forţe artei, gândirii teoretice, cunoaşterii şi autocunoaşterii” (Lotman apud Muşina, p. 109).

1. Separaţii dăunătoare între credinţă şi cultură  

Astăzi, un astfel de titlu care să cumuleze credinţa şi cultura poate scandaliza sau, în cel mai bun caz, poate ridica vreo câteva semne de întrebare. Doar trăim în epoca separării puterilor în societate, nu-i aşa? Atmosfera democratică în care trăim îşi bazează programul tocmai pe separarea puterilor în stat. Ori, din start, credinţa este asociată cu instituţia bisericii şi cultura este plasată în sfera multipolarităţii mass-media. În fond, printre creatorii de cultură de astăzi, alături de literatură, de arte plastice, de teatru, stă  radioul şi televiziunea (Adumitrăcesei, 2019, p. 52). Şi, corolarul acestor medii, reţeaua internetului este general acaparatoare la nivelul culturii, deoarece probabil că primul impuls al consumatorului de cultură atunci când caută o informaţie este să o identifice prima dată în spaţiul virtual. Sigur că, deocamdată încă, galaxia Gutenberg îl concurează puternic pe Google, însă şi iubitorilor de carte le este uneori mai accesibilă informaţia virtuală.

De fapt, nimeni nu are treabă cu informaţia în sine şi cu mijloacele moderne de difuzare a ei, cât mai ales cu faptul că cresc în importanţă criteriile după care se operează trierea informaţională care, adeseori, este confiscată ideologic de diferite grupuri de interese. Şi din acest punct de vedere informaţiile sunt problematice deoarece pot fi fracturate, decontextualizate şi manipulate în zonele de interes vizate de cine plăteşte difuzarea informaţiei respective.

Abia acum ne apare la adevărata amploare importanţa mass-mediei ca factor creator şi promotor de cultură. Secularizarea şi globalizarea orizontale şi nivelatoare găsesc aici pârghiile de diseminare a noului val de valori dezrădăcinate şi străine de etosul profund românesc, ba chiar contrare valorilor noastre perene considerate ca fiind „paseiste” şi „autohtoniste”, pline de mit, adică de minciună şi care, deci, trebuie demitologizate. „În spiritul iconoclast al ideologiilor curente, lumea românească a devenit şi ea, la răscruce de milenii, scenă a unei „demitologizante” lupte cu temeiurile, a unui soi de arheomahie pretins soteriologică. E ca şi când copacul s-ar lupta cu propriile lui rădăcini…” (Codrescu, 2013, p. 23).  

Şi pentru că în istoria noastră cultul şi cultura au trăit în armonie veacuri la rând, adică de la începuturile formării noastre ca popor creştin, a încerca să separi credinţa de cultură echivalează nu cum se zvoneşte propagandistic cu o „dreptate” istorică, ci cu des-fiinţarea structurală e etosului românesc.

2. Metafora pomului: roade fără rădăcini nu există.

Lupta împotriva rădăcinilor, a temeiurilor, continuă însă. Şi pentru că întotdeauna e mai uşor să lupţi împotriva oamenilor decât a ideilor deoarece primii sunt mai concreţi şi „ţinta” este atinsă mai uşor spre deosebire de idei care alunecă dintr-o parte în alta, se face apel la atacul la persoană. În acest fel, pentru că a ataca „patriotismul desuet”, „naţionalismul periculos” sau „barbaria medievală” este un lucru anevoios, se preferă acuzarea fără drept de apel a cramponării iremediabile de Eminescu (Pop, 2016,  p.173).

Se loveşte astfel direct în identitatea noastră, direct în cine suntem noi (Grăjdian, 2010, p. 142). În românitatea noastră, cum ar zice părintele Stăniloae. Românitatea fiind formată din elementul geto-dac, cel latin şi cel creştin-ortodox, a încerca să desfaci treimea noastră identitară înseamnă să dezechilibrezi ansamblul arhitecturii naţionale.  

Până a venit Sfântul şi Marele mitropolit Andrei Şaguna de la Sibiu ca să ducă o muncă titanică de ctitor al învăţământului românesc, credinţa şi cultura au locuit împreună în casa lui Dumnezeu, căci biserica era şi sală de clasă iar dascălul din strana bisericii era şi profesor, alături de preot care era un fel de director şcolar.

3. Rădăcinile pomului sunt ca sufletul nemuritor în trup: dau viaţă din Viaţă

Şi, pentru aceste motive, e imposibil să generezi idei despre identitatea naţională, despre cine eşti tu ca român în istorie, fără să te referi la dimensiunea spirituală a neamului tău: „Şi astfel ajungem la locul unde o victorie poate fi „totală” sau nu mai poate fi deloc. Aici, în planul Spiritului sau (după nuanţa nu doar „geopolitică”) al Duhului, este locul identităţii unei civilizaţii, a unui popor, a unei persoane. Este de fapt, şi la modul cel mai propriu, locul nemuririi, acolo unde victoriile „economice” şi „militare” nu mai au aproape nici o putere, pentru că sunt la fel de „perisabile” istoric precum sunt şi cele „sociale” şi „politice” pe care se sprijină sau pe care le influenţează” (Grăjdian, 2010, p. 180).

Există şi tendinţa de a subjuga rolul credinţei în viaţa omului şi a comunităţii naţionale din care face parte, ajungându-se la considerentul că sub influenţa binefăcătoare a culturii asimilate în popor, se poate ajunge la o realizare de sine bio-psiho-socială. Deşi acest trinom întregeşte diada persoană-comunitate, nu se poate face abstracţie fără pierderi majore de latura spirituală a lucrurilor. Fără deschiderea spre Împărăţie, se rămâne într-un teluric îngust şi sufocant pentru actele de eroism civic şi cetăţenesc. Altruismul adevărat nu se poate trăi decât în perspectiva eternităţii. Luceafărul Eminescu a depăşit orizontalitatea de tip Cătălin-Cătălina şi a plonjat în nemurirea Vieţii.

4. De ce am Datoria de a fi român?

Fără să priveşti lucrurile de la înălţimea ferestrei spirituale, nu poţi trăi şi semăna altruismul neremunerat. Ori Eminescu a făcut-o exemplar: „A fi bun român nu e un merit,… ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat” (Adevărul din 18.04.1990). Sau, aşa cum se exprima marele nostru român, Nicolae Iorga: „Amestecul în viaţa publică nu e un mijloc de a folosi ca avere sau ca notorietate, ci îndeplinirea unei datori stricte şi grele faţă de ţară, fără să aştepţi nici o răsplătire” (Iorga, 1976, p. 670).  

Sensul datoriei aici este cel kantian: a te hrăni pentru a supravieţui este un lucru realizat conform datoriei, însă a-i iubi pe vrăjmaşi este din datorie.  

Numai că datoria de a fi român nu se poate împlini cum se cade dacă nu se reduce decalajul dintre nivelul atins de cultură în spaţiul nostru şi gradul de asimilare personală a acesteia, astfel încât situaţiile anti-culturale să fie evitate de fiecare persoană în parte. Din pricina acestui decalaj, se pierde „însemnătatea asimilării şi folosirii culturii pentru realizarea deplină a fiecărui om ca bun român”.       

Realizându-se acest proces se marchează un progres:

  1. atât pe linia de dezvoltare personală a fiecăruia care îşi desăvârşeşte posibilităţile personale şi chiar îşi păstrează mai uşor echilibrul existenţial şi sănătatea trupească prin evitarea unor vicii ca alcoolismul, tabagismul, lăcomia faţă de unele alimente, dependenţa de droguri, de internet, de televizor etc.
  2. cât şi pe linia rolurilor manifestate în comunitatea din care omul face parte, ca să nu se mai ajungă la acte anti-sociale şi anti-umane cum au fost de pildă asasinatele pline de ură şi de răzbunare ale unor personalităţi din trecutul nostru cultural şi naţional.

            5. „Noi nu ne vindem ţara!” sau Noi nu ne vindem ţara?

            De ce „ a fi român” nu mai este resimţit ca o datorie de către român, ci mai mult ca o       obligaţie?

            E vorba de a te simţi român din datorie şi nu conform datoriei. Distincţia kantiană ne ajută şi de data aceasta. A te simţi român conform datoriei serveşte supravieţuirii fizice a persoanei care trăieşte în ţara numită România, munceşte şi îşi câştigă traiul aici, unde are neamurile şi deţine anumite lucruri, proprietăţi şi drepturi… E, dacă vreţi, ca o zonă de confort sau ca un balon protector pentru el. Însă, a te iubi ca român din datorie şi a-ţi iubi ţara din datorie este ca şi cum te iubeşti pe tine ca aparţinător al spaţiului spiritual şi cultural românesc şi faci aceasta în ciuda derapajelor morale ale unor români.                                                   

Spiritul nostru autocritic şi autoconsiderarea noastră sub nivelul valorilor culturale europene  ar trebui să fie în cădere liberă faţă de ceea ce se întâmplă în Vestul european unde bisericile se închid şi clădirile lor sunt re-destinate în cel mai bun caz activităţilor de tip muzeistic. Restaurantele ar fi o altă destinaţie care se acordă fostelor lăcaşuri de cult. Tot în Occident valoarea de producţie se ridică semnificativ deasupra înţelegerii naturii şi cosmosului ca zone unde se poate repera lucrarea divină. Natura e bună atât timp cât oferă şi sporeşte posibilităţile de entertainment şi relaxare existenţială a unui nivel de trai cu cât mai puţine griji de ordin material. Diversitatea şi bogăţia naturii nu mai trimite mintea umană pe traseul ce urcă vertical dinspre făptură spre Făcător, rămânând la alternativa mai accesibilă a contactului simţual cu lumea.

E posibil ca şi faptul că românii pot fi ispitiţi de occident să considere resursele naturale prin prisma câştigului material direct, să contribuie la separarea românului de azi tot mai europenizat de înţelesurile adânci şi spirituale pe care strămoşii le-au acordat lucrurilor. Pierzându-se acest adânc de semnificaţie, se poate întâmpla ca datoria de a păstra aceste valori de înţeles să fie concurată de obligaţiile profesionale de producţie. 

6. Chipul divin din om: şansa românului de a rămâne român şi european în acelaşi timp

Dar nu numai acesta este argumentul principal pentru a ne considera cu mândrie români şi pentru a mulţumi cerului pentru spaţiul carpato-danubiano-pontic în care ne-am plămădit, am crescut şi ne-am format de-a lungul a două milenii. Datoria de a fi român se păstrează pe baza a ceea ce o persoană are mai valoros în sine: Chipul dumnezeiesc. Sigur că datul chipului dumnezeiesc este dăruit oamenilor de pe întreg mapamondul. Însă, tocmai acest lucru ne egalizează pe toţi şi ne temeluieşte şi nouă românilor capacitatea de a privi de pe picior de egalitate pe oricine. Cred că „în virtutea acestor disponibilităţi, probabil, Franţa a şters din Constituţia viitoarei Europe unite (unul dintre primii paşi spre globalizare), articolul privitor la creştinism ca religie a continentului european” (Dumitrescu-Buşulenga, 2019, p. 10).

Ori astăzi valorile egalizatoare sau diferenţiatoare între naţii tind a fi bazate pe număr şi pe cantitate, pe forţă militară superioară şi pe resurse materiale abundente. Deci nimic divin în toate acestea: Viaţa omului a devenit fără preţ, fiindcă nu îi mai învaţă nimeni despre omul făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Ba dimpotrivă, Dumnezeu Însuşi este defăimat şi supus la blasfemii” (Dumitrescu-Buşulenga, 2019, p. 6).

Numai în aceste condiţii înălţarea şi zborul sunt posibile. Numai autocunoaşterea ca om, ca fiinţă religioasă, ca cetăţean al ţării tale, numai o autoraportare corectă la tine ca persoană hăruită cu chipul divin, te poate scoate din riscanta întindere a gâtului spre a vedea şi obţine apoi ceea ce este în curtea vecinului vestic şi care, invariabil, e mai bun şi mai valoros decât ceea ce ai tu. A face şpagatul către laterala occidentală a lumii poate deveni riscant la un moment dat dacă îţi pierzi propriile temeiuri şi propria identitate. Poziţia ta firească este cea în care Dumnezeu te-a lăsat: săgeată spre cer. În jurul acestui element esenţial se construieşte apoi relaţia cu celălalt indiferent de naţiunea căreia aparţine. Mai important decât orice e că aparţinem lui Dumnezeu.

În „Lecţie de deschidere a Cursurilor de Istoria antică şi de istoria artelor, susţinută la Universitatea din Cluj – cetită în ziua de 3 Noemvrie 1919”, marele om de cultură român, Vasile Pârvan, s-a referit la datoria vieţii noastre: „Desfă-ţi dară aripile, suflet al naţiunii mele, loveşte cu ele puternic şi larg aerul lumii de jos şi ia-ţi ca un vultur sborul în ţările senine şi curate. De acolo ochii tăi vor vedea, încă mai limpede, întreaga icoană a lumii şi vieţii, dar nu vei mai respira miasmele aducătoare de somn, inerţie şi moarte ale putreziciunii materiei care dospeşte în adâncuri. Şi solitudinea calmă a cerului te va învăţa olimpicul ritm constant al eternului, neturburat de moarte, al legilor vecinice după care trăieşte Infinitul, din care, ca lumina eternă, răsfrântă în spaţiile interastrale, se răsfrâng în sufletul nostru ideile, spiritul, viaţa” (Pârvan, 2017, p. 80).

De la înălţimea dezideratului spiritual al Infinitului personal coboară înţelegerea omului ca persoană, deci ca fiinţă destinată prin faptul creaţiei comunicării şi comuniunii, indiferent de orice lucru care poate separa pe om de altruism, înţelegere şi iubire. Graniţele naturale şi culoarea pielii, forţa armată sau nivelul economic n-ar trebui să poată sta în faţa iubirii. Confiscarea ideologică a credinţei şi a culturii poate genera idei contrare scopului urmărit iniţial. Şi, prin astfel de derapaje, românul îşi poate pierde românitatea.               

II. Cultură şi natură la români

Raportul între natură şi cultură se poate defini cel puţin în două sensuri fundamentale: fie e vorba despre o cultură care se apleacă strategic asupra naturii pentru a-i descifra sensurile intrinseci, fie abordarea culturală a lumii se rezumă la legile producţiei şi ale profitului material.

Aşadar, lumea:

  1. poate fi un text şi atunci efortul omului se concentrează pe descifrarea mesajului pe care lumea i-l transmite.
  2. poate să nu fie un text şi, în acest caz, omul se raportează practic la această lume din perspectiva culturii materiale şi a uneltelor de lucru care îi oferă omului informaţia practică de care are nevoie pentru supravieţuirea materială (Lotman apud Muşina, p. 115 – 116).

În cele ce urmează vom demonstra primul punct deoarece este specific viziunii româneşti asupra existenţei în general. Aşa cum vom arăta mai pe scurt, punctul al doilea se referă preponderent la eficienţa şi productivitatea occidentală.

 

1. De la Meşterul Manole şi Mioriţa la Eminescu şi Brâncuşi

De-a lungul veacurilor la români raporturile cu mediul înconjurător, cu împrejurimile sau cu hotarul au fost ghidate de un respect inspirat de credinţa ortodoxă. Datul fundamental de la care pleacă românul este că Dumnezeu a creat toate lucrurile şi le cârmuieşte pe toate. Providenţa divină este recunoscută la capătul tuturor existenţelor însufleţite şi neînsufleţite. Dacă, de pildă, se întâmplă ca fânul să rămână întins pe câmp şi să-l prindă ploaia, românul zice cu un amestec de jind şi de credinţă: „Cine l-o udat îl şi uscă”. În general, oricând e vorba de situaţii care nu pot fi total sub controlul oamenilor, românul spune: „Cum o vrea Dumnezeu”.

Ori puterea de abandon în mâinile lui Dumnezeu provine dintr-o credinţă bimilenară a românilor. Conştiinţa lor religioasă, culturală şi naţională a îmbinat adânc în cadrul românităţii elementul dac, pe cel latin şi ortodoxia (Stăniloae, 2004, p. 103). De aceea, orice raportare a românului la pământul lui, a ţăranului la ţărână dacă vreţi, se face prin includerea naturii în relaţia lui cu divinitatea. 

Felul în care românul a înţeles de-a lungul vremii să trăiască în şi din pământul hărăzit lui de Dumnezeu prin naştere (după părintele Stăniloae chiar ideea de neam preexistă în planul divin şi omul se naşte în cadrul unei ţări), se reflectă în creaţiile literaturii folclorice şi culte, precum şi în artă în general.

Atitudinea universală a românului faţă de natură este reflectată în cuvintele etnopsihologului Ernest Bernea: „Ca urmare a acestor trăsături fundamentale, poporul român, aşa cum se manifestă în satul tradiţional, păstrează în faţa naturii lucrurilor o atitudine de respect aproape religios şi o permanentă acomodare; nu are atitudini de potrivnicie, de siluire a lucrurilor. El se situează şi merge pe o poziţie de ascultare, de integrare în lumea obiectivă, dar şi de folosire în sensul legilor ei, până în actul de creaţie a spiritului (Bernea, 1997, p. 88).

a) Legenda meşterului Manole şi a construcţiei mănăstirii Argeşului este definitorie pentru modul în care poporul român a înţeles să pună la temelia oricărei creaţii de durată ideea sacrificiului. Sigur că ideea sacrificiului în favoarea operelor majore există în întreg arealul balcanic şi nu numai. Numai că dacă în alte părţi e vorba despre construcţia vreunui pod sau a unei cetăţi, în cadrul creaţiei româneşti e vorba despre construcţia unei mănăstiri (Eliade apud Muşina, p. 15). În plus, să nu lăsăm deoparte nici că Manole este o prescurtare de la Emanuel care înseamnă „Dumnezeu este cu noi”.

Mănăstirea este locul central, axis mundi între cer şi pământ, locul sacrificiului de sine prin excelenţă. În Biserica mănăstirii se aduce jertfa cea nesângeroasă a lui Hristos-Emanuel ori de câte ori se săvârşeşte Sfânta Liturghie şi din puterea jertfei hristice vieţuitorii mănăstirii respective îşi extrag energia transformatoare de sine prin asceză. Unde mai punem şi că în orice locaş de cult ortodox în piciorul mesei Sfântului Altar sunt îngropate moaşte ale sfinţilor mucenici. Iar în antimisul fără de care nu se poate sluji Slujba Liturghiei sunt cusute cu grijă moaşte ale sfinţilor mucenici. Sau cum spune poetul Tudor Arghezi: „Altarul ca să fie şi pietrele să ţie/ Cer inima şi viaţa zidite-n temelie”.

Legenda nu se încheie odată cu definitivarea construcţiei edificiului, meşterul Manole însuşi părăsind cele văzute şi trecătoare pentru cele nevăzute şi veşnice. În Viaţa lui Varlaam şi Ioasaf se spune că „cine n-a gustat din dulceaţa celor ce sunt, nu poate pricepe firea celor ce nu sunt”. Comentând sensul adânc al acestei sintagme, filosoful Constantin Noica precizează corespondenţele: „Iar în chip răsturnat aci, la el, „cele ce sunt” reprezintă viaţa adevărată şi ideală, faţă de care „cele ce nu sunt” înseamnă „mincinoasa bogăţie şi cinste a acestei lumi”, adică tocmai lumea aşa-zisă reală cu vremelniciile ei, cu „lucrurile ei nestatornice”, cum spune acelaşi” (Noica, 2008, p. 168).

Aşa cum spuneam, legenda nu îşi încheie traseul semantic brusc, meşterul Manole făcându-şi datoria până la capăt. El putea să-şi continue viaţa în chip obişnuit sau putea alege să părăsească altfel viaţa pământească… Însă, opţiunea lui a fost să zboare…spre alte zări. Devine el însuşi jertfă. Spiritul lui de sacrificiu, alimentat din jertfa lui Hristos, s-a prelungit în existenţa unei fântâni. El adapă în continuare prin jertfelnicia sa.

Simbolistica fântânii la români reflectă omenia şi generozitatea lor. Sunt fântâni construite la poartă pentru ca apa lor să poată fi folosită şi de către trecătorii însetaţi. Pentru că românii, după ce ieşeau de la Sfânta Liturghie, o prelungeau pe aceasta în lucrările pe care le făceau pentru ei, neuitându-şi menirea de creştini inspiraţii de jertfa liturgică a lui Hristos pentru oameni.

Iată cum a încercat şi a reuşit geniul creator românesc să cuantifice cultural valorile creştin-ortodoxe. Astfel, din cele mai vechi timpuri de existenţă românească, s-a lăsat loc conlocuirii creatoare a credinţei şi culturii. Iar natura nu a lipsit nici o clipă din triunghi finalizându-şi contribuţia în construcţii sacre.

b) Mioriţa reprezintă o altă contribuţie a eternului românesc la ceea ce s-ar putea numi fundamentele culturii. Se pare că această baladă este atât de populară încât „numai în biserică nu se cântă Mioriţa” (Ion Diaconu). O arie de răspândire atât de întinsă pentru Mioriţa nu se poate explica doar prin faptul că a fost şi un colind, deoarece în vremurile mai vechi colindau numai bărbaţii. Ori faptul că astăzi Mioriţa se constituie într-un centru de interes atât pentru omul de rând cât şi pentru intelectual, reflectă arealul de semnificaţie spirituală şi culturală pe care îl cuprinde această creaţie populară românească.

Şi în această operă a inspiraţiei româneşti natura, credinţa şi cultura se află într-un dialog specific: „Pe-un picior de plai/ Pe-o gură de rai/…/ Să le spui curat/ Că m-am însurat/ C-o mândră crăiasă/ A lumii mireasă,/ Că la nunta mea/ A căzut o stea,/ Soarele şi luna/ Mi-au ţinut cununa,/ Brazi şi păltinaşi/ I-am avut nuntaşi,/ Preoţii munţii mari,/ Păsări lăutari/ Păsărele mii/ Şi stele făclii”.

Sigur că există diferite interpretări ale semnificaţiei nunţii în care ciobănaşul şi-a înveşmântat moartea. Pe de-o parte s-a încercat sublinierea optimismului ciobănaşului, ori acest optimism nu se poate explica numai prin încercarea de a domoli frica ancestrală a românului faţă de strigoi. Din altă parte s-a scos în evidenţă cum că raportarea ciobănaşului la moarte ar reflecta trăsătura pasivităţii şi a resemnării românului în faţa morţii.

Discuţia poate fi mutată şi pe palierul libertate-destin. Ceea ce poate părea la o primă vedere ca un fel de libertate neasumată deoarece ciobănaşul, deşi informat de către mioara năzdrăvană în privinţa complotului, nu întreprinde nimic pentru a-şi păstra viaţa, este, de fapt, nu o împăcare cu soarta implacabilă, ci o asumare a evenimentelor la nivel superior, quasi-teologic aş spune. Încercarea ciobănaşului se înscrie pe filiera resemnificării împăciuitoare a faptului morţii biologice care iată că se prelungeşte cosmic… Cumva, aceasta fiind rânduiala vieţii ca să fie încercată de moarte, fiind acesta un lucru hotărât, ciobănaşul/românul îi schimbă sensul până acolo încât se pot „simţi” în această schimbare de sens valori „de dincolo”. Se întrezăreşte aici „capacitatea de a anula consecinţele aparent iremediabile ale unui eveniment tragic, încărcându-le de valori până atunci necunoscute” (Eliade apud Muşina, p. 42).     

Nu fără temei, Mircea Eliade vorbeşte aici despre un creştinism cosmic implicat în balada Mioriţa. Într-adevăr, la românii ortodocşi Slujbele şi rugăciunile nu se făceau în biserică şi atât. Lucrarea  sfinţitoare a bisericii se săvârşea în primul rând asupra persoanei şi se întindea apoi gospodăriei şi a vieţuitoarelor care o populau, pentru a ajunge apoi până la hotar. Sfinţenia lui Dumnezeu nu e una elitistă la românii care, prin lucrarea preotului, o duceau peste tot în pământul pe care îl lucrau, din care se hrăneau şi pe care îşi construiau casele şi dependinţele. Prin om ca rege al creaţiei toate sunt chemate să se împărtăşească de sfinţenie. În mod semnificativ românul îşi sfinţea casa prin icoanele pe care preotul le stropea cu apă sfinţită la biserică şi, invers, împodobea zidurile lăcaşului de cult cu ştergare cusute acasă la gura sobei în zilele lungi de iarnă.  

c) La poetul nepereche Mihai Eminescu, credinţa şi cultura, Dumnezeu şi natura se găsesc într-un raport de presupunere reciprocă, chiar dacă nu întotdeauna acest raport este egal cu el însuşi. În sufletul lui genial antitezele au îmbrăcat forţe cosmice. Însă asta nu a scăzut cu nimic potenţialul preocupărilor faţă de credinţă şi faţă de Biserică pe care Eminescu o socotea „mama neamului românesc”. Pentru că aşa cum un duhovnic a consemnat pe un Ceaslov al mănăstirii Neamţului, în data de 8 noiembrie 1886, ziua Sfinţilor Voievozi Mihail şi Gavriil, Eminescu a cerut să fie spovedit şi împărtăşit (Dumitrescu Buşulenga, 2019, p. 28). Legătura poetului cu Dumnezeu n-a fost una formală sau punctuală, de vreme ce încă de pe când era copil mergea pe la mănăstirea Agafton unde asculta cu inima imnul Lumină lină cântat în fapt de seară de măicuţele de acolo. Se pare că primele buchii le-a descifrat cu preotul satului pe cărţile de cult. Iar mai târziu demersul lui analitic întru cele sfinte s-a organizat şi specificat, aşa cum se poate înţelege şi din faptul că pe o filă de manuscris al Patericului din Biblioteca Academiei Române s-a putut vedea semnătura lui Eminescu (Stăniloae, 2004, p. 279).

Era inevitabil pentru Eminescu să nu valorifice şi acel creştinism cosmic de care vorbea Mircea Eliade referindu-se la Mioriţa. Avem certitudinea că Eminescu s-a hrănit din vechile manuscrise religioase şi culturale româneşti, coborând adânc în spiritualitatea românităţii. Aşa cum părintele Stăniloae însuşi consemna: „nu ştim dacă mai există în lume vreun scriitor la care vraja tainică a naturii, a codrului, a pâraielor, a pomilor înfloriţi, să fie atât de minunat descrisă, ca în poezia lui Eminescu…” (Stăniloae, 2004, p. 279). Eminescu a mers şi mai sus de atât, ridicând credinţa şi cultura la un nivel de dialog superior, cărturăresc.     

În raportarea lui la divinitate, Eminescu a inclus şi viziunea cosmosului transfigurat. În urcuşul lui cosmogonic către sânurile Tatălui ceresc, Hyperion se duce până în „clipa cea dentâi” a Genezei universului: „Porni luceafărul. Creşteau/ În cer a lui aripe,/ Şi căi de mii de ani treceau/ În tot atâtea clipe.// Un cer de stele dedesubt,/ Deasupra-i cer de stele –/ Părea un fulger ne’ntrerupt/ Rătăcitor prin ele.// Şi din a chaosului văi,/ Jur împrejur de sine,/ Vedea, ca-n ziua ce dentâi,/ Cum izvorau lumine;// Cum izvorând îl înconjor/ Ca nişte mări de-a-notul…/ El zboară, gând purtat de dor,/ Pân’ piere totul, totul;// Căci unde-ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaşte,/ Şi vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naşte” (Luceafărul).

Se pare că această călătorie spre origini a Luceafărului depăşeşte conceptele noastre obişnuite de timp şi de spaţiu şi anticipează apariţia teoriei einsteiniene a relativităţii cu aproape o jumătate de veac înainte. Fizicianul Petre Osiceanu asociază călătoria inter-galactică a Luceafărului cu paradoxul gemenilor Peter şi Paul al lui Feynman: Peter râmăne pe pământ, în timp ce Paul zboară în cosmos cu viteza luminii într-o navă spaţială. Efectele realtivităţii timpului şi spaţiului se reflectă în aceea că la întoarcere Paul este mai tânăr decât Petru (Malea Stroe, 2018, p. 80).

Căutarea esenţei originare l-a dus pe Eminescu la nişte presupuneri spaţio-temporale care vizau diferenţa ontologică creat-necreat. El n-a rămas doar la natură ca spaţiu şi timp idilic unde se consumă iubiri de-un ceas ca între Cătălin şi Cătălina, ci pornind de la „pe-un picior de plai/ Pe-o gură de rai” a ajuns pe placa turnantă care temeluieşte existenţa omenirii. Această placă turnantă este „patra cea din capul unghiului”, Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu. Indubitabil, în acest demers complex l-a însoţit în primul rând credinţa ortodoxă în care s-a născut, a crescut şi a simţit şi, nu în ultimul rând filosofia germană pe care şi-a însuşit-o la Berlin şi Viena.    

Iată de ce credinţa, cultura şi natura au ajuns la Eminescu pe trepte nebănuite ale reflexiei etosului românesc, care oricând poate sta alături de cele mai alese valori culturale europene.    

d) Constantin Brâncuşi este dincolo de orice îndoială sculptorul simplităţii, al esenţei. „Nu mai sunt de mult al acestei lumi: – spune Brâncuşi – sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup – Mă aflu printre lucrurile esenţiale”. Coloana fără sfârşit, din Ansamblul sculptural de la Târgu Jiu, arată căutarea în sus a românului dintotdeauna. Motivul înălţării spiralei în jurul unei axe poartă un simbolism ancestral al românilor pentru care Dumnezeu nu numai că s-a făcut om, dar s-a şi înălţat cu trupul omului la cer. Aşa mărturisim în Crez. Spiritualitatea ortodoxă şi cultura românească prelungesc în sus viaţa  şi mediul înconjurător în care omul trăieşte (Stăniloae, 2004, p. 280). Simbolismul spiralei se poate identifica şi în ornamentele porţilor ţărăneşti.   

De aceea nu e vorba numai despre „transcendentul care coboară”, aşa cum se exprimă Blaga însuşi, ci şi de, dacă doriţi, transcendentul care urcă, având în vedere că bisericile au atât bolţi – simboluri ale coborârii şi au şi turnuri spiralate cum este de pildă biserica de la Curtea de Argeş.

La sculptorul de la Hobiţa simbolul spiralei capătă profunzimi copleşitoare atunci când coboară în adâncimile de sine: „Brâncuşi a căutat nu un transcendent, să zicem, abstracţionist, cât un ascendent în sine. El nu a vrut să urce numai dincolo de…, ci şi să coboare dincoace de… De aceea, ochii sculpturilor lui sunt întorşi înăuntru. La un moment dat chiar o spune: „Proporţia interioară – este ultimul adevăr inerent în absolut toate lucrurile”” (Bîlbă, 2019).

În fond, luând în calcul atât literatura şi cultura noastră populară, cât şi literatura şi cultura noastră aşa-zis cărturărească, putem conchide împreună cu părintele Stăniloae: „Omul se ridică prin jertfă şi ridicându-se transfigurează întregul cosmos” (Stăniloae, 2004, p. 280). Putem lua aceste cuvinte ca un background al permanenţei care se degajă din folclorul şi cultura noastră românească.                        

 

            2. De la „ţăran” la „domn” sau despre cum cultura lasă în urmă natura. Influenţele şi ispita imitaţiei

            Cum am spus mai sus, cultura şi natura ca entităţi separate apar în general în Occident. Aspectul mercantil al existenţei a însemnat aici şi o promovare a mediului natural ca sursă de venit şi de sporire a nivelului de trai. Respectul faţă de natură ca făptură a lui Dumnezeu s-a diminuat tot mai mult în faţa unei concepţii productive asupra vieţii. Omul îşi lasă deoparte misiunea de sacerdot al creaţiei şi se preocupă de exploatarea ei printr-o tehnică tot mai avansată.

            În spaţiul religios occidental nici Tainele Bisericii nu mai au un rol atât de important, pierzându-se din vedere componenţa creaţională a Tainelor. Elementele naturii nemaifiind atât de mult puse în legătură cu actul creator divin, prin Taine nu se mai urmăreşte neapărat odată cu sfinţirea vieţii omului şi ridicarea potenţialităţilor naturii la nivelul demnităţii de făptură a divinităţii. Natura rămâne aici cumva în afara relaţiei cu spaţiul cultural şi, în special, cu cel de cult. Vraja naturii se pierde pe măsură ce exploatarea economică capătă o tot mai mare importanţă, nemaifiind nevoie de o natură care să încarce sufleteşte şi să-l întărească trupeşte pe om (Stăniloae, 2004, p. 279).

Deşi încă în satul nostru românesc se mai menţine lupta aceasta pentru permanenţe, se face resimţită şi aici o tot mai intempestivă imitaţie a culturii occidentale de tip exploatator asupra naturii, pământul începând şi la noi să fie călcat mai mult de cauciucuri decât de copitele cailor. Sigur că aceste lucruri sunt în mersul firesc al lumii care urmează îndeaproape progresul civilizaţiei tehnice, însă omul n-ar trebui să omită rolul său soteriologic în cadrul naturii care aşteaptă „să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8, 21).

În încheiere, luăm ca emblematice cuvintele de avertizare ale poetului Tudor Arghezi: „Cel ce gândeşte singur şi scormone lumina/ A dat o viaţă nouă şi-un om de fier, maşina/ Fiinţă zămislită cu gândul şi visarea,/ Neînchipuit mai tare ca braţul şi spinarea// Şi, în sfârşit, urmaşul lui Prometeu, el, omul,/ A prins şi taina mare, a tainelor, atomul./ El poate omenirea, în câteva secunde,/ S-o-ntinerească nouă pe veci, ori s-o scufunde./ E timpul, slugă veche şi robul celui rău,/ Tu, omule şi frate, să-ţi fii stăpânul tău” (Tudor Arghezi, Cel ce gândeşte singur).  

E indicat ca românul să nu-şi uite misiunea cultural-cultuală în care să includă şi grija faţă de glia cu care străbunii l-au hărăzit spre hrană trupească şi spre recunoştinţa faţă de „Făcătorul cerului şi al pământului”. 

 

Concluzii    

Bineînţeles că reluarea discuţiei despre raportul dintre credinţă şi cultură din perspectiva unor legende paradigmatice pentru noi şi a unor personalităţi culturale a căror anvergură se explică şi prin coborârea în adâncimile spirituale ale etosului românesc, aduce cu sine un plus de înţelegere „dintr-o privire” a unui posibil răspuns la întrebarea Cine suntem noi?

Dialogul sănătos cu celelalte culturi europene şi universale se bazează pe autocunoaştere şi stimă naţională de sine. Fără să ne acceptăm şi să ne iubim pe noi înşine, cu un spirit autocritic axat preponderent pe a vedea partea goală a paharului din ceea ce ni s-a întâmplat în istorie, nu putem deţine poziţia necesară pentru un dialog demn şi constructiv cu alţii. 

Viitorul nostru depinde de modul în care asimilăm lecţiile trecutului. Probabil că a fi eternii săteni ai istoriei (Constantin Noica) nu este atât de rău dacă punem accentul nu numai pe sat, ci şi pe eternitate.

În plus, zilnic facem alegeri şi ştim că aceste alegeri se bazează pe principiile şi valorile noastre de viaţă. Poate că în baza tabloului motivaţional conturat aici vom încerca şi alegeri pe termen lung şi nu numai pentru a şti cum să ne îmbrăcăm şi ce să mâncăm, cât mai ales pentru a ne hrăni şi menţine imaginea naţională şi fiinţarea românească.   

Bibliografie:

  1. ADUMITRĂCESEI, Ioan, D., (2019). Contraste din viaţa economico-socială a României interbelice, Iaşi: Editura StudIS.
  2. BERNEA, Ernest, (1997). Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român, Bucureşti: Editura Humanitas.
  3. BÎLBĂ, Ciprian,Valentin,(2019). https://poruncaiubirii.agaton.ro/articol/2801/Maestrul Brâncuşi – spiritualitate şi comuniune. Elogiu simplităţii creatoare, publicat în data de 12.03.2019.
  4. CODRESCU, Răzvan, (2013). Eminescu şi credinţa, Bucureşti: Editura Credinţei.
  5. DUMITRESCU BUŞULENGA, Zoe, (2019). Cultură şi Credinţă, Suceava: Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor.
  6. GRĂJDIAN, vasile, (2010). Mici scrieri bisericeşti şi culturale, Sibiu: Editura Andreiana.
  7. IORGA, Nicolae (1976). O viaţă de om aşa cum a fost: orizonturile mele, Bucureşti: Editura Minerva.
  8. MALEA STROE, Mihaela, (2018). Eseuri, Braşov: Editura Kron-Art.
  9. MUŞINA, Alexandru, Antropologie culturală şi folclor, Bucureşti: Editura „Leka Brâncuş”.
  10. NOICA, Constantin, (2008). Şase maladii ale spiritului contemporan, Bucureşti: Editura Humanitas.
  11. PÂRVAN, Vasile, (2017). Datoria vieţii noastre, Cluj Napoca: Editura ŞCOALA ARDELEANĂ.
  12. POP, Ioan-Aurel, (2016). Transilvania, starea noastră de veghe, Cluj-Napoca: Editura Şcoala Ardeleană.
  13. STĂNILOAE, Dumitru, (2004). Naţiune şi Creştinism, Bucureşti: Editura ELION.

 

 

20-11-2019
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu