Tăcere lașă

Grija creștinului ortodox este să scape de nesimțire, care este moartea sufletului mai înainte de moartea trupului. Mulți istorici și scriitori bisericești au afirmat pe baze concrete că la acele popoare cărora li s-a atrofiat sufletul până la moartea sacrului, au pierit din istorie.

De ce nu se vorbește despre (Mircea Vulcănescu, Valeriu Gafencu, Aspazia Oțel Petrescu…)?!

Ne aducem aminte că Eminescu nu a făcut nici un compromis și a rostit în oricare împrejurare adevărul.

Asistăm cu tristețe la această atmosferă de indiferență și  nepăsare care ne-a cuprins. Așa de insensibili am ajuns încât nu mai pomenim, nu mai venerăm și cinstim pe sfinții, martirii, geniile și eroii care au mărturisit Ortodoxia în închisorile comuniste? După ce au trecut în veșnicie și nu ne mai tulbură prezența, răstigniților de pe altarele suferinței le aruncăm cu  praful uitării pe mormintele lor.

Ne cuprinde o durere cumplită când observăm că negăm valorile care au mântuit și salvat România de o satanizare absolută…urmărită de către bolșevici.

Singură opera lui Crainic ar însenina și armoniza relațiile între stat, religie și cultură în România pe specific tradițional ortodox.

Dar nu numai îi negăm ca valori...ci îi terfelim, pedepsim și îi închidem în temnițele indiferenței și ale urii. Așa de lași și trădători am ajuns încât ne disociem de înaintașii care, cu sângele lor au scris testamentul de slujire al Ortodoxiei.

Și dacă îngăduim necinstirea lui Vulcănescu, atunci bine e să știm că aceiași atitudine o avem și față de părintele Stăniloae, de poeții Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic și mulți alții cărora le cer iertare fiindcă cu toții ar trebui să aibă loc în inimile infinite dăruite nouă de Dumnezeu.

E inacceptabil să asistăm așa de absenți la loviturile aplicate „științific” Ortodoxiei. Însăși identitatea noastră e în aer…dacă ne lepădăm de religia în care ne-am născut!

Așijderea ne purtăm și cu studenții din „mlaștina disperării”,  zidiți de vii în zidurile pușcăriei de la Pitești. E păcat mare, fiindcă Iisus ne oferă posibilitatea să-i scoatem cu rugăciunea din monstruoasele chinuri demonice la care au fost supuși!

Dacă noi, învârtoșați și orbiți de această societate de consum, nu avem lacrimi să-i plângem, atunci să știm că o fac unele icoane din altarele ortodoxe, într-o așa smerenie a dragostei încât nu află decât cei cu adevărat vrednici.

Calea aceasta de insensibilitate și depersonalizare cumplită pe care am ales-o în libertate, ne arată că suntem pe drumul abandonării Ortodoxiei. S-au atrofiat sentimentele sacre la dimensiuni naționale.

Chiar nu vrem să alungăm semnele acestea apocaliptice care le vor avea oamenii mai de pe urmă. Avem așa înfundate urechile încât nu auzim glasurile mamelor noastre care strigă la noi, când văd apucăturile noastre sălbatice, păgânești și aproape barbare.

O altă stare strigătoare la cer este că nu se spune copiilor adevărul în școli despre jertfa și suferința elitei culturale și religioase în închisorile comuniste. Deși este o literatură bogată lăsată chiar de supraviețuitorii din temnițele comuniste, foarte mulți oameni mărturisitori din cei puțini care au curaj,- spun fără ezitare că învățământul românesc este la pământ. Învățământul românesc se zbate în mediocritate, artificialitate și lipsă de sens, rupt de tradiția ortodoxă. Un învățământ mimetic care imită și copiază tot ce aduce vântul globalizării postmoderniste din occident.

Marele educator și om politic Spiru Haret ne-a lăsat scris “Cum arată azi școala, așa va arăta mâine țara”!

Adevărata putere care dă supraviețuire unui sistem educațional și care îl mișcă mai departe este religia, ne învață poetul Nichifor Crainic.