Dragostea vindecă - Poveste

 

             Nicolae, zis şi Nicoară, este numele unui băiat care a bătut la poarta unor oameni lipsiţi de bucuriile vieţii. Numele său vine din limba greacă şi înseamnă popor victorios. Dumnezeu, în Mâinile căruia suntem, Creatorul şi Mântuitorul nostru, El împarte binefacerile Sale după un plan sfânt, chiar dacă nouă, oamenilor, ni se par adesea nedrepte. Aşa, pentru că sunteţi aici, să ne deschidem sufletul ca să putem înţelege povestea ce urmează.

            Mariana şi soţul acesteia,  Marcel Baciu, sunt oameni de pe la noi care s-au mutat la oraş. Când cei doi s-au hotărât să rămână împreună pentru veşnicie, au făcut cununia şi nuntă mare, cum e rânduiala. Dar le plăcea viaţa mai comodă. Maria, fiind frumoasă, avea plăcerea să se îmbrace cu haine scumpe, să îşi aranjeze părul. Lui Marcel, ca unui bărbat ce era, nu i-ar fi stat bine dacă nu şi-ar fi dorit bunăstarea familiei. Aşa ocupaţi cum se ştiau, când au aflat că a zămislit femeia, ce s-au gândit? Suntem aşa de tineri. Nu avem încă rostul nostru! Au hotărât să nu dea voie fătului să se dezvolte, şi l-au scos din trupul Mariei fără nici un regret, cu ajutorul medicului.

            Însă, fără voinţa sau cunoştinţa noastră, marele timp a trecut şi a început Maria să vadă golul mare din familia ei. Soţii îşi spuseseră tot ce au avut până atunci de spus. Casa frumos mobilată şi maşina, serviciile bune şi cumpărăturile nu aduceau fericire. Femeia dorea un copil pe care Dumnezeu nu i l-a mai dat. Atunci a înţeles  cât rău a făcut că a renunţat la primul ei prunc, vorba colindului:

            Umbla Maica după Fiu

            -N-aţi văzut pe Fiul Sfânt?

            -Poate că noi l-am văzut,

            Dară nu l-am cunoscut!

            -Dacă voi l-aţi fi văzut,

            Uşor l-aţi fi cunoscut,

            Că pe faţa Fiului

            Scrisă-i raza soarelui

            Şi pe frunte, luna plină,

            Luna plină cu lumină,

            Pe umeri îi strălucesc

            Luceferi din rai ceresc!

            -Maică! dacă e aşa,

            Nu umbla, nu-l căuta

            Că noi, zău, că l-am văzut,

            Dară nu l-am cunoscut,

            Sus în curtea lui Pilat

            Răstignit pe-un lemn de brad;

            Îngerii în ceată mare

            Sus la cer îl ridicară!

            Şi lucra Maria ca vânzătoare la propriul magazin. Dar parcă nu avea nici un rost pe lumea asta. Treceau zilele, săptămânile şi toate semănau între ele.

            Într-un an,  în timpul pe care Biserica îl orânduise pentru  Păresimi, amintind că şi Mântuitorul a postit patruzeci de zile înaintea începerii misiunii Sale, în Miercurea Sfântă,  iată că o vizitează câteva prietene la serviciu:

            -Hai cu noi, Marie, să ne spovedim şi să ne curăţăm de păcate, că-i Săptămâna Mare!   

            Cu sufletul bun, femeia nu s-a împotrivit. A închis magazinul şi le-a  urmat pe acele cunoştinţe, însă, povesteşte ea uneori când îşi aduce aminte, avea o fustă aşa de scurtă şi despicată în părţi, o bluză foarte strânsă pe trup, era colorată pe la ochi şi buzele erau date cu ruj, încât nimic nu se potrivea cu pocăinţa şi cu duhovnicul. Nici batic nu putea pune pe cap, cum a văzut că purtau celelalte femei, căci nu avea.

            În sfârşit, a intrat în lăcaşul sfânt şi parcă era dintr-o altă lume. Dar vedeţi, părintele nu i-a făcut observaţie, căci şi-a închipuit el că Maria nu ar mai fi venit prea curând la mărturisire, s-ar fi speriat. Ar fi îndepărtat-o pentru multă vreme. Că nu se schimbă omul aşa uşor. Trebuie să vadă cu ochii credinţei, să guste bunătatea harului.

             Când i-a sosit rândul, preotul a invitat-o cu blândeţe să îngenuncheze. Văzând-o cum arăta, s-a rugat în gând Sfinţia sa, cerând iertare lui Dumnezeu pentru ea,  că Maria nu era obişnuită cu cele sfinte. Şi i-a pus întrebări despre viaţa de familie, rugăciune şi  post; apoi a invitat-o să vină la Sfânta Liturghie în toate duminicile şi sărbătorile. Văzând Mariana răbdarea şi bunătatea părintelui, a îndrăznit să-i povestească despre copilul pe care l-a îndepărtat cândva din trupul ei, dar pe care acum şi l-ar fi dorit, spunându-i că sufletul ei devenise întunecat şi viaţa fără nicio mângâiere. Nu fusese doar decizia ei, se  sfătuise cu Marcel şi amândoi consideraseră că pruncul trebuia să aştepte. Mai târziu să vină, când vor avea şi ei o casă cu de toate. Dar copilul nu a mai venit. Părintele a înţeles de ce avea Maria nevoie de atâtea podoabe: sufletul ei încă nu era înflorit.

            - Vedeţi dumneavoastră, a spus părintele, când Creatorul, în înţelepciunea Lui, l-a făcut pe primul om, El a creat şi perechea, din coasta bărbatului, dorind ca cei doi să formeze un cuplu, ca să devină părinţi. De ce? Ca să-i facă păzitorii secretului dragostei care învinge totul. Însă, dacă soţul şi soţia nu pot aduce pe lume copii, nu înseamnă că iubirea nu există. Căci şi pruncii vin din iubire, prin permisiunea lui Dumnezeu. Adam şi Eva se unesc pentru veşnicie în faţa altarului. Astăzi vremea s-a schimbat: ia omul o femeie pentru menaj, apoi divorţează pentru că descoperă una mai frumoasă, dar prin ea se întâlneşte cu toate feţele păcatului pe care îl consideră dragoste. Şi devine prizonier al păcatului. Urmaşul lui Adam este privit de Creator cu o perfecţiune absolută: Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut, ci în Legea Domnului e voia lui şi la voia Lui va cugeta ziua şi noaptea. Şi va fi ca un pom răsărit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa şi frunza lui nu va cădea şi toate câte va face vor spori. Aşa zice Psalmul I al lui David. În viaţa noastră, a mai spus părintele, sunt bucurii şi încercări. Luna şi soarele sunt imagini ale dumnezeirii; lumina şi întunericul, căldura şi frigul, sunt capetele aceluiaşi Creator. Este Dumnezeu aproape de tine, El care te face să creşti în credinţă. Noi toţi suntem în faţa unui Goliat al comunităţii, în faţa uriaşului care ne sperie că nu suntem ca ceilalţi. Dar, în viaţă, nu ne luăm la întrecere decât în iubire, şi pentru asta avem armele virtuţilor: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iisus ne dă victoria. Vedeţi, soţul poate să devină stăpân, considerând că el are rolul principal în venirea pe lume a copiilor. Să nu uităm că deasupra mirelui şi a miresei se află un Tată care comunică dragostea şi care pune în trup celule de viaţă şi suflet. Trebuie să existe mai înainte iubirea, şi apoi copilul. Şi el va veni, chiar dacă va trebui să creşteţi fiul altei mame, încheie cu glas hotărât preotul.

            Zicând aceste cuvinte, părintele i-a oferit femeii un medicament întăritor în suferinţă, un canon: să meargă la biserică duminica şi în toate sărbătorile notate cu roşu. I-a dat şi o carte cu rugăciuni pentru toată vremea, ca să ceară mijlocire şi ajutor la  Născătoarea de Dumnezeu, Maică a tuturor mamelor.

             Mariana, ieşind astfel din Biserică, a lăsat inima ei de piatră pe altarul mărturisirii şi a simţit viaţa cu o inimă de carne. Cu o putere miraculoasă de a iubi, a început să verse peste obraji lacrimi curate, ca răspuns al dumnezeiescului Tată care a voit ca viaţa umană să înceapă într-un mic embrion. L-a făcut pe om partener al creaţiei, ca să-i ofere libertatea, să-l facă prietenul, şi nu servitorul Său. Acum a înţeles. Ajungând acasă, i-a povestit lui Marcel tot ce a vorbit cu preotul şi l-a întrebat cu sfială dacă ar fi de acord să înfieze un copil.

            Soţul a privit-o cu neîncredere, căci pentru bărbat există mereu acea teamă de nou. Dar, pentru că nu s-a gândit că lucrurile se vor schimba repede în viaţa lui, a spus da. Numai că Maria nu a stat prea mult pe gânduri şi s-a interesat peste tot: la maternitate, la Casa de Copii. 

            Cu toţii aşteptăm sărbătoarea pascală. Ca o bucurie desăvârşită a Învierii Domnului, aude că la spitalul din oraş este o tânără care nu poate lua copilul acasă, deci doreşte să îl dea unei mame care să-l crească. Nu stă pe gânduri şi merge acolo. Era un copil de trei luni, aşa de frumos că Maria pe loc ar fi dorit să îl adopte. A vorbit cu mama naturală a fetei şi aceasta i-a promis că i-o dă.

            Acum, nu putea Mariana să ia singură un copil. Trebuia să fie acolo şi soţul. Fugi repede acasă. Au vorbit ei şi au venit la maternitate. Când au intrat în salon, ce să vezi? O altă femeie ţinea pruncul în braţe.

            - Doamnă, ce se întâmplă?, întrebă Maria cu o voce speriată. Am vorbit cu mama copilului şi mi-a promis mie fetiţa. Uitaţi, am venit cu soţul meu! Spune, dragă, se adresă  mamei fetiţei, însă aceasta  nu mai ştia ce să zică.

            - Nu se poate, se apără străina ţinând copilul strâns, de frică să nu i-l ia cineva, noi am făcut actele şi aşteptăm de un an să îl putem avea. Fetiţa este a noastră! E a mea!

            Cei doi au plecat acasă tare întristaţi. Se gândea Mariana că Domnul procedase cu ei aşa cum a făcut savantul acela cu puricele: i-a tăiat picioarele ca să vadă în ce măsură acesta poate sări mai tare. Dar ce să facă un purice fără picioare? El nu aude şi nici nu vede semnele pe unde să meargă.

            Era Joia Mare, ziua în care toate femeile creştine vopsesc ouăle în roşu, lăsând pentru  Sâmbăta Mare să pregătească pasca şi cozonacul, care nu lipsesc de pe masa gospodarilor a doua zi, după noaptea de Înviere. A pregătit Maria o cratiţă. A scăpărat chibritul şi într-o clipă i-a trecut prin minte imaginea satului său natal, cu  focurile care se aprindeau în curtea casei, în amintirea locului unde Petru de trei ori a jurat că nu-l cunoaşte pe Iisus. Flacăra strălucea proiectându-i chipul în suferinţă. Fusese amăgită chiar de Mântuitorul? Pentru o clipă crezuse că încercările din viaţa ei s-au terminat, însă adevărul a făcut-o să revină la starea ei de goliciune sufletească. Era pus foc peste foc. Oala plină cu apă a fost aşezată pe ochiul de aragaz. Câteva picături au dat pe dinafară şi văpaia roşiatică a sfârâit cu putere, ca şi cum Dumnezeu s-ar fi certat cu diavolul. A cufundat Maria ouăle unul câte unul şi le-a fiert. Separat a pregătit vopseaua cu sare şi oţet. După colorare, le-a scos pe un platou, le-a uns cu puţin ulei şi le-a aşezat apoi pe nişte frunze de salată, într-un coş de nuiele. Plângea deasupra lor cu lacrimi grele, asemenea Măicuţei Preasfinte la mormântul Domnului Hristos.     Acum rămăsese fără nicio putere. Dar promisese duhovnicului că va merge la Vecernie, când se face Punerea în Mormânt şi se scoate în mijlocul bisericii  Epitaful, spre închinare. Şi a trebuit să meargă. Tăcerea lui Iisus se oglindea în pieptul ei răstignit pe cruce. Şi când au început cântările: Dă-mi, Doamne, ploaie de lacrimi, în ziua cea frumoasă a postului, ca să-mi plâng întinăciunea patimilor şi mi-o spală, ca să vin curăţit în faţa Ta!, s-a pornit Maria pe un bocet şi, prin pocăinţă, sufletul ei a fost mângâiat.

            Marcel şi-a urmat soţia la slujbă şi, în sfânta noapte pascală, în miile de lumânări aprinse ale creştinilor care cântau Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând, amândoi vedeau răspândiţi copiii cereşti pe care Dumnezeu îi păstra numai pentru El. Învierea Domnului, care nu e descrisă în Evanghelii, fiind un semn al credinţei, un timp de biruinţă, a fost pentru ei o sărbătoare tristă. Aveau nevoie de balsamul vindecător al părerii de rău pentru păcatele săvârşite.

            Însă timpul a trecut. În luna iulie, Maria şi Marcel se pregăteau să meargă la mare. Cumpăraseră biletele şi aşteptau sosirea zilei de 25 iulie. Vremea se arăta bună, aşa că nimic nu-i putea împiedica. Dar să vedeţi că planul avea să li se schimbe! Lucrând la maternitate, una din cunoştinţele Marianei îi aduce vestea că o tânără care poartă în burtică un bebeluş încă nenăscut vrea să dea copilul unei mame iubitoare. Pentru că, vedeţi, ca să poţi fi mamă cu adevărat, ai nevoie de un soţ, de o casă, trebuie să fii protejată.  Când o femeie naşte în afara căsătoriei,  nu are puterea să crească singură un copil, mai ales dacă nu are vârsta potrivită. Aşa că, auzind acestea, Maria nu a stat pe gânduri şi a fugit la Casa de naşteri din oraş. Dar acum avea toate actele depuse, aşa că speranţa ei crescuse. Ajunge la Geanina, căci aşa o chema pe fata aceea, şi stă de vorbă cu ea. Fata era frumoasă, deci şi copilul ei trebuia să fie la fel.

             -Geanina, când vei naşte copilul, te rog să nu-l promiţi nimănui! Fie că e fată, fie că-i băiat, să mi-l dai mie şi nu vei regreta! Eu şi bărbatul meu o să-l iubim şi nu va duce lipsă de nimic. Dar, spune-mi, vei dori să-l vezi mereu? Ai să vii la noi din când în când să-l vizitezi?, vorbi Maria pentru a înţelege cum va trebui să organizeze viitorul copilului.

            -Doamnă, răspunde femeia însărcinată, eu, dacă aş putea, nu m-aş despărţi de prunc. Dar, vedeţi, nu sunt căsătorită, sunt elevă. Tatăl meu nu ştie că eu sunt aici la maternitate, nici soţ nu am. Luaţi-l dumneavoastră şi gata!

            Maria nu se putea hotărî să meargă acasă, de frică să nu păţească iar ca şi data trecută. A rămas ea ore în şir lângă patul copilului nenăscut. Nu simţea  nici sete, nici foame. Însă trebuia să îl anunţe şi pe Marcel, aşa că într-un târziu a plecat cu aripi mari de speranţă.

            Marcel aştepta venirea soţiei lui. Nici nu bănuia ce avea să se petreacă, ce schimbări uriaşe vor avea loc în casa lor.

            -Dragă, îi spune abia trăgându-şi sufletul, fără să-l întrebe nimic, să mergem repede la maternitate, că am găsit un copil aşa cum doream eu să fie: încă nu s-a născut! Va fi bebeluş! Îţi dai seama ce fericiţi vom fi?!

            Dar bărbaţii nu se aprind aşa uşor. Ei au nevoie de un timp să calculeze dacă alegerea făcută este bună sau nu.  Deci nu i-a dat răspunsul imediat.

            -Cum, te-ai răzgândit? Nu mai vrei copil? Ştii cât am umblat până am făcut actele şi ce mult am suferit! Când am renunţat la fătul nostru nu ai stat pe gânduri. M-ai dus repede la spital. Să ştii că părintele mi-a spus că noi vom fi părinţi chiar dacă va trebui să creştem fiul altei mame. Şi a mai spus că întâi trebuie să existe iubirea. Tu nu mă mai iubeşti, Marcel? Dacă mai ţii la mine, vino să vorbeşti şi tu cu directorul maternităţii! Eu copilul acesta nu-l mai las, e al meu, ai să vezi! Îţi promit că nu vei avea nicio supărare din partea lui şi, dacă se va întâmpla ceva rău, eu voi fi de vină! Te rog, Marceluş! N-ai să regreţi nicio clipă!

            Vrei, nu vrei, a plecat bărbatul cu soţia sa la maternitate. Geanina deja născuse un băieţel. Când a primit vestea, emoţia o copleşi într-atât pe Maria, încât începu să plângă în hohote prăbuşindu-se pe un calorifer.

            - Potoleşte-te, dragă, să iasă lehuza din sala de naşteri, apoi să mai vorbim o dată cu ea! Hai să ne aşezăm şi să aşteptăm liniştiţi acolo, pe bancă!

            Timpul se închisese în cerc. Nu exista nimic în afară de băieţelul nou-născut. După cele câteva ore în care au fost supuşi probei răbdării, cei doi viitori părinţi aveau să-l vadă pe îngeraş. Ce căldură şi câtă pace se revarsă când priveşti chipul unui prunc! Există o taină mare care depăşeşte orice închipuire în prezenţa unui boţ de carne care seamănă aşa de bine cu părinţii care i-au dat viaţă. Însă o femeie care înfiază un bebeluş are o smerenie care o face neputincioasă în faţa deciziei dumnezeieşti. Ea, prin voinţa divină, ca cea mai umilă cerşetoare, are nevoie de mila unei femei care a născut, cum a făcut Maria Baciu care se rugase de Geanina ca ea să-i permită să devină mamă adoptivă.

             După câteva zile puteau să revină pentru a lua copilul acasă. Maria nu s-a lăsat. A stat la Geanina până seara, de dragul băiatului şi de frică să nu păţească iar ca data trecută. Pe data de 20 iulie, de sărbătoarea Sfântul Ilie Tesviteanul, proaspeţii părinţi s-au îndreptat către maternitate. Cerurile coborâseră atât de jos că le puteai atinge cu mâna, să culegi de acolo steaua care îţi place. Şi ei doreau doar o singură stea: băiatul. Însă, intrând în salon, au văzut pe cineva care îl ţinea în braţe: 

            - Tu, Geanina, să n-ai nici o grijă! Ai nevoie acum să îţi refaci viaţa şi de aceea noi îţi dăm bani, ca să ai cu ce trăi!  Dă-ne băiatul nouă!, spuse această femeie. 

            - Nu-mi vând eu copilul, doamnă, i-a răspuns mama pruncului, îl dau că nu am ce face din cauza părinţilor şi a situaţiei, că sunt elevă şi nu-l pot creşte. Uitaţi, deja l-am promis doamnei Baciu, zise aceasta văzând-o pe Maria în tocul uşii.

            - Despre ce este vorba, Geanina?, se sperie Mariana auzind cuvintele străinei. Copilul acesta este al meu. L-am aşteptat ca pe Hristos, aşa că vă rog, nu încape discuţie! Spune şi tu, Marcel! Avem şi actele deja făcute, avem semnătura mamei şi a directorului Casei de copii. Doamnă, vă rog frumos, lăsaţi copilul imediat!  Aveţi formele gata semnate?

            - Nu am, răspunse ea cu lacrimile pe obraz, nu am ştiut că îmi  trebuie acte.

            - Nu plângeţi, o încurajă Mariana înţelegându-i  suferinţa, şi mie la fel mi s-a întâmplat! Însă acum îl înţeleg pe Dumnezeu. Mi-a dat exact ceea ce mi-am dorit: un bebeluş. Veţi primi şi dumneavoastră la timpul hotărât.

            În sfârşit, urma ca băieţelul să fie dat mamei de împrumut. O infirmieră a sosit cu el înfăşat într-un scutec uşor de bumbac. Mâinile mici, terminate cu degeţele strânse în pumnii roşiatici, erau ridicate în aer. Faţa era bucălată şi negricioasă, părul îi ţâşnea în şuviţe cârlionţate de sub căciuliţa de finet. Când Geanina l-a cuprins în braţe, puiul mamei a tresărit, apoi şi-a coborât palmele peste faţa ei, ca pentru ultima dată. Un spectacol înduioşător. Femeia s-a ridicat în picioare şi, ducându-l iute la piept, l-a sărutat apropiindu-l de obrazul ei, precum Măicuţa Sfântă în icoana Dulcea sărutare, apoi repede i l-a dat Mariei şi s-a strecurat sub cuvertură, ascunzându-şi capul în pernă. Din acea zi, Făt-Frumos a purtat numele de Nicolae, popor victorios, ca să amintească părinţilor că dragostea învinge mereu.

            Despre vacanţa la mare nici nu mai putea fi vorba. Niciunul nu a regretat. Au vândut biletele - şi aşa destul de scumpe - şi au cumpărat un pătuţ pentru Nicoară, venit în casa lor de Sfântul Ilie, ca semn al belşugului şi al minunilor dumnezeieşti. 

            În acea familie a fost aprinsă lumina cea nesfârşită a credinţei. Văzând bunătatea fără de margini a Tatălui ceresc, în fiecare duminică cei doi  mergeau la biserică, luându-l şi pe copilul botezat de acum. Şi Maria se sfătuia cu preotul în orice privinţă, iar viaţa lor era plină de bucurie. Nu simţeau greutăţile.

            Într-o zi, Maria robotea prin casă în timp ce năzdrăvanul sărea în pat cu plăcerea oricărui pitic de a convinge resorturile să-l azvârle cât mai sus. Deodată, în acea bucurie fără de margini, se opri şi zise:

            - Mamă, să ştii că te iubesc! Şi dacă nu ai fi fost mama mea, eu tot pe tine te-aş fi iubit! Apoi, reluând exerciţiul, făcu precizarea: Te iubesc mult, mult, mult, mult, mult, mult, mult, mult!, striga el, jucându-se, vrând parcă să numere arcurile.

            Mariana s-a speriat, însă a trebuit să-i răspundă:

            - Zău, mămico, mă iubeşti aşa de mult?, l-a întrebat şi lacrimile i s-au ivit la colţul ochilor. Se punea problema dacă ei, ca părinţi adoptivi, ca fii ai lui Dumnezeu cu viaţă curată, sunt obligaţi să spună copilului adevărul. Când se gândea la momentul acela, Maria îl vedea pe Sfântul Ilie oprind ploile care curgeau cu abundenţă din cer, lăsând pământul uscat şi fără apă. Nu, nici nu era vorba despre aşa ceva. Îl asculta pe duhovnicul care i-a sfătuit să lase lucrurile să meargă de la sine şi să primească de la Cel Preaînalt ce le va fi dat. Oricum, tot El este cel care va rezolva problema.

            În bucurie şi dragoste mare, Nicuşor a crescut şi a mers la şcoală. Când mai făcea câte o boacănă, Marcel îl dojenea cu voce blândă, pentru că îndrumarea tatălui faţă de fiu este necesară, iar ascultarea copilului întăreşte încrederea unuia în celălalt. Altfel, el creşte cu frică şi nu poate comunica. Tatăl şi fiul se aflau pe o punte a iertării şi  a păcii. Erau nedespărţiţi. Marcel şi Maria îl iubeau pe Nicoară pentru el şi pentru bucuria de a fi împreună. Avusese dreptate femeia, că nu ei l-au înfiat, ci copilul i-a înfiat pe ei şi le-a fost un dar binecuvântat, lor care nu-şi mai găseau rostul vieţii.

            De la un timp, să fi avut băiatul 14 ani, a văzut Maria că atunci când intra în camera fiului său, acesta pitea ceva sub caiete.

            - Mami, ce ascunzi tu acolo, scrii o scrisoare de iubire, un bilet? Ori te-ai îndrăgostit? Să-i spui mamei, să nu suferi degeaba! Noi te ajutăm dacă ai nevoie. Hai, spune-i mamei! Iubeşti pe cineva?

            - Mhîm, răspunde Nicoară în glumă, înroşindu-se tot. Şi vreau să scriu o scrisoare. Îţi arăt, însă deocamdată nu e gata. Promit să nu-ţi  ascund nimic.

            - Bine, dragul meu. Mămica te iubeşte.

            - Şi eu te iubesc, dar acum lasă-mă puţin!, se scuză Nicoară ţinând palma dreaptă între foile unui caiet.

            Şi au stat părinţii de vorbă, întrebându-se dacă nu ajunsese Nicu la vârsta iubirii dintâi. Avea paisprezece ani şi ei îl vedeau tot un copil. Însă băiatul era liniştit. Mergea şi la spovedanie, rămăsese prietenos, aşa că nu şi-au făcut prea multe griji. O fi ceva trecător, şi-au zis.

            Dar, ce să vezi? Într-o noapte, pe 5 decembrie, a sosit pe un cal alb însuşi Moş Nicolae. A legat şireturile ghetelor lui Marcel de cataramele botinelor Mariei şi a strecurat în acea legătură un plic mare. În cizmuliţele băiatului, a pus o vergea subţire. Apoi, fără să facă niciun zgomot, a plecat în tăriile cereşti. Dimineaţa,  s-au trezit părinţii mai devreme ca de obicei şi ce să vezi? Au găsit plicul. S-au gândit că fiul se ţine de şotii, dar când l-au deschis au rămas fără grai:                       

                                                                    5 decembrie

Dragii mei,

 

            Aşa cum Sfântul Nicolae lasă daruri copiilor cuminţi, m-am gândit să vă dau şi eu, ca Nicolae Baciu al vostru, cadoul  pe care îl meritaţi ca părinţi cu dragoste şi bunătate mare.

            Cândva, mămică, ţi-am spus că te-aş iubi şi dacă nu ai fi mama naturală. În sufletul meu a stat mereu acest gând. Să nu crezi că eu nu am simţit spaima din inima ta. Priveam cum pregăteai mâncarea în bucătărie, îmi plăcea cum făceai curăţenie. Numai tu ştii să aşezi lucrurile în dulap şi parfumul care se împrăştie din hainele noastre, ale bărbaţilor - eu şi tata - ne aminteşte mereu că eşti cu noi şi că ne protejezi. Vă mulţumesc pentru atâta răbdare pe care aţi avut-o cu mine şi vă rog să mă iertaţi dacă astăzi vă aduc aminte că m-aţi înfiat! Nimic nu contează pentru mine decât că m-aţi dorit. Blândeţea ta, măi tăticule, a egalat milostivirea lui Dumnezeu. Am fost mereu prieteni. Şi pentru că m-am dovedit uneori un copil neascultător, am pus în ghetele mele o nuieluşă, cu care să mă atingeţi acum pentru toate dăţile când nu am fost cuminte.

           Am învăţat, alături de voi, că Măicuţa Preacurată, scară cerească pe care Dumnezeu S-a coborât, ne-a dat multe bucurii: dragostea care învinge totul, cum spui tu, mămico, şi liniştea unei zile obişnuite, fericirea care ţâşneşte din izvorul unei sfinte duminici, aşa cum îţi doreşti tu, tăticule. 

            Alături de părinţii mei, am gustat raiul încă de pe acest pământ şi, dacă ajungând în ceruri, nu v-aş găsi pe voi, fericirea veşnică nu ar avea niciun rost pentru mine.

         Cu recunoştinţă, Nu prea sfântul, însă dragul vostru fiu, Nicolae care vă iubeşte  mult, mult, mult, mult, mult, mult.                                                                                                                                       

         Şi uitaţi cum un copil care nu-i al tău ştie aşa de frumos a mulţumi, de parcă te unge la inimă, iar alţii, chiar dacă le-ai dat viaţă şi te-ai căznit să îi creşti, să îi duci la şcoală, degeaba! Trece vorba mamei şi a tatălui pe lângă ei, apoi lasă şi Cuvântul dumnezeiesc la o parte. Să învăţăm cu toţii de la Nicoară şi aşa să ne purtăm, cu recunoştinţă!

            Noi, acum că suntem în Postul Crăciunului, să trăim cu luare aminte la poruncile Domnului şi să fim ascultători! Să ne putem spovedi şi împărtăşi frumos la părintele Vasile. C-apoi, în Ajun, Anica o ne dea julfă, ca şi-n anii trecuţi. Cu smântână din seminţe de cânepă îndulcită, pusă în turte uscate, cum se fac pe la noi pelincile lui Hristos! Când clopotele se vor  odihni, după slujbă, ne-om aşeza la masă: friptură şi cârnaţi, chişcă. Şi apoi să vedeţi poale în brâu şi colăcei! Postul face ca mâncarea să fie mai gustoasă.