Maestrul Brâncuşi - spiritualitate şi comuniune. Elogiu simplităţii creatoare

„Nu mai sunt demult al acestei lumi: sunt departe   de mine însumi, desprins de propriul meu trup – Mă aflu printre lucrurile esenţiale” (Constantin Brâncuşi)

Personalitatea sculptorului Constantin Brâncuşi

Tipul de personalitate al celui mai mare sculptor român este unul extrem de complex, deşi nu complicat. Constantin Brâncuşi a căutat întotdeauna esenţele. Pe el nu l-au interesat, de exemplu, detaliile anatomice şi estetice ale unei păsări, cât ideea de zbor în sine. În general, opera lui nu era capabilă să atingă asemenea performanţe de expresie în afara meditaţiei profunde. Ori noi ştim că meditaţia presupune recluziune şi singurătate. Nu degeaba s-a spus că atelierul său de sculptură de la Paris a reprezentat o filială a mănăstirii Tismana. Cel puţin în a doua parte a vieţii, când liniile permanente şi formele esenţiale ale operei sale s-au cristalizat, Maestrul Brâncuşi a meditat adeseori asupra misterelor naturii şi existenţei omeneşti.

El a ajuns la o accentuată lepădare de sine şi de tot ceea ce înseamnă conivenţă şi preocupare socială. Când a fost vizitat de o anumită personalitate a artei pariziene şi această persoană l-a întrebat pe Brâncuşi cu ce-i poate fi de folos, răspunsul a fost unul ascetic am putea spune, ca de la bătrân la învăţăcel: „Vrei să mă ajuţi cu ceva? Ia o mătură şi mătură-mi atelierul”.

      Răspunsul Maestrului, pe lângă faptul că a fost unul extrem de sincer şi de uman, a fost şi de o simplitate originală. Deja el trăia pentru eternitatea operei lui. Înainte de a-şi încununa opera prin coloana recunoştinţei fără de sfârşit, Brâncuşi însuşi a devenit o astfel de coloană a umanului trăit esenţial.

            La un moment dat, la vizitat în atelierul lui un anumit John, probabil unul dintre potentaţii vremii care i-a comandat o lucrare. Se pare că nu s-au înţeles cu privire la detaliile tehnice ale lucrării şi, pentru a fi mai convingător, domnul John a scos din servietă un pumn de bancnote. Răspunsul maestrului a fost unul descurajator de îndrăzneţ pentru interlocutorul care credea că se poate cumpăra totul: „Domnule John, am mai discutat şi altădată asupra acestor aspecte. Nu! Răspunsul meu este nu!”.

            Altădată, lucrând în atelierul său la una dintre sculpturile sale, a căzut de pe scară şi şi-a fracturat piciorul. N-a chemat pe nimeni în ajutor. Şi-a aşezat singur piciorul la loc. Asta a fost Constantin Brâncuşi: un om de caracter puternic, dârz şi perseverent în ideile sale, permanent căutător al ideii de simplitate atât în viaţa sa cât şi în sculpturile sale de formă şi luciu fermecătoare şi vindecătoare.

            Interludiu exegetic

Considerăm că arta brâncuşiană se deosebeşte esenţial de arta populară românească atât prin concepţie cât şi prin mesajul transmis. Maestrul Brâncuşi se inspiră puternic din arta populară românească, depăşind substanţial decorativismul şi spiritul ei narativ.

            Pentru a putea vedea mai bine şi mai adânc această diferenţă, vom arăta modul în care era percepută arta românească în abordarea unui scriitor şi istoric francez, Jules Michelet. Într-una dintre călătoriile pe care le-a făcut în ţara noastră ne-a lăsat însemnări importante pentru autocunoaşterea naţională. Referindu-se la valahii transilvăneni consemna că:

            „Păturile lor sunt pictate, şeile şi jugurile bivolilor sunt colorate şi ele. Lăzile de zestre, elegantele tunici pe care le poartă arată, prin ornamentele lor, asemănări evidente cu vechile mozaicuri romane. Dansurile lor sunt şi ele romane, jocurile sunt cele ale Antichităţii. Este un popor elegant, cu elocuţiune uşoară, care vorbeşte minunat. Nu exista vreo diferenţă între vorbirea ţăranului şi cea a omului şcolit…, nu exista nivel popular sau dacă vrem să existe, eleganţa şi distincţia se găsesc mai ales la sate (Jules Michelet apud Teculescu în Caietele…, p. 31).

            Maestrul Brâncuşi a preluat tocmai această esenţă a curăţiei româneşti şi a respectului faţă de materie. Aşa cum am văzut în descrierea de mai sus, românul îşi făcea o preocupare din a-şi împodobi lucrurile din ogradă care îl ajutau să trăiască. Dincolo de aspectul necesar şi utilitar al acestor lucruri, Constantin Brâncuşi a plonjat în miezul lor şi le-a evidenţiat permanenţa. Nu a urmărit să descrie peştele sau pasărea, ci a redat mişcarea şi zborul. Sau, atunci când a sculptat o femeie, nu i-a redat detaliile anatomice, ci esenţa feminităţii aşa cum a conceput-o el.

            „Eu am sfârşit demult cu manipularea noroiului sau a lutului, în plastică. Şi nu mai găsesc nici o vigoare şi nici o măreţie în argilă. Am căutat piatra puternică şi monolitică… . Este cu totul imposibil ca să exprimi, astăzi, ceva real dor prin imitarea suprafeţei exterioare. Ceea ce este real, este numai esenţa. Iar dacă te apropii de esenţa reală a lucrurilor, ajungi la simplitate” (Zărnescu, 1980, p. 122).       

            Simplitatea lui Brâncuşi

            A trăit şi a creat simplu. Nu simplist. Aşa cum am putut vedea, relaţiile sale cu ceilalţi au fost uneori de-o frugalitate soră cu necivilizaţia. Pentru noi cei obişnuiţi cu eticheta socială care ne ecranează adevăratele gânduri şi sentimente, astfel de atitudini ne pot duce cu gândul la limita (im)posibilităţii relaţiilor sociale. A şi fost numit „ţăranul sculptor” pentru această simplitate a lui. Chiar el a mărturisit că materia, fie ea lemn, piatră, marmură, aur, fier…, trebuie tratată cu respect. Lucrurile trebuie văzute şi înţelese conform cu firea lor. Conform cu nervura, esenţa şi raţiunea lor de a fi. De aceea, atunci când a sculptat un peşte nu i-a evidenţiat solzii, ochii şi aripioarele, pentru că nu a urmărit detaliul anatomic, ci esenţa mişcării. Iar când cineva i-a reproşat ceva despre impactul nepotrivit al Prinţesei X, a răspuns că pentru el nu e semnificativ să redea sculptural un zâmbet între două dantele… . Femeia, esenţa ei, e cu mult mai mult decât atât. El nu a redat femeia, ci feminitatea eternă.

            În faţa unei astfel de concepţii, nu o dată a fost încadrat, contrar voinţei lui, în curentul abstracţionist. Deşi el a afirmat răspicat că prin ceea ce face nu se îndepărtează de esenţele simple ale lucrurilor, întorcându-se la realitate. La realitatea cea mai profundă a lucrurilor. De ce să strici materia şi să o găureşti făcându-i ochi şi gură, când rostul tău artistic este să dai la o parte doar surplusul şi să descoperi taina lucrului în sine. Creaţia Făcătorului trebuie respectată şi asupra ei se intervine după rânduială.

Aşa a ajuns maestrul Brâncuşi la adâncimea de semnificaţie a formei căreia prin lustru sau polişare i-a dat înălţimi solare.

Vorbind despre simplitatea ţăranului român, Ernest Bernea ne transmite câteva esenţe care se potrivesc din punct de vedere al esenţei lucrurilor şi „ţăranului sculptor” Brâncuşi:

„Ideile mari şi rodnice sunt simple. De aceea nu le găseşti la oamenii de ştiinţă, ci cu mult mai sigur la oamenii umili şi simpli. Aceştia din urmă nu sunt învăţaţi, dar trăiesc firesc, trăiesc aproape de natură, de Dumnezeu; sunt în lume şi viaţă. Ideile simple, deşi aparent obişnuite, au un fond foarte adânc şi mai ales te poartă pe marile căi ale lumii. Ideile simple sunt idei originare; ele corespund unor înalte intuiţii, unor autentice descoperiri.

            Constatarea aceasta poate fi făcută la ţăranul Român, care nu rareori în privinţa calităţii, a rodniciei ideilor şi învăţămintelor asupra vieţii este uneori superior profesorilor universitari” (Bernea, Îndemn…, p. 33).       

           Maestrul Brâncuşi a căutat simplitatea ca stare morală a omului care trăieşte sincer şi după criterii esenţiale, căutând liniile mari, trăsăturile fundamentale şi definitorii (Bernea, Îndemn…, p.12). Pe acelaşi drum merge orice mare artist „trece prin lucruri până în inima lor, le deschide închisorile şi cucereşte permanenţele. Un mare artist semnifică şi transfigurează, contribuind astfel la împlinirea rosturilor noastre de fiinţe spirituale, libere şi responsabile” (Bernea, Criza…, p. 112).

            Credem că ansamblul monumental de la Târgu Jiu (1936 – 1937), închinat eroilor din zonă căzuţi în Primul Război Mondial, reprezintă o pilduitoare expresie a semnificaţiei spirituale şi culturale a liniei esenţiale şi permanente în sculptura brâncuşiană. Masa tăcerii şi cele douăsprezece scaune care o înconjoară sunt simbolul suprem al mesajului spiritual al infinitului figurat prin linia curbă a cercurilor. Desigur că aici este semnificată şi comuniunea viilor cu morţii. Mai departe, Poarta Sărutului sau Templul Sărutului figurează o îmbinare a liniilor mari şi definitive. În cele din urmă, Coloana recunoştinţei fără de sfârşit combină perfect succesiunea liniilor care alcătuiesc fiecare din cele şaisprezece octaedre care unesc pământul cu cerul în ideea aceleiaşi atmosfere de comuniune spirituală între cer şi pământ, sus şi jos, între vii şi morţii.

            În cartea sa, intitulată „Brâncuşi sculptor creştin ortodox”, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel  afirmă importanţa universului liturgic ortodox pe care maestrul l-a cunoscut atât în România cât şi la Paris, în Biserica românească de acolo, unde Brâncuşi a slujit ca şi cântăreţ bisericesc şi paraclisier. Lui nu i-au fost străine învăţăturile de credinţă pe care le-a auzit de nenumărate ori în Biserică şi chiar dacă nu a fost un dogmatist de excepţie – ceea ce nici nu trebuia să fie – a trăit şi respirat în proximitatea misterului liturgic. În Viaţa lui Varlaam şi Ioasaf se spune: „Cine n-a gustat din dulceaţa celor ce sunt nu poate pricepe firea celor ce nu sunt” (apud Noica, Şase maladii…, p.168). Cele ce sunt de referă la cele veşnice, „liniile permanente”, la esenţe, iar cele ce nu sunt la lucrurile acestei lumi.

           Brâncuşi a trăit în proximitatea misterului. El a căutat în permanenţă originile, rădăcinile lumii şi ale universului. Pentru asta a descoperit mesajul cosmogonic al oului. Prin polizare şi lustruire. forma sferică a oului a dobândit accente de lumină cosmică. Lume vine de la lumen care înseamnă lumină. Simbolul vieţii este astfel mai accesibil. Când a realizat sculptura Noul Născut a folosit acelaşi simbol revelator al oului ca şi atunci când a înfăptuit Începutul Lumii. În fiecare om universul îşi încearcă o nouă şansă. Noi orizonturi ale experienţei şi ale cunoaşterii îşi fac apariţia în univers.

            Maestrul Brâncuşi a urcat întru revelarea tainei până la începuturi. De unde s-a inspirat în acest demers? Care sunt muzele care l-au inspirat pe sculptor? Ne punem aceste întrebări pentru că nu ştiu de ce avem impresia că pentru a proiecta contribuţia estetică a unui om de geniu român, este nevoie de a reclama inspiraţia şi influenţa lui mai ales din motivele culturii universale. Nu negăm acest lucru. Doar subliniem că posibilităţile de expresie artistică ale lui Brâncuşi îşi au obârşia în pământul în care s-a născut, a crescut şi s-a format până la un anumit punct. De ce trebuie neapărat căutate motivele arhetipale preponderent în atmosfera de tip oriental a lui Milarepa? (Acesta a fost un ascet şi filosof oriental din secolul al XI-lea). De asemenea, de ce trebuie neapărat să vedem în modul retras în care şi-a petrecut a doua parte a vieţii Brâncuşi un model inspirat din asceza orientală, când noi ştim prea bine cât a slujit el în biserica creştină şi ortodoxă? Lepădarea de sine, de care face atâta caz biografia brâncuşiană şi chiar Brâncuşi însuşi, nu este indiscutabil de influenţă orientală, odată ce el a cunoscut modul de viaţă ascetic din biserică.

            Privitor la sursele arhetipale care i-au inspirat creaţia maestrului din Hobiţa, aducem în discuţie o legendă din părţile Transilvaniei, mai precis din Munţii Sebeşului:

            „La început nu existau decât Apele. Dumnezeu se gândea să facă Lumea, dar nu ştia cum s-o facă, nici pentru ce. Era iritat că nu avea nici frate, nici prieteni. Furios, îşi aruncă bastonul pe Ape. El se transformă într-un copac mare şi sub copac Dumnezeu îl zări pe Diavol, care îi zise râzând: „Bună ziua, frate! Tu n-ai nici frate, nici prieten”. Dumnezeu se bucură şi îi spuse: „Nu-mi vei fi frate, ci prieten. Eu nu trebuie să am frate”. Călătoriră nouă zile pe ape şi Dumnezeu înţelese că Diavolul nu îl iubea. Odată Diavolul îi zise: „Bunul meu frate, aşa singuri o ducem destul de greu, trebuie să mai facem şi alte făpturi!”  - „Fă, dară” replică Dumnezeu. – Dar nu ştiu scumpe frate!” – Bine, răspunse Dumnezeu, am să fac Lumea. Scufundă-te în marile Ape şi adu-mi de acolo nisip; cu acest nisip voi face Lumea”. Uimit, Diavolul întrebă: Vrei să faci Lumea din nisip? Nu înţeleg!” – Dumnezeu îi explică: „Voi pronunţa numele meu deasupra acestui nisip şi se va naşte Pământul. Du-te şi adă-mi nisip!”. Diavolul se scufundă, dar şi el vroia să facă o lume şi, pentru că acum avea nisip, el pronunţă propriul său nume. Dar nisipul îl fripse şi el trebui să-l arunce. I-a zis lui Dumnezeu că n-a găsit nimic. Dumnezeu îl trimise din nou. Nouă zile păstră Diavolul nisipul, pronunţând tot numele lui şi nisipul îl ardea din ce în ce mai mult, până când se înnegri de tot şi în cele din urmă fu obligat să îl arunce. Când îl văzu, Dumnezeu strigă: „Te-ai înnegrit rău prietene, eşti fals: du-te şi adu-mi nisip, dar nu mai pronunţa numele tău, altfel o să arzi de tot”. Diavolul se scufundă din nou şi de data aceasta aduse nisip. Dumnezeu făcu Lumea şi Diavolul se bucură mult. „Eu vreau să locuiesc aici, sub copacul acesta mare, zise el. Iar tu, scumpe frate, caută-ţi o altă locuinţă”. Dumnezeu se supără: „Eşti un prieten rău! Nu vreau să am de-a face cu tine. Pleacă!” Atunci apăru un taur mare care îl luă pe Diavol” (Eliade, 1980, p. 90 – 91).    

            Este foarte adevărat şi că simbolul oului cosmic se poate identifica şi în Mahabharata (cf. Deac, 1982, p. 22), însă de aici şi până la a considera fără rest că Brâncuşi a preluat acest simbol de la orientali şi nu din spaţiul românesc este o distanţă forţată, cred, de către unii exegeţi. Până la urmă, toată această tevatură cu „sursele arhetipale” la Constantin Brâncuşi nu face decât să proiecteze în universal personalitatea creatoare complexă a maestrului.

În încheiere, am dori să evidenţiem câteva dintre „lucrurile esenţiale” printre care Brâncuşi a trăit. Crezul lui artistic este dincolo de orice îndoială unul „meta-fizic”, „Transcendent”. Te poartă dincolo de… orice poate avea însemnul materialului şi al lumescului:

            „Orice lucru – fiinţă sau nefiinţă are un spirit. Atunci, la răspântia meseriei mele, mi-am spus: acest spirit al subiectului trebuie să îl redau eu. Căci spiritul va fi veşnic viu. Sau, dacă doriţi, ideea subiectului: aceea care nu moare niciodată… Ea creşte, în privitori, ca viaţa în viaţă. De la gândul acesta ajungi în chip firesc la concluzia că nu amănuntul creează opera, ci ceea ce este esenţial… Am lucrat mult ca să găsesc modul prin care să mi se uşureze calea spre a afla pentru fiecare subiect forma-cheie, care să rezume cu putere ideea acelui subiect. Desigur că aceasta m-a dus spre o artă non-figurativă. Este un rezultat. Eu niciodată nu mi-am propus: să uimesc lumea – printr-o trăznaie! Am judecat simplu, aşa cum vedeţi, şi am ajuns la ceva tot simplu, teribil de simplu: la o sinteză care să sugereze ceea ce voiesc să reprezint. Am ajuns să scot din bronz, din lemn, şi din marmură acel diamant ascuns – esenţialul” (Zărnescu, 1980, p. 121-122).

            Dar nu e vorba despre un meta-fizic sau un transcendent pur, în sensul filosofic al cuvântului. (Dacă ar fi, totuşi, să asociez demersul brâncuşian cu un sens filosofic, acela ar fi cel propus de Mihai Şora prin semnificaţia in-textului).

Brâncuşi a căutat nu un transcendent, să zicem, abstracţionist, cât un ascendent în sine. El nu a vrut să urce numai  dincolo de…, ci şi să coboare dincoace de… De aceea, ochii sculpturilor lui sunt întorşi înăuntru. La un moment dat, chiar o spune: „Proporţia interioară – este ultimul adevăr inerent în absolut toate lucrurile” (Zărnescu, 1980, p. 132).

Ultima adâncime-înălţime la care ajunge maestrul Brâncuşi, este paradoxala bucurie simplă de viaţă trăită în prezenţa lui Dumnezeu: „Voim întotdeauna să înţelegem ceva. Însă nu este nimic de înţeles. Tot ceea ce puteţi contempla aici, în Atelier, are un singur merit: că este trăit… Nu căutaţi formule obscure, sau mistere. Căci ceea ce vă dăruiesc eu este bucurie curată. Contemplaţi lucrările mele până când le vedeţi. Cei aproape de Dumnezeu le-au văzut” (Zărnescu, 1980, p. 100).

„Eu mă aflu, acum, foarte aproape de bunul Dumnezeu: şi nu îmi mai trebuie decât să întind o mână spre El, ca să îl pipăi!... Îl voi aştepta pe bunul Dumnezeu în Atelierul meu… (Zărnescu, 1980, p. 170).

Într-adevăr, pentru maestrul Brâncuşi, „apropierea de Dumnezeu-Creatorul, sau comuniunea cu El, este o condiţie a înţelegerii operelor sale, tocmai pentru că ele oferă bucurie curată. Or, în experienţa religioasă curată bucuria autentică, foarte diferită de plăcerea simţuală, este experienţa prezenţei harului divin în viaţa omului” (Preafericitul Daniel, 2013, p. 17).

Credem că în acest logos al interpretării trebuie situată sculptura brâncuşiană. Măiastrul Constantin Brâncuşi a fost „sculptorul-ţăran” care a coborât în mod autentic în partea cea mai curată a pământului – ţărâna şi, complementar, a suit cu duhul zborului până în adâncimile celeste ele vieţii sau Vieţii. În fond, aceasta este esenţa zborului brâncuşian şi nu numai. Contemplând sculpturile sale, ne ridicăm vindecător spre firea noastră cea dintâi. Alături de zborul lui, dacă vrem, ne putem înscrie şi noi în ceea ce s-ar putea numi „călătoria eroului” întru simplitate, esenţă, linie permanentă, lucru esenţial. Mânaţi la adânc! Şi nu aşteptaţi să vă crească aripi ca să puteţi zbura. Zburaţi! Şi atunci veţi crede că v-au crescut aripi.

Bibliografie:

1. BERNEA, Ernest, Îndemn al simplitate, Editura Predania.
2. BERNEA, Ernest, Criza lumii moderne, Editura Predania.
3. DANIEL, Patriarhul, (2013). Brâncuşi: sculptor creştin ortodox, Bucureşti: Editura Trinitas.
4. DEAC, Mircea, (1982). BRÂNCUŞI, surse arhetipale, Iaşi: Editura Junimea.
5. ELIADE, Mircea, (1980). De la Zamolxis la Gengis-Khan, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
6. MICHELET, Jules, (2018). România văzută de francezii de odinioară, traducere de Şerban Teculescu în Caietele de la Araci, nr. 2(10), p. 31.
7. NOICA, Constantin, Şase maladii ale spiritului contemporan, Bucureşti: Editura Humanitas.
8. ZĂRNESCU, Constantin, (1980). Aforismele şi textele lui Brâncuşi, Craiova: Editura Scrisul Românesc.