Mana dreapta a Sf. Nicolae, de peste patru veacuri in Bucuresti

Racla cu moaştele făcătoare de minuni ale Sfân­­tului Ierarh Nicolae este aşezată într-un baldachin aflat în partea stângă a naosului bisericii. Mărtu­rie vie a importanței prezen­ței sfântului făcător de minuni în inima Bucureştilor, prin cinstitele sale moaşte, stă evlavia credincioşilor care, de-a lungul mai multor generaţii, au primit mângâiere sufletească de la Sfântul Nicolae, model desăvârşit al bunătăţii spirituale. Cei ce şi-au deschis cu smerenie şi credinţă inimile în fața sfântului odor au primit binecuvântare pentru împlinirea rugă­ciunilor. Dumnezeu împlineşte voia Sa cu lumea prin oameni aleşi, un exemplu de necontestat fiind, în acest sens, Sfântul Ierarh Nicolae. Astfel, prin trupul său luminat de Duhul Sfânt, toţi dreptmăritorii creştini primesc bucurie, speranţă şi multă pace duhovnicească. Tocmai de aceea, această mână dreaptă şi milostivă a Sfântului Nicolae veghează, dintr-un lăcaş cu valoare de simbol naţional aflat în inima Bucureştilor, poporul dreptslăvitor şi aduce tuturor credincioşilor bucurie, speranţă şi multă pace spirituală.

Strămutarea moaştelor Sfântului Ierarh Nicolae din Mira Lichiei la Bari

Aflat pe ţărmul Mării Adriatice, oraşul Bari este un important loc de pelerinaj pentru creştinii din întreaga lume, deoarece aici sunt adăpostite moaş­tele Sfântului Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei. Bazilica din Bari a fost ridicată special pentru a primi moaştele acestui mare sfânt, aduse din Mira Lichiei (astăzi localitatea Demre din sudul Turciei) de către un grup de marinari origi­nari din Bari, care doreau să le ferească de invazia armatelor musulmane.

Conform unei vechi tradiţii, acest lucru s-a petrecut cu voia Sfântului Nicolae, care apăruse în visul unui preot, spunându-i că dorinţa sa este ca mormântul să-i fie mutat la Bari. „Mergi şi spune poporului acestuia ca, ducându-se în Mira, cetatea Lichiei, să ia de acolo moaştele mele şi, aducându-le aici, să le pună în această cetate” - a fost îndemnul primit în vis de către preot. Cutremurat, acesta a mers în biserică şi a povestit cele petrecute. Cei din cetatea Bari au luat trei corăbii şi, dându-se drept negustori, au mers în Mira pentru a îndeplini rugă­mintea sfântului. Potrivit unei alte tradiţii vechi, Sfântul Nicolae alesese oraşul Bari ca loc de înmor­mântare încă din timpul vieţii sale.

Cinstitele sale moaşte au ajuns la Bari în ziua de 9 mai a anului 1087, fiind primite de credincioşi cu bucurie şi mare fast. Evident, era nevoie de un loc potrivit în care aceste sfinte odoare să fie depuse. Aşa avea să înceapă construirea bazilicii Sfântului Nicolae din Bari, finalizată în anul 1197. Cripta unde urmau să fie aşezate moaştele sfântului a fost prevăzută cu coloane susţinute de capiteluri bizan­tine şi romanice, fiind finalizată în anul 1089 de către Papa Urban al II-lea.

Aducerea moaştelor Sfântului Ierarh Nicolae în Ţara Românească

Între cei care au fost călăuziţi de credinţa binefăcătoare a lucrării sfinţilor în Biserica lui Hristos a fost şi un cleric grec (după unele tradiţii monah) care, în perioada Evului Mediu, a mers în pelerinaj la Bari pentru a aduce cuviincioasă cinstire moaşte­lor Sfântului Ierarh Nicolae.

Mergând la Bari, a ajuns să slujească la biserica unde se aflau moaştele Sfântului Nicolae. Pentru că voievodul Mihai Viteazul (domn al Ţării Româneşti între anii 1593-1600) avea mare evlavie la Sfân­tul Ierarh Nicolae (care, în împrejurări deosebit de grele pentru viitorul voievod, atunci când acesta era mare ban al Craiovei, după stăruitoare rugăciuni, printr-o mare minune, i-a salvat viaţa), a încredinţat acestui cleric o misiune duhovnicească deosebit de importantă: aceea de a stărui pe lângă cei în drept de la Bari, în vederea aducerii moaştelor Sfântului Nicolae la Bucureşti.

Sfânta mână a ajuns în Ţara Ro­mânească, iar Mihai Viteazul şi-a văzut visul împlinit.

Domnitorul a încredinţat preţiosul odor Mitropo­litului Eftimie al Ţării Româneşti (1594-1602) şi cu multă evlavie i-a cerut acestuia ca mâna sfântului să fie ferecată în aur şi împodobită cu pietre scumpe. Astfel, conform dorinţei domnitorului, sfintele moaşte au fost aşezate într-o raclă frumoasă, împodobită cu filigrane, iar degetele au fost acoperite în ajun.

Alte surse spun că moaştele Sfântului Nicolae au ajuns la Bucureşti ca un dar al Arhiepiscopului de Bari pentru Mihai Viteazul, în urma luptei antiotomane duse de voievod, apărător al creştinismu­lui la porţile Europei. Susţinerea acestei ipoteze are ca potenţial fundament faptul că Mihai Viteazul a fost numit, chiar de către Papa Clement al VIII-lea, „Cavaler al lui Hristos şi apărător al creştinătăţii”.

Contextul istoric ne arată, pe de o parte, că acest papă a fost contemporan cu Mihai Viteazul, evenimentul aducerii moaştelor Sfântului Nicolae la Bucureşti încadrându-se, din punct de vedere temporal, în perioada activităţii sale pontificale. Pe de altă parte, papa a adresat voievodului Mihai Viteazul cuvinte de înaltă preţuire şi respect pentru abilitatea strategică pe care a dovedit-o. Aceste două consideraţii ne ajută să deducem că o răsplată generoasă oferită domnitorului pentru meritele sale militare ar fi reprezentat o posibilitate reală.

În sprijinul acestor aspecte favorabile aducerii moaştelor în Ţara Românească putem socoti şi faptul că voievodul era onorat şi de către curţile imperiale europene, fiind numit „Prinţ al creş­tinătăţii”. În acest context, domnitorul îi scria împăratului Rudolf al Il-lea: „În ţara mea aş fi putut să rămân liniştit şi sigur, fără nici o teamă, dacă nu m-ar fi chemat credinţa mea faţă de creştinătate”.

O altă tradiţie, la fel de veche, spune că Mihai Viteazul a sprijinit bazilica din Bari, în semn de recunoştinţă, cu mai multe pungi de galbeni, exprimând prin aceasta mulţumirea pentru împli­nirea dorinţei sale arzătoare de a aduce mâna Sfântului Nicolae la Bucureşti.

Inscripţia originală de pe racla cu moaştele Sfân­tului Ierarh Nicolae din biserica Parohiei „Sfântul Gheorghe”-Nou este următoarea: „Această mână a Sfântului Nicolae au ferecat-o cu aur Domnul Io Mihail Voievod si Doamna Stanca Si fiul lor Necula Voievod, în anul 7108. Is(pravnic) Mitropolitul Eftimie”. Cuvântul is din inscripţie este prescurtarea terme­nului ispravnic şi înseamnă „a adus la îndeplinire”. De aici, deducem faptul că ferecătura în aur a sfintei mâini a fost realizată, aşa cum am precizat, la porunca domnească, sub purtarea de grijă a Mitropolitului Ungrovlahiei de la acea vreme, Eftimie al III-lea.

Constatăm, aşadar, faptul că aceste sfinte moaşte au dublă autentificare: a autorităţii statale, prin domnitorul Mihai Viteazul, şi a Bisericii, prin Mitropolitul Eftimie al Ţării Româneşti.

S-a pus şi întrebarea firească: de ce oare Mihai Viteazul nu a dus cinstitul odor la ctitoria sa din Bucureşti, Biserica Mihai Vodă? Potrivit unei tradiţii pioase şi vrednică de crezare, Doamnei Stanca, evlavioasa soţie a lui Mihai Viteazul, i s-a arătat în vis Sfântul Nicolae, chiar în noaptea precedentă aducerii moaştelor la ctitoria Mihai Vodă, şi i-a cerut acesteia şi soţului ei ca racla cu mâna sa sfântă să fie adusă la Biserica „Sfântul Gheorghe”-Nou din Bucureşti, unde să rămână în veac. Aşa se face că a doua zi, Mihai Voievod împreună cu Doamna Stanca şi fiul lor, Necula Voievod (Nicolae Pătraşcu, viitor domnitor al Ţării Româneşti), au purces la Biserica Sfântului Mare Mucenic Gheorghe pentru a dărui racla cu mâna făcătoare de minuni a Sfântului Ierarh Nicolae, exact în anul Unirii celor trei Princi­pate Româneşti - 1600 -, după cum este indicat în epitaful istoric înscris pe raclă.

Astfel, putem spune că apoteoza duhovnicească a voievodului Mihai Vodă a fost, fără îndoială, împli­nirea făgăduinţei sale de aducere în ţară a mâinii Sfântului Nicolae.

Articol realizat de Pr. Dr. Emil Nedelea Cărămizaru pentru Ziarul Lumina