Porunca Iubirii
Sfânta ScripturăNr. vizualizari: 320

Tâlcuire la Fericiri V: Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui (Matei 5, 7

Cristina Roman
Tags: fericiri; fericirile; milostenie; milostivi; milui;
Tâlcuire la Fericiri V: Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui (Matei 5, 7
 

Nu înjosi pe nimeni în viața 

și nici de sus la alții nu privi,
Nu ignora o lacrimă pe-o față,
Poate-ntr-o zi pe fața ta va fi !

Nu-l umili pe cel mai slab ca tine
Nu-i vina lui c-așa a fost creat,
Te vezi erou și lumea-ti aparține,
Dar uiți că scări nu-s doar pentru urcat!

Nu neglija, ascultă și răspunde,
O vorba care ție-și pare fleac,
Poate salva pe cel care-o aude
Și poate-n deznădejde a-i fi leac!

Suntem egali, fii om cu fiecare,
Lasă frumos pe unde-ai să pășești
E-o lege-a vieții fără expirare,
La fel cum dai, așa o să primești!
--------------------------------------------------

Fii Om de Licuța Pântia

Am fost și suntem cu toții atât în situația de a dărui milă și de a face milostenie, cât și de a primi. Nu importă dacă sau cât de bogați suntem, cu atât mai puțin în cele materiale. Pentru că niciunul nu suntem scutiți de suferință, iar viața este o vâltoare cu bune și rele, inseparabile, suprapuse, uluitoare. Milostenia este noblețe sufletească și nu ține de rang, studii sau avere. Să nu o echivalăm cu termenul prea des luat în derizoriu, acela de pomană, de dar făcut de silă și de obligație celui care ne inspiră repulsie și culmea, nicio obligație de a-l reabilita. Câți am vizionat filmul românesc Filantropica, ne-am întrebat mult timp după aceea unii pe alții, cu o grimasă amară: mai dai bani la cerșetori? Sigur că am vrea să nu alimentăm orori și patimi cu bănuțul nostru, nici palate monstruoase ale unor necredincioși și nerecunoscători. Dar de aici și până a închide portofelul și sufletul în fața oricui ne trezește suspiciune și judecată se află binecuvântata cale de mijloc a discernământului și a iubirii de aproapele. Da, aproapele! Vecinul sărac sau bolnav, colegul îndoliat, copiii orfani ai prietenilor noștri, bunicii uitați de copii și nepoți, vreun cunoscut pe patul de spital sau vreun neam aflat la închisoare. Să dăm fiecăruia după puterea noastră și după nevoia lui. Deseori mai mult face o vorbă decât un ban. Alteori o vizită și o floare... pentru vii și pentru cei adormiți în Domnul. Dar să dăm cu durere în suflet și cu dragoste, nu cu frica de a nu sărăci, nici condiționând vreo răsplată, iar atunci, în mod minunat, vom simți lucrarea bucuriei care inundă sufletul și readuce zâmbetul. Dăruind vom dobândi!

"Iubiţii mei în Hristos, să facem din toată inima faptele milostivirii, socotind pierdută ziua în care n-am ajutat pe cineva fie cu vorba bună, fie împărtăşindu-i din inimă necazurile şi suferinţele, fie mijlocind prin rugăciune pentru el înaintea lui Dumnezeu." - Sfântul Ierarh Luca al Crimeei

“Tot ceea ce facem pentru aproapele nostru vom primi de la Dumnezeu. Dacă vom ierta, El ne va ierta, daca vom iubi, El ne va iubi, daca vom fi milostivi si El ne va fi milostiv. Dacă nu-l osândim pe om, nici Dumnezeu nu ne va osândi. Toate se vor întâmpla la fel. Ceea ce vom dărui vom și primi înapoi!”- Avva Efrem Filotheitul

Care este a cincea fericire și ce înțeles are?

“Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7).  Milostenia sau îndurarea creștină izvorăște din iubirea de Dumnezeu și de aproapele și se arată prin ajutorarea materială și morală a semenilor noștri aflați în nevoie.  Mântuitorul, Care este modelul desăvârșit al milosteniei (Matei 11, 32; Marcu 8, 2), ne-a arătat că la Judecata de Apoi faptele indurării trupești și sufletești sunt acelea care ne vor deschide porțile fericirii veșnice (Matei 25, 34-40).  Dar, «chipurile de a milui – cum spune Sfântul Ioan Gura de Aur – sunt felurite și porunca aceasta este intinsa» 654 (Cuvantul XV la Matei, Migne, P. G., LVII, col. 227).

Care sunt faptele milosteniei trupești?

Faptele milosteniei trupești sunt în număr de șapte, și anume:

1) Hrănirea celui flămând, care, din pricina sărăciei și neputinței, nu se poate hrăni prin munca proprie.

2) Adăparea celui însetat, care, din lipsă sau slăbiciune, nu-și poate alina setea;

3) Îmbrăcarea celui gol, adică a celui care, din cauza lipsei, nu are haine pentru acoperirea trupului;

4) Cercetarea celor în necazuri și nevoi, pentru ajutorarea lor;

5) Cercetarea celor bolnavi. Această poruncă se împlinește mai întâi prin cuvintele mângâietoare și compătimitoare; al doilea, sfătuindu-i să sufere cu răbdare nenorocirea, fără cârtire, ci cu binecuvântare, și făcându-i să înțeleagă că suferința este îngăduită spre încercare, întărire și ispășire; al treilea, îndemnându-i și ajutându-i să se spovedească și să se împărtășească și să primească Taina Sfântului Maslu; al patrulea, învățându-i să nu cadă în credința deșartă a celor ce voiesc să-și câștige sănătatea cu farmece și felurite înșelăciuni diavolești, ci să-și pună încrederea și nădejdea numai în mila lui Dumnezeu și în leacurile sfătuite de medici. Iar când acești bolnavi sunt lipsiți sau fără ajutorare, să-i ajutăm cu tot ce au nevoie: bani, medicamente, priveghere și altele.

6) Găzduirea călătorilor, mai ales a bolnavilor și a celor lipsiți de mijloace materiale, făcând aceasta cu bucurie;

7) Îngroparea săracilor și a celor pe care nu are cine să-i îngroape, dăruind cele trebuitoare pentru înmormântarea lor creștinească. Dacă moare o rudă sau un prieten, această datorie se împlinește prin petrecerea mortului până la groapă, cu rugăciuni și acte de milostenie pentru sufletul răposatului și cuvinte de mângâiere pentru cei râmași în viață. Neîndeplinirea acestor fapte față de semeni închide porțile fericirii cerești și aduce osânda veșnică (Matei 25, 41- 46).

Care sunt faptele milosteniei sufletești?

Faptele milosteniei sau indurării sufletești sunt tot în număr de șapte, și anume:

  1. Întoarcerea celor rătăciți la calea adevărului și a celor păcătoși la calea virtuții, dar cu duhul blândeții și al înțelepciunii, spre a-i feri atât de păcatul deznădejdii cât și de cel al prea marii încrederi în îndurarea lui Dumnezeu.
  2. Însemnătatea acestei fapte o arată Sfântul Apostol Iacov, când zice: “Frații mei, dacă vreunul va rătăci de la adevăr și-l va întoarce cineva, să știe că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui își va mântui sufletul din moarte și va acoperi mulțime de păcate” (Iacov 5, 19-20).
  3. Învățarea celor neștiutori și nepricepuți (Fapte 8, 31; Tit 2, 4-7);
  4. Sfătuirea celor ce au trebuință de sfat (I Tes. 5, 11-15). Trebuința de sfat bun și dat la vreme au cei cu o viață păcătoasă, cei în nevoie și strâmtorare, sau cei a căror viață și cinste sunt în primejdie.
  5. Rugăciunea către Dumnezeu pentru aproapele nostru (Iacov 5, 16; Filip. 1, 19; Col. 4, 3).
  6. Mângâierea celor întristați (I Tes. 5,14), din pricina bolilor, a păcatelor sau a nenorocirilor de tot felul;
  7. Nerăzbunarea pentru răul făcut de alții, ci răsplătirea răului cu binele (Matei 5, 44-48; Rom. 12, 19-21);
  8. Iertarea greșelilor săvârșite de alții față de noi înșine, nu numai o dată, ci “de șaptezeci de ori câte șapte”, cum spune Mântuitorul (Matei 18, 22). Sursa: ortodoxiatinerilor.ro

Cum trebuie săvârşite aceste fapte ale milosteniei?

Spre a fi mai bine plăcute lui Dumnezeu, faptele milosteniei trebuie mai întâi să a fie izvorâte din iubire sincera faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Femeia văduvă care a dăruit la templu doi bănuţi, singurii pe care-i mai avea, trece mult înaintea bogaţilor care puneau sume mari în cutia templului, dar numai de ochii lumii (Mc 12, 42-44).

Darul făcut aproapelui, cuvintele de mângaiere şi împăcare care ies dintr-o inimă lipsita de iubire, nu pot avea o bună înrăurire, precum spune aceasta, minunat, Sfântul Apostol Pavel: “De aş grăi în limbile oamenilor şi ale ingerilor, iar dacă nu am iubire, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător… Şi toate averile mele de le-aş împărţi şi trupul meu de l-aş da să-l ardă, dar dacă n-am iubire, nimic nu-mi foloseşte” (I Cor. 13, 1, 3).

În al doilea rând, faptele milosteniei nu trebuie făcute din interes, spre a fi văzute şi răsplatite de oameni (Mt 6, 2-4).

În al treilea rând, ele trebuie făcute oricărui om aflat în nevoie, fără nici o deosebire (Lc 10, 36-37).

În al patrulea rând, trebuie să dăruim aproapelui nostru ajutorul de care are adevărata nevoie, potrivind ajutorul după trebuinţele lui. Aşa, de pildă, nu vom da unui leneş de mâncare, căci, cum porunceşte Sfântul Apostol Pavel: “Dacă cineva nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce” (II Tes. 3,10). Totusi şi faţă de cei leneşi avem datorii de milostenie, dar căutând să pătrundem în acea latură a sufletului lor care să-i vindece de lene.
 
Ce răsplată făgăduieşte Dumnezeu celor milostivi?
Dumnezeu îi va milui, adică le va ierta păcatele, la judecata de apoi, căci, precum spune Sfântul Apostol Iacov: “Judecata e fără milă pentru cel care n-a făcut milă, dar mila-i biruitoare asupra judecăţii” (Iac 2, 13);  sau, cum zice Sfântul Apostol Petru: “iubirea acoperă mulțime de păcate” (I Ptr4, 8).

Că virtutea milosteniei este cât se poate de preţuită, se vede lămurit din cuvintele Mântuitorului despre judecata de apoi, în care milostenia este aceea pentru care vom fi mai ales răsplătiţi (Mt 25, 32-46). - Extras din Învăţătură de credinţă Ortodoxă, Editura Renaşterea, Cluj 2001, p. 459-461

Mila este şi ea o fiică a iubirii. Mila ca şi coborâre la celălalt. O afundare în adâncurile fiinţei celui de lângă tine. Exact ca şi în acele mult prea puţine cazuri în care, cândva, se mai găsea câte unul să se coboare în subteranele Bucureştiului la aurolacii şi vagabonzii capitalei... Din milă, din iubire şi din speranţă mai poate un suflet uman să se intereseze de cel care ar trebui să fie exact lângă tine, dar nu este...

Mila nu este acea sumă de bani sau acea legătură de haine pe care, din când în când, doar unii dintre noi o mai dau unor fiinţe ce nu au nume şi cărora nu avem nimic a le spune. Dacă ar fi fost aşa, Domnul ar fi zis: „Fericiţi cei ce dau bani şi haine săracilor..." La fel, nicăieri nu ni se spune că El ar fi dat cuiva bani, deşi ştim bine că banii pentru milostenii erau la Iuda. Şi că a fericit pe acea văduvă care a dat pentru Templu ultimul ei bănuţ. Dar, tot El este Cel ce a spus: Milă voiesc, iar nu jertfă! A da bani este ceva. Dar a da o parte din atenţia ta, o picătură din iubirea ta şi o părticică din sufletul tău celui ce are nevoie este totul! (Monah Paulin, Invitații la libertate, Editura Egumenița, 2008, p. 43)

Fericiţi sunt cei milostivi, spune Scriptura, căci „aceia se vor milui” (Mt. 5, 7). Nu este pusă la urmă între fericiri mila. Şi: „Fericit este cel care ia aminte la cel sărac şi nevoiaş” (Ps. 41) şi: „Bun este bărbatul îndurător şi care dă cu împrumut” (Ps. 112, 5), şi: „Toată ziua face milostenie şi dă cu împrumut omul drept” (Ps. 37, 26). Să răpim fericirea, să ne chemăm înţelepţi, să ne facem buni. Să nu-ţi întrerupă mila nici noaptea. Să nu spui: „Du-te şi vino iarăşi şi mâine îţi voi da” (Prov. 3, 28), să nu cumva să se aşeze ceva între pornirea gândului tău şi între binefacerea ta; singur acest lucru, iubirea de oameni adică, nu îngăduie amânare. „Frânge celui înfometat pâinea ta şi adu în casa ta pe săracii lipsiţi de adăpost” (Isaia 58, 7) şi acestea să le faci cu toată râvna sufletului. „Căci cel care face milostenie, spune Scriptura, s-o facă cu voioşie” (Rom. 12, 8) şi îndoit îţi va fi binele prin grabă cu care eşti gata să-I faci. Căci binele făcut cu mâhnire, sau din constrângere, este fără de har şi fără de podoabă, că binefacerea trebuie făcută cu tresăltare de bucurie, nu cu lacrămi în ochi. (Sfântul Grigorie Teologul, Despre iubirea de săraci, editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava 2006, p. 42)

Sfântul Simeon Noul Teolog - “Fericiți cei milostivi” (Mt. 5,7). Dar cine sunt cei milostivi? Cei ce dau bani și hrănesc pe săraci? Nu! Dar cine? Cei ce sărăcesc de dragul Celui ce a sărăcit pentru noi (cf. II Cor. 8-9) și care nu au nimic de dat, dar își aduc aminte pururi cu mintea de cei săraci, de văduve și de orfani și de cei în neputințe, care îi și văd adeseori și compătimesc cu aceștia și plâng pentru ei fierbinte, cum era si Iov care zicea: N-am plâns oare și eu împreună cu cel care-și ducea viața greu? (Iov 30, 25), iar atunci când au cu ce, îi miluiesc pe aceștia cu bucurie, aducând aminte fără pizmă tuturor și cele privitoare la mântuirea sufletului, urmând Celui ce a spus: Am învățat-o fără viclenie și o împărtășesc fără părere de rău (Int. Sol. 7, 13). Aceștia sunt cei fericiți de Domnul ca fiind cu adevărat milostivi; de aceea, de la o asemenea milostenie, ca printr-o treapta, ajung la curățirea desăvârșită a sufletului”.

Comentariul lui Jean-Claude Larchet: Sfântul Simeon arată aici că iubirea nu stă doar în miluirea săracilor. Iubirea, firește, nu se poate lipsi de pomeni – doar mai înainte sfântul spune:

“Cel ce a dat milostenie la 100, dar putea sa dea și altora, și putea să adape și să hrănească încă pe mulți care l-au rugat și au strigat către el, însă i-a nesocotit, va fi judecat de Hristos ca unul care pe El nu L-a miluit”.

Pomana însă e numai unul dintre chipurile iubirii; un alt chip al ei, de mare preț, e milostivirea. Domnul o numără intre “fericiri”, spunând: “Fericiti cei milostivi, caci aceia se vor milui!”

Dacă iubirea s-ar mărgini numai la milostenii, cum ar mai împlini porunca iubirii monahii, care s-au lepădat de toate bunurile pământești, sau săracii, care nici ei nu au nimic? Acestora, și tuturor oamenilor, Sfântul Simeon le înfățișează și o altă cale de a milui cu dragoste: pomana cea duhovnicească. Întâi, pomana duhovnicească își face tot cel care ia aminte la necazurile, nevoile, grijile, durerile fratelui sau, pătimește împreună cu acela, se face, trup și suflet, părtaș al nenorocirilor lui, putând să spună cu simțirea lui Iov: N-am plâns eu, oare, cu cel care-și ducea viața greu? (Iov 30, 25). Apoi, pomana duhovnicească e să voiești mântuirea aproapelui și să-l ajuți să se mântuiască. Nu cu ritorisiri și predici, ci cu vestirea învățăturii celei mântuitoare a lui Hristos. Sfântul Simeon nu pomenește aici rugăciunea, dar firește că ne putem gândi la ea ca la o mare pomană duhovnicească, de folos pentru mântuirea aproapelui. Așa învață îndeobște Părinții; de pildă, Sfântul Ioan de Gaza îndeamnă: “Să alergăm la rugăciunea inimii pentru binele fraților noștri și Dumnezeu va face cu ei după voia Sa, căci Însuși S-a jurat, zicând că voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină (I Tim. 2, 4)“. Sfântul Siluan, marele bărbat duhovnicesc al vremii noastre, socotește rugăciunea pentru aproapele drept cea mai de seama lucrare a iubirii. Sursa: Jean-Claude Larchet, “Despre iubirea creștină”, Editura Sophia, București, 2010)

„Tot celui ce cere de la tine, dă-i, porunceşte Domnul (Lc. 6, 30). Iată una dintre cele dintâi porunci ale creştinismului, despre care amintesc deseori şi Domnul, şi Sfinţii Apostoli. Ca să ne facă a o păzi cu mai multă râvnă, ei au înconjurat-o cu cele mai mişcătoare îndemnuri şi cu cele mai înspăimântare ameninţări. Oricine ştie asta, şi orice om cu conştiinţă se socoate îndatorat să îi ajute pe nevoiaşi după puterea sa. Totuşi, dacă vom cerceta faptele noastre mai cu asprime, poate nu vom afla nici una pe care s-o împlinim cu mai puţină luare-aminte decât ajutorarea celor nevoiaşi, la care suntem îndatoraţi. Ajutăm în silă, numai ca să scăpăm de cel ce ne bate la cap cu cereri, iar câteodată îl refuzăm cu totul (şi asta nu se întâmplă oare nu câteodată, ci cel mai des?). Ce n-au mai născocit zgârcenia şi lăcomia ca să-şi îndreptăţească răceala faţă de cei aflaţi în nevoie! „Milogeli făţarnice”, „milogi care nu vor să facă treabă”, „n-avem de unde”, „sunt vremuri grele”, „trebuie să punem deoparte pentru zile negre”, şi aşa mai departe. Toate aceste gânduri umblă sub chipul lozincilor de mai sus între cei ce nu iau aminte la datoria lor, trec şi la cei cu luare-aminte şi adeseori îi rătăcesc de la calea dreaptă a făptuirii.

În clipa cînd trebuie să ajutăm, primul gînd care trece prin cap este următorul: „Măi, dar ăsta care cere chiar este nevoiaş? Parcă poţi să ştii? S-a nărăvit – şi cere, dar poate că n-are deloc nevoie”. Nimic de zis, sunt şi dintr-aceştia, dar putem noi şti cu încredinţare că cel ce stă înaintea noastră chiar face parte din această tagmă? Iar de vreme ce nu ştim, de ce să fim bănuitori, şi cu atât mai mult, de ce să refuzăm doar pe temeiul unei bănuieli? Poate că este vorba de o mamă care şi-a lăsat copiii flămînzi acasă, ori de un tată a cărui soţie e bolnavă şi ai cărui copii sunt lipsiţi de haine, ori de nişte orfani mai mari dintr-un orfelinat! Pe unii ca aceştia nu-i veţi refuza, nu mă îndoiesc. Dar priviţi-i astfel pe toţi care cer de la voi, şi nu-i jigniţi cu bănuieli. Dacă cineva cu adevărat nevoiaş, care şi aşa are o piatră grea pe inimă, va citi bănuiala aceasta în ochii voştri? Asta nu va face decât să îi sporească necazul şi povara, şi în loc de mângâiere va pleca de la voi cu şi mai mare amărăciune. Bun lucru este acesta? Dacă nu are ochii înceţoşaţi şi faţa schimonosită, dacă nu se clatină şi n-are hainele cârpite înseamnă că nu vă merită milostenia? Ce, ca să-l ajutaţi, vreţi să ajungă mai întâi în ultimul hal? Poate că tot ce-i mai lipseşte ca să ajungă în ultimul hal este refuzul vostru”¦ Şi ce, porunca Mîntuitorului îi acoperă doar pe cei care nu mai au nici un loc de întors, care nu mai au nici acoperiş, nici hrană, nici haine şi nici puteri? Nu: pentru a-i ajuta pe unii ca aceştia nu e nevoie de o poruncă anume.

Mântuitorul spune: Tot celui ce cere de la tine, dă-i. Când este vorba de dat milostenie, nu vă bănuiţi aproapele, nu desenaţi în spatele lui tabloul unei presupuse îndestulări, ci mai degrabă tabloul celei mai de pe urmă sărăcii şi al unui necaz cu adevărat apăsător. Atunci însăşi inima nu vă va da pace până când nu veţi uşura soarta omului. Mulţi răspândesc acum bănuieli asupra sărmanilor, dar împotriva acestor bănuieli poate fi pusă o hotărâre: verificaţi cine cere fără să aibă nevoie şi unuia ca acesta să nu-i daţi; însă a-i refuza pe toţi din pricină că există şi cerşetori mincinoşi este un păcat. Sfântul Ioan cel Milostiv nu făcea aşa: nu-i refuza nici pe cei despre care toţi ştiau că nu-s nevoiaşi, iar când i se făcea observaţie răspundea: „Pesemne că acum au ajuns la strâmtorare mare”.

Câteodată ne întoarcem spre noi înşine de la cel care cere şi zicem: „Da” de unde să iau? De-abia mi-ajunge pentru mine, că mă descurc cu greutate”. Dacă n-ai de unde, nimeni nu te obligă. Eşti dator să dai din prisosul tău: Că de este pusă înainte osârdia, zice Sfîntul Apostol Pavel, după cât are cineva este bine primită, iar nu după cât nu are; că nu se face ca să fie altora odihnă, iar vouă necaz (2 Cor. 8, 12-13). Dar chiar să fie adevărat că, dacă facem milostenie, nu ne mai rămâne nimic pentru îndestularea propriilor nevoi? Pe lingă asta, oare cu înţelepciune am stabilit ceea ce socotim a fi „nevoia noastră”? Vedeţi voi, nevoia este ceva care poate fi (şi încă cum!) micşorat sau lărgit. Ia tăiaţi cheltuielile pe care le socotesc trebuincioase năravul, capriciul, slava deşartă, pretenţiile vane ale lumii: ce mult va rămâne în folosul nevoiaşilor!”

Chiar presupunând că nu cheltuim pe aceste trebuinţe netrebuincioase, înţelepciunea va şti întotdeauna să facă parte lui Hristos chiar şi din lucrurile de care avem cea mai adâncă nevoie – din mâncare, din haine şi din celelalte de acest fel. Se mai spune câteodată: „Ce se tot învârt fără nici un rost! Să pună mâna să muncească şi să-şi câștige cinstit pâinea! Pretenţie foarte îndreptăţită. Şi Apostolul porunceşte creştinilor să muncească, aşa încât nu numai să aibă de unde să îşi acopere nevoile, ci să poată da şi celor care le cer (Efes. 4, 28). Dar ferindu-ne sub acest pretext de ajutorarea aproapelui ştim sigur că cel care cere poate munci? Cum să muncească bătrânul, copilul, bolnavul? Şi chiar de poate să muncească, are de lucru oare? Unii sunt gata să lucreze, dar nu au slujbă. În pilda despre lucrători se arată că o parte dintre ei n-au avut de lucru până în ceasul al unsprezecelea, adică până aproape de miezul nopţii, fiindcă nu îi năimea nimeni. Bun, să zicem că au şi slujbă – dar poate leafa aceea să le acopere toate nevoile? Ce des muncesc oamenii zi şi noapte, dar tot se chinuiesc în nevoi, mai ales când lucrează unul pentru mai mulţi! Uşor de zis: „Munceşte!”, dar mai înainte trebuie să faci în aşa fel ca cel care cere să poată cîştiga din munca sa hrană pentru sine şi pentru ceilalţi. Atunci să-l refuzaţi, iar până atunci a-l refuza este totuna cu a-l face să moară de foame.

Şi ce nu mai zic oamenii ca să-şi îndreptăţească împietrirea!”¦ Unul zice: „Grele vremuri! Ce să mă mai gândesc la alţii – măcar de m-aş putea hrăni pe mine!”. Altul: „Şi eu sunt în nevoie, trebuie să pun deoparte bănuţi pentru zile negre”. Un al treilea: „Ce, pe lumea asta trăiesc doar eu? Sunt mai avuţi ca mine, ăia să dea”. Un al patrulea: „Ei, dau şi eu ce se nimereşte”. Ia staţi puţin şi judecaţi: este ceva aici care să semene a dreptate? „Vremuri grele”, zic oamenii – dar dacă sunt grele pentru cei cu stare, cu cât mai grele sunt pentru nevoiaşi? Aşadar, în atare caz ajutorarea trebuie nu curmată, ci înmulţită. „Trebuie să strîngem pentru zile negre” – să zicem că aşa este, dar şi aici trebuie să avem măsură. Altfel, nevoile viitoare pe care ni le închipuim nu ne vor îngădui niciodată să-i ajutăm pe cei sărmani în nevoile lor, ce sunt adevărate. Şi apoi, viitorul depinde de prevederea noastră ori de rânduiala Proniei Dumnezeieşti? Fireşte, de cea din urmă. Ei bine, atrageţi asupră-vă milostivirea lui Dumnezeu prin milostivirea voastră faţă de nevoiaşi, şi atunci veţi avea chezăşia sigură a bunăstării pe viitor. Arătaţi-mi şi mie o casă care să se fi ruinat din princina dărniciei faţă de nevoiaşi! Iar eu o să vă arăt mii care au ajuns la sapă de lemn din pricina risipei fără rost”¦ „O să dea altul” – dar oare va da altul? Dacă şi el va spune: „O să dea altul”, la fel al treilea, la fel al patrulea: asta nu înseamnă oare că nevoiaşul va fi lăsat în voia soartei? Nu, nu e bine aşa. Domnul ţi l-a trimis pe nevoiaşul cu pricina tocmai ţie – tu să-l ajuţi şi să nu laşi să treacă prilejul care, poate, nu va veni a doua oară. „Dau şi eu ce nimeresc şi când nimeresc”; bine, dar asta înseamnă oare a da după toată cuprinderea datoriei şi după toată măsura posibilităţilor? Şi oare nu este această nepăsare pricina faptului că ajutorul ajunge în mâini nepotrivite şi este întrebuinţat cum nu se cuvine? Tu dai cui nimereşti, dar cine le ajută celor pe care ruşinea îi ţine acasă şi care rabdă în tăcere, poate mai mult ca cel ce îşi strigă nevoia în gura mare? Nu, adevărata milă creştinească nu se mulţumeşte cu asta; ea se grăbeşte fără a fi împinsă de la spate să meargă în locurile unde trăieşte sărăcia ca să îi pipăie rănile cu propriile sale mâini şi să pună fără întârziere peste ele pansamentul vindecător de care este nevoie.

Iată câte gânduri rele a născocit vrăjmaşul ca să-i depărteze şi pe oamenii buni de ajutorarea sărmanilor! Să recunoaştem că toţi ne-am lăsat câteodată, mai mult sau mai puţin, minați de aceste gânduri. Deci să luăm în inima noastră hotărârea de a nu le mai ceda – căci dacă ele sunt atât de slabe în faţa simplelor noastre raţionamente, cum vor ţine piept la judecata dreptăţii lui Dumnezeu, care vede totul, până la ultimul amănunt, atât în fapte, cât şi în simţămintele inimii? Fericiţi cei milostivi!” - Sfântul Teofan Zăvorâtul, „Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor” - /orthoblog.ro/

Milostenie pentru cei adormiți întru Domnul

Un moment deosebit al anului liturgic în care îi pomenim pe cei adormiți este Postul Sfintelor Paști. În fiecare dintre cele șapte sâmbete ale Postului Mare, Biserica a rânduit Slujba Sfintei Liturghii urmată de cea a parastasului. “Rugăciunea pentru cei morți este expresia fundamentală a Bisericii ca iubire. Ne rugăm lui Dumnezeu să-i pomenească pe cei pe care noi îi pomenim și facem aceasta tocmai pentru că îi iubim. Rugându-ne pentru ei, ne întâlnim cu ei în Hristos, Care este dragoste, înfrânge moartea, care este ultima biruință asupra înstrăinării și lipsei de dragoste. În Hristos nu este diferență între cei vii și cei morți. El este Viața și această Viață este lumina omului.” - Pr. Alexander Schmemann, “Postul cel Mare“

A participa la aceste slujbe cu pomelnic și prinoase pentru sufletul celor trecuți la Domnul se mai numește în popor și a purta sâmbetele, și este o faptă de milostenie sufletească. “Şi pre­cum în această viaţă, dacă cineva este prieten cu împăratul poate mijloci şi ajuta un vinovat, tot astfel şi cel care este prieten cu Dumnezeu poate mijloci la El prin rugăciunea sa şi astfel să mute pe morţii vinovaţi dintr-o “temniţă” în alta mai bună, dintr-o “celulă” în alta mai bună. Aşa cum îi uşurăm pe cei întemniţaţi cu sucuri răcoritoare etc., pe care le ducem atunci când îi cercetăm, tot astfel şi pe morţi îi uşurăm prin rugăciu­nile şi milosteniile pe care le facem pentru sufletele lor. Rugăciunile credincioşilor pentru cei adormiţi şi parastasele sunt ultima posibilitate pe care le-o dă Dumnezeu celor răposaţi pentru a fi ajutaţi înainte de a se face Judecata de Apoi. După ea nu vor mai putea fi ajutaţi cu nimic… De aceea şi Biserica noastră are rânduiala paras­taselor. Parastasele sunt cel mai bun avocat pentru sufletele celor adormiţi. Au puterea să scoată un suflet chiar şi din iad.” – Pr. Paisie Aghioritul

Fiecare cuvânt al rugăciunilor pentru cel răposat este ca un strop de apă dat unui om însetat. Să ne îngrijim de cei care au plecat în lumea de dincolo înaintea noastră, ca să putem face pentru ei tot ce ne stă în puteri, având în minte că Fericiți sunt cei milostivi, că aceia se vor milui!”–Pr. Serafim Rose, “Sufletul după moarte” Sursa: Porunca Iubirii

Nu vom greşi dacă vom recunoaşte modestia drept una dintre trăsăturile cele mai dătătoare de mângâiere ale personalităţii umane. Modestia es­te, fără discuţie, egala milostivirii, fiindcă omul modest este deja milostiv faţă de ceilalţi oameni – nu-i agasează cu pretenţiile sale, nu-i chinuie dându-şi importanţă. Vrând sau nevrând, cel lipsit de mândrie întotdeauna Îl cinsteşte, în primul rând, pe Dumnezeu, iar apoi şi pe oameni, care de la Dumnezeu îşi au toate darurile. Ca atare, cel modest nu pierde niciodată în viaţă; talentele şi calităţile lui nu sunt diminuate de modestia lui, ci, dimpotrivă, cresc şi mai mult. - Sfântul Ioan Maximovici, Cum să biruim mândria. Lecții de vindecare a mândriei din sfaturile Sfinților Părinți, Editura Sophia, București, 2010 

Ca și căldura, ca și o adiere răcoroasă, milostenia se împlinește atunci când ajunge în mâinile care cu adevărat au nevoie de ea. Milostenia adevărată umple de bucurie sufletul celui care dă chiar mai mult decât a celui ce primește, pentru că mai fericit este a da decât a lua. Iar dacă dăm unui om nemulțumitor, ni se amărăște inima, pentru că omul nemulțumitor amărăște totul în jur. Milostenia este o stare de suflet, nu contabilitate. Există oameni care împart daruri și bani cu regularitate, dar nu au învățat să fie milostivi. A fi milostiv nu înseamnă a împărți lumea în săraci și bogați, în orfani și celebrități. Nu există în lume oameni speciali față de care să ne manifestăm milostenia: milostenia îi vizează pe toți. Și cel sărac, și cel bogat au nevoie de milostenie în egală măsură, doar ceea ce le putem oferi este diferit. Până la urmă, nu dăm bani, nici mâncare, nici haine, ci ne dăruim pe noi înșine. Viața nu trebuie să fie alcătuită din zile în care facem donații la o casă de copii, cu poze aferente pentru FB și restul zilelor suntem răutăcioși, aroganți, răzbunători cu oamenii pe care îi considerăm nevrednici de milostenie, asemeni nouă.

Există oameni care au donat milioane de euro către case de copii, dar nu cunosc numele nici unui copil din acea casă, dar există o femeie de serviciu, sau un portar, sau un șofer care îi strigă ori de câte ori îi vede pe nume, într-un ceas de mare tristețe, iar noi știm că a fi strigat pe nume, într-un ceas de mare tristețe, este cel mai minunat lucru ce ni se poate întâmpla, cea mai mare milostenie.

V-ați gândit vreodată ce rost mare au străinii în viața noastră? Cât de important este să fim milostivi și așezați la vorbă cu străinii: niciodată nu știi cu cine vorbești, pe cine mâhnești și ce va însemna asta în viața lui. Cu ai tăi te mai împaci, dar pe străin nu-l mai vezi și rămâi în amintirea lui așa rece, rău, supărăcios. Să rămânem buni în amintirea străinului care trece prin viața noastră! - Din Ieromonah Savatie Bastovoi, Cartea despre femei, Ed. Cathisma, 2015

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

08-03-2018
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu