Posteşte/iubeşte şi fă ce vrei! Reflecţii pe marginea praznicului Naşterii Domnului

Introducere

În articolul de faţă ne propunem să prezentăm evenimentul Naşterii Domnului într-un anumit context de semnificaţie ascetică şi mistică. Asceza se referă la purificarea spirituală pe care creştinul o realizează prin spovedania păcatelor sale în faţa preotului duhovnic. Faptele cele bune săvârşite de credincios sunt şi ele ascetice, curăţind sufletul de schije ale egoismului. Dimensiunea mistică este fundamentată pe încununarea efortului ascetic de curăţire şi de purificare lăuntrică, lucru care se realizează suprem prin Sfânta Împărtăşanie.

Iubirea este liantul între ascetică şi mistică. Fără iubire faptele noastre bune nu pot scăpa de egoism. Şi fără curăţire de egoismul nostru, iubirea pe care o arătăm semenilor nu este un autentică deoarece poartă pecetea limitelor noastre personale. Datorită amprentei egoismului, filantropia este mai mult una civilizată şi politicoasă, un fel de creştere a stimei de sine prin faptul că dăruim ceva altora, o compensaţie sentimentală care mai contrabalansează puţin răutatea şi păcatele noastre. De aceea este nevoie de purificarea interioară prin asceza Tainei Spovedaniei, astfel încât locul curăţit al inimii să se reflecte şi în modul în care privim lumea şi oamenii şi înţelegem să acţionăm prin fapte bune cu iubire în vieţile lor.

În această călătorie spirituală ne stau alături surorile Marta şi Maria, Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, Moş Crăciun şi Sfântul Nicolae.

Aceste câteva exemple istorice şi spirituale vin să susţină ideile acestea şi să ne motiveze în direcţia raportării autentice la mesajul Praznicului luminos al Naşterii Domnului Hristos, Fiul şi Cuvântul Tatălui adresat lumii în veci.

            Post şi Euharistie: scopul nemâncării e ca să mâncăm

Suntem în postul Naşterii Domnului şi aceasta înseamnă de la început o conştientizare şi o responsabilizare pentru noi. Pentru că noi nu postim pentru noi şi nu urmărim vreun scop al sănătăţii trupeşti ori atingerea vreunei estetici atrăgătoare a trupului nostru, ci postim pentru că Îl iubim pe Hristos-Pruncul. Dar, oare, Domnul Hristos are nevoie de postul nostru? Cu siguranţă că nu. Numai că noi nu postim pentru a ne apropia de Dumnezeu, ca şi cum acum am fi departe de El, ci postim pentru că Îl iubim pe El şi ne arătăm în acest mod iubirea jerfelnică faţă de El. Prin post ne întărim dragostea pe care deja o avem faţă de Dumnezeu. În plus, Dumnezeu nu are nevoie nici de postul nostru, nici de iubirea noastră faţă de El. Noi avem nevoie să postim şi să iubim, deoarece : “Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-l iubească” (I Ioan 4, 20).  

Aşadar, postul nu este legat de mine, ci de dragostea mea faţă de Hristos şi faţă de semeni. Nu pot posti mai mult decât sunt. Iar ca să fiu cu adevărat trebuie să mă unesc tainic cu Cel Care a spus: “Eu sunt Cel ce sunt” (Ieşire 3, 14) şi Care a adăugat peste sute de ani: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6). Aceasta este puterea incomensurabilă a Tainei Împărtăşaniei: “Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu” (Ioan 6, 51). În concluzie, noi putem să nu mâncăm carne, pentru că mai înainte ne-am săturat cu Trupul lui Hristos. Postul cel adevărat vine cu o înţelegere superioară a raportării la Trupul şi Sângele lui Hristos care sunt adevărata mâncare şi adevărata băutură: “Şi le-a zis Iisus: “Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu Îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărata mâncare şi sângele Meu, adevărata băutură. Ce ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru mine şi eu întru el. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl Cel viu şi Eu viez pentru Tatăl, şi cel ce mă mănâncă pe Mine va trăi prin mine” (Ioan 6, 53 – 57). 

Noi nu postim că să trăim biologic şi ca să supravieţuim pe pământ, ci ca să trăim veşnic, adică spre viaţa de veci. Ori cine nu a gustat din această Viaţă nici nu ştie de ce posteşte. “Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul; fericit bărbatul care nădăjduieşte în El” (Psalm 33, 8).

De la Spovedanie la Împărtăşanie: ne golim de carne şi păcate să facem loc lui Hristos

Acum că am făcut câţiva paşi în înţelegerea rostului postului şi am văzut ce semnificaţie are golirea de mâncare, adică să ne umplem de prezenţa lui Hristos, să vedem şi ce responsabilităţi şi ce pregătire spirituală presupune acest lucru fundamental pentru existenţa noastră ca creştini. De data asta e rândul Tainei Spovedaniei în viaţa noastră. Casa trebuie măturată şi curăţată, atât prin curte cât şi în interior, înainte de a primi oaspeţi. Curtea casei e trupul nostru pe care îl curăţăm de toxinele egoismului şi ale lăcomiei trupeşti cu tot ceea ce implică ea, adică plăcerea desfrânării de dragul desfrânării şi nu doar pentru a ne păstra viaţa biologică în cadrele existenţei. Tot în curtea trupului mai locuieşte şi dorinţa de a obţine cât mai multe averi, pentru a avea la dispoziţie cât mai multe oportunităţi de autosatisfacţie trupească egoistă: “Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te” (Luca 12, 19).

Înainte de a continua, trebuie să facem o observaţie teoretică de valoare: prin patimile sale trupeşti omul se poate găsi pe terenul celei mai tragice confuzii ale propriei existenţe, deoarece încearcă să hrănească dorinţa sa sufletească după desăvârşire în veşnicie cu lucruri pământeşti care prin cantitatea lor pot servi “mulţi ani” biologia trupească, lăsând însă în secetă existenţială sufletul care se hrăneşte cu altceva. E adevărat că din cauza strânsei legături dintre suflet şi trup, e posibil ca omul să ajungă să confunde plăcerea venită prin trup cu starea de bine a sufletului care bineînţeles că nu poate rămâne indiferent şi rece la bunăstarea pe care trupul o resimte prin plăceri. Însă sentimentalismul acesta entuziast care îşi are originea în plăcerea trupească, nu este de fapt adevărata bucurie a unei vieţi împlinite în virtutea lui Hristos. E ca şi cum ai prefera să priveşti un tablou ce reprezintă un colţ de natură, crezând că făcând aceasta te şi bucuri de aerul curat care îţi intră în plămâni. În fond, e vorba de o tragi-comică amestecare şi confundare a lucrurilor.

Părintele Stăniloae surprinde magistral cercul vicios al plăcerii şi durerii în viaţa omului: “Şi cu cât (omul s. n.) cultiva mai mult iubirea pătimaşă de sine, cu atât născocea mai multe moduri de plăcere, ca fruct şi ca ţintă a iubirii de sine. Şi fiindcă plăcerea are totdeauna durearea ca succesoare, se năpustea cu toată puterea spre plăcere şi fugea cât putea de durere… Deci căutând plăcerea pentru iubirea pătimaşă de noi şi silindu-ne să evităm durerea pentru aceeaşi iubire, născocim naşterile nenumărate ale patimilor producătoare de stricăciune” (Stăniloae, 1993, p. 94).    

Să revenim. Sigur că atunci când omul este frustrat de cele materiale suferă din cauză că nu poate obţine şi mai multă plăcere şi atunci se întristează şi se mânie. Devine violent în căutarea surselor sale de plăcere şi îşi atrage şi mintea în acest proces de evitare a durerii prin căutarea şi identificarea cât mai multor ocazii de plăcere. Devine violent ca un taur alergând fioros după cârpele colorate ale vieţii şi confundându-le prin imaginaţie cu duşmanii reali.

Astfel, pe nesimţite, mizeria din curtea trupului trece şi în casa sufletului prin mândrie. Dacă reuşeşte să obţină ceva avere şi câştigă şi un statut social, omul uită că este dependent de Dumnezeu şi se autonomizează, îşi devine el lege lui însuşi. Acest lucru îl umple de mândrie şi începe să se creadă cineva, ajungând până acolo încât să-i dispreţuiască pe ceilalţi şi să-i socotească nişte obiecte sau nişte mijloace care îl ajută să-şi atingă scopurile egoiste. Îi persuadează şi îi exploatează pe ceilalţi în interes propriu, uitând de demnitatea omului şi rupându-se tot mai mult de reţeaua socială din care face parte ca om. Poate că esenţial pentru a înţelege adâncimea la care poate ajunge un om egoist, este să ne aducem aminte de pilda cu bogatul nemilostiv şi cu săracul Lazăr (Luca 16, 19 – 31); bogatul nu mai are nume deoarece nu se mai comportă ca o persoană. Dialogul preponderent între acest bogat şi avuţiile sale trece pe prim planul său existenţial şi ceilalţi oameni devin doar piese de décor în anturajul lui, ca tot atâtea oglinzi care reflectă plăcerile savuroase ale bogatului.

Taina Spovedaniei intervine aici cu un efect de salubrizare spirituală atât pentru curtea exterioară a trupului, cât şi pentru interiorul casei lăuntrice. Hodoroagele împrăştiate alandala sunt date la o parte şi spaţiul interior se aeriseşte, se curăţă şi devine mai încăpător şi mai luminos. Hristos-Calea  găseşte acum drumul curat către inima omului care devine loc al naşterii Lui. Astfel, prin primirea Tainei Împărtăşaniei, omul se îmbogăţeşte şi completează golul luntric: “Cuvântul lui Hristos să locuiască în voi cu bogăţie” (Coloseni 3, 16).

Iubirea naşte iubire, la fel cum Fiul Se naşte din veşnicie fără mamă din Tatăl şi apoi, sub vremi, din Fecioara Maria fără de tată.

E vorba aici de un traseu spiritual şi mântuitor în acelaşi timp. Începutul acestui traseu este în iubirea necondiţionată a Tatălui ceresc pentru toţi oamenii: “Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Iubirea aceasta s-a întrupat apoi, a devenit accesibilă în cel mai înalt grad şi nouă oamenilor, prin luarea de către Fiul Tatălui a trupului omenesc: “Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1, 14). Şi astfel, în succesiunea iubirii Sfintei Treimi pentru lume, Duhul Sfânt ne-a umplut inimile golite de hodoroagele păcatelor noastre: “Iar nădejdea nu ruşinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Romani 5, 5). Sinergia lucrării mântuitoare ajunge la forma ei rotundă, împlinită, prin răspunsul fericit şi euharistic al omului înaintat pe calea asemănării cu Dumnezeu: “Cuvântul lui Hristos să locuiască în voi cu bogăţie. Învăţaţi-vă şi povăţuiţi-vă între voi, cu toată înţelepciunea. Cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti” (Coloseni 3, 16).             

Când inima se umple de Duhul Sfânt revărsat şi Care pătrunde în fiecare locşor şi cotlon eliberat de păcat, iubirea irumpe în rugăciunea de recunoştinţă pentru darurile primite din belşug. Ea se revarsă apoi în faptele cele bune şi care abia acum sunt însoţite de atitudinea spirituală potrivită. Fără curăţirea sufletelor noastre de patimi, filantropia noastră rămâne incompletă. Lucrul bun făcut rămâne un lucru bun, moral, etic, însă, pentru a se apropia de cotele desăvârşirii e nevoie de schimbarea pe dinăuntru, de schimbarea minţii (nous). De aceea, metanoia reprezintă idealul desăvărşirii creştine: “Noi însă avem gândul lui Hristos” (I Corinteni 2, 16).

Iubirea este condiţia faptelor bune, nu invers

Când Domnul Hristos a venit în casa Martei şi Mariei, deşi Marta a făcut un lucru frumos şi moral pentru că s-a ocupat de punerea mesei pentru oaspeţi, Maria a ales să facă altceva, oarecum atipic, şi s-a aşezat la picioarele lui Iisus ascultându-I cuvintele. Ea s-a apropiat atunci de gândul lui Hristos şi de aceea Maria partea cea bună şi-a ales şi care nu se va lua de la ea. Maria nu şi-a epuizat energiile pentru tot felul de lucruri, bune în felul lor, ci s-a concentrat pe lucrul esenţial şi care trebuia atunci, adică pe Hristos. Când ai Calea, Adevărul şi Viaţa cu tine, nu te mai interesează de lucrurile lumeşti cum ar fi mâncarea şi băutura. Maria pregusta deja bucuria părtăşiei cu Hristos în Împărăţia lui Dumnezeu: “Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33). Cumva, Maria a ajuns să facă afacerea vieţii ei “Asemenea este Împărăţia cerurilor cu o comoară ascunsă în ţarină, pe care, găsind-o un om, a ascuns-o, şi de bucuria ei se duce şi vinde tot ce are şi cumpără ţarina aceea” (Matei 13, 44). Aceasta înseamnă să iubeşti pe Hristos şi să ai mintea lui Hristos.      

Dacă vreţi, e ca în pilda cu dregătorul bogat (Luca 18, 18 - 27). Făcea multe fapte bune şi, dacă ar fi să ne oglindim propria viaţă în lista lui de virtuţi, s-ar putea să simţim diferenţa şi superioritatea morală a dregătorului; pentru că el nu a săvârşit adulter, nu a ucis pe nimeni, nu a furat, nu a mărturisit strâmb, şi-a cinstit părinţii. Fapte lăudabile din punct de vedere uman şi moral. Însă, cuvântul lui Hristos a venit ca un fulger care într-o clipită a luminat tot întunericul păcatului ascuns, uneori chiar în spatele virtuţii: “Încă una îţi lipseşte: Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie” (Luca 18, 22). Iată ce înseamnă gândul lui Hristos.

Iubirea duce la hristificarea sau sfinţirea noastră

Faptele noastre bune depăşesc stadiul unei bonomii simple sau al moralităţii exterioare, civilizate, dacă avem mintea lui Hristos, dacă ne schimbăm percepţia asupra lumii, cumva dacă reuşim să vedem lumea şi pe om prin ochii lui Dumnezeu. Nu este vorba de o schimbare de suprafaţă, nu devenim mai politicoşi şi atât. Ne schimbăm cu totul. “Pentru că  suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea lui şi din oasele Lui” (Efeseni 5, 30). Sau: “Au nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci mădularele lui Hristos le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum!” Şi apoi continuă: “Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-l aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu (I Corinteni 6, 15, 19 – 20).

Panayotis Nellas, unul dintre cei mai mari antropologi ortodocşi de astăzi, defineşte hristificarea sau îndumnezeirea omului aşa: „Din moment ce om adevărat e omul în Hristos şi viaţa spirituală e viaţa în Hristos, trăirea ultimei nu se poate realiza decât în unirea şi comuniunea omului cu Dumnezeu, comuniune care în plenitudinea ei se numeşte în tradiţia ortodoxă îndumnezeire (theosis) şi care, după Cabasila, are drept conţinut antropologic al ei hristificarea (christopoiesis)” (Nellas, 2002, p.138).

Una dintre cele mai puternice expresii scripturistice referitoare la îndumnezeirea omului în Hristos, aparţine Sfântului Apostol Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20). Aşadar, Hristos trăieşte în mine, nu în locul meu. Pentru că îndumnezeirea nu înseamnă desfiinţarea libertăţii mele, ci potenţarea maximă a acestei libertăţi. Aceasta e demnitatea persoanei umane în Hristos.    

Iubirea de vrăjmaşi: Hristos ne cheamă la sfinţenie, nu la a fi doar oameni cumsecade

Aşa cum spuneam, înălţimea spirituală la care creştinismul ne cheamă, nu este morală, ci ontologică. Pentru a înţelege o dată în plus diferenţa dintre o viaţă etică şi civilizată şi una transfigurată în Hristos, ne vom folosi de un exemplu pe care ni-l oferă Immanuel Kant. Persoana cu viaţă în Hristos nu este doar politicoasă şi civilizată, inima ei fiind plină de înţelegere şi îngăduinţă pentru neputinţele oamenilor. Omul îmbunătăţit îi respectă pe ceilalţi şi, în plus, îi iubeşte pe toţi şi se roagă pentru toată lumea, tot aşa cum soarele nu face nici o diferenţă şi răsare şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.

Iată acum exemplul lui Kant: un om s-a dus în faţa reprezentanţilor municipalităţii şi le-a promis că, după ce va primi acordul, va finanţa construirea unei statui emblematice pentru oraşul respectiv. Avea însă o singură condiţie; numele lui să fie trecut pe soclul statuii cu pricina. E momentul acum să ne punem întrebarea dacă acţiunea întreprinsă de acest om cu spirit civic este una lăudabilă din toate punctele de vedere. Kant zice că nu, deoarece donatorul statuii nu avea doar scopul de a face un bine comunităţii respective, urmărind să-şi perpetueze numele din mândrie. Iniţiativa lui era motivată de sentimente subiective, aşadar, deşi era o acţiune legală, nu era totuşi una morală. Ea nu poate fi, deci, un exemplu universal valabil.

Se poate vedea că exemplul de mai sus împărtăşeşte o oarecare interioritate şi profunzime. Dacă mai mulţi oameni ar funcţiona măcar la acest nivel de adâncime civică, lucrurile ar sta şi mai bine în societatea de azi. Însă, aşa cum am văzut, omul este creat după Chipul lui Hristos, Care este Chipul lui Dumnezeu. Faptul venirii în lume a Fiului este în acest context un prilej unic pentru om de a-şi descoperi adevărata demnitate ca fiu al lui Dumnezeu în Hristos. Pe măsură ce vom descoperi aceste valenţe hristologice şi ontologice pe care le avem în dar, vom şi putea să facem diferenţa între a fi oameni de treabă şi a avea o viaţă sfântă. Hristos-Dumnezeu ne cere nu doar să fim oameni cumsecade: “Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48).

Iubirea de vrăjmaşi este piatra de poticnire sau, dimpotrivă, temelia pentru o viaţă îmbunătăţită în Hristos: “Aţi auzit că s-a zis: Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău. Iar eu vă zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc. Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Cel din ceruri, că El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru?” (Matei 5, 43 – 47).

În fond, de la Naşterea Sa în lume şi până la Înălţarea Lui la cer şi, desigur, până în veşnicie, trecând prin Răstignire şi Înviere, viaţa Domnului Iisus este o istorie a exemplelor iubirii desăvârşite în toate formele ei.

Moş Crăciun şi Sfântul Nicolae

Din cele scrise până acum, acestea sunt semnificaţiile bazale ale Praznicului împărătesc al Naşterii Domnului Hristos în lume, pentru care noi ne pregătim prin post, prin rugăciune, prin Spovedanie, prin faptele cele bune.

Punem acum în paralel două personaje sau, mai bine spus, un personaj străvechi – Moş Crăciun şi o persoană care a parcurs drumul mântuitor de la chip la asemănare – Sfântul Nicolae, episcopul Mirelor Lichiei.

Cine este Moş Crăciun? Moşul reprezintă o entitate foarte veche în spaţiul carpato-dunăreano-pontic, deoarece însuşi zeul geto-dacilor era un moş – Zalmoxe (Zal-Zeul; Moxes-Moş) (Giurgiu, 2014, p. 34). Odată ce romanii au venit şi i-au cucerit pe daci, le-au distrus Templul dacic şi, în plus, au făcut tot posibilul ca zeităţile dacice să dispară. Aceste lucruri făceau parte din procesul roman al colonizării. Şi pe măsură ce latinescul creatio (de aici şi Crăciun) îşi făcea tot mai mult loc, strămoşii noştri i-au adăugat şi termenul de moş, pentru a salva ceva din vechea lor zeitate, Zamolxe. Iar termenul creatio, de la care derivă şi numele de Crăciun, are legătură cu solstiţiu de iarnă (22 decembrie). Începând cu această dată, puterea soarelui începe să crească şi ziua se măreşte treptat câte puţin. În mitologia romană, resurecţia astrului solar echivalează cu o adevărată creaţie din nou a lumii şi universului care nu pot fi concepute fără existenţa soarelui. După alţi etnologi, Crăciun vine de la albanezul kerkum, care înseamnă butuc, şi care reprezintă obiceiul de a da foc unui butuc de lemn, în scopul potenţării luminii solare (Giurgiu, 2014, p. 42).

Chiar dacă noi prăznuim Naşterea Domnului (de preferat denumirii de Crăciun) pe data de 25 decembrie (Streza, 2011, p. 292 ş.u.), deci în legătură cu solstiţiul de iarnă, semnificaţia creştină se mută de la astrul ceresc la Soarele dreptăţii, Hristos – Răsăritul Cel de sus. Troparul sărbătorii spune aşa: “Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei, că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învăţat, să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii şi să te cunoască pe Tine, Răsăritul Cel de sus, Doamne mărire Ţie”.

Şi, da, recrearea spirituală a lumii s-a produs la “plinirea vremii” (Galateni 4, 4), când Fiul lui Dumnezeu, Fiu al Fecioarei Se face, “pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire” (Crezul).

În pregătirea marelui eveniment al Naşterii Domnului, sărbătoarea Sfântului Nicolae vine cu un mesaj crucial. El a fost episcop al Mirelor Lichiei în Asia şi, trecând la cele veşnice, sfintele sale moaşte au rămas acolo până în secolul al XI-lea, când, pentru a fi ferite de turcii musulmani, au fost duse în Italia, la Bari. De acolo, undeva pe la anul 1600, domnitorul Mihai Viteazul, pentru meritele sale militare împotriva turcilor, a primit mâna dreaptă a Sfântului Nicolae care până astăzi stă spre închinare şi ocrotire în biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, alături de moaştele altui mare om şi sfânt al românilor, Constantin Brâncoveanu.          

Acesta este spiritul în care românii au înţeles să-i cinstească pe oamenii lui Dumnezeu, dăruind cele materiale pentru cele sfinte. Cazul nu este unul singular, de vreme ce, ca să mai dăm doar un singur exemplu, domnitorul Vasile Lupu al Moldovei a plătit bani grei pentru a aduce în pământul patriei noastre moaştele Sfintei Maicii noastre Paraschiva de la Iaşi. Iată preţuirea românului pentru lucrul lui Dumnezeu.

Întotdeauna e de preferat dimensiunii comerciale a existenţei, cea spirituală. Confiscarea afaceristă de către anumite brand-uri a lui Moş Crăciun, cum de altfel s-a încercat cu Sfântul Nicolae (Moş Nicolae), n-a reuşit, cel puţin deocamdată, să destrame ţesătura spirituală profundă pe care poporul a creat-o din vremuri imemoriale.

Concluzii

Aşa cum spuneam, românii au ştiut din cele mai vechi timpuri să preţuiască mai mult cele sfinte şi valorile spirituale ale neamului decât să se ocupe exclusiv de cele ale lumii acesteia. “Pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acestea să nu le lăsaţi” (Matei 23, 23).

Concepţia românească asupra lucrurilor materiale şi asupra lumii în general s-a realizat preponderent prin ochii credinţei, între lucrarea lui Dumnezeu şi lume nefiind o prăpastie de netrecut. În fond, aşa cum spun colindele, chiar Dumnezeu cu Sfântul Petru se plimbă pe pământ de la casa bogatului la casa săracului. Românul a preţuit natura şi a personificat-o în zicerile, colindele, baladele şi cântările lui vechi, Oltul şi Mureşul fiind de fapt doi fii de împărat care au plecat în căutarea tatălui lor, râul Buzău a fost un tânăr cu plete frumoase plecat în căutarea frumoasei fete pe care un balaur o sechestra în apele Dunării, ariciul vorbeşte cu albina şi aceasta vorbeşte cu Dumnezeu etc.

Gustul românului pentru real şi pentru a concretiza cumva material prezenţa, lucrarea şi relaţia lui cu Dumnezeu, se arată şi prin teologia lui răsăriteană pentru care harul divin care-l sfinţeşte pe om, lucrurile lui, casa, hotarul lui nu este creat. În schimb în Apus, doctrina harului creat a rupt cumva legătura omului şi a naturii de existenţa divină şi, astfel, lumea a rămas cumva la dispoziţia omului care o poate exploata cum doreşte. Pentru aceasta, spune părintele Stăniloae, teologia Sfintelor Taine ale Bisericii este dezvoltată semnificativ într-un răsărit ortodox preocupat de totalitatea existenţei: natură-om-Dumnezeu (Stăniloae, 2004, p. 279).

Semnificaţiile duhovniceşti ale praznicului Naşterii Domnului, îşi primesc acum un înţeles complementar prin încercarea de a pătrunde în fondul cultural şi spiritual ancestral al neamului nostru preocupat din cele mai vechi vremuri creştine de divino-umanism. Naşterea Domnului Hristos, să ne fie de folos!  

Bibliografie:

1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ.
2. GIURGIU, Elena-Rodica, (2014). Poezia colindelor, Braşov: Editura “Suflet Transilvan”.
3. NELLAS, Panayotis, (2002). Omul – animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxă, Studiu introductiv şi traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu: Editura Deisis.
4. STĂNILOAE, Dumitru, (2004). Naţiune şi Creştinism, Bucureşti: Editura Elion.
5. STĂNILOAE, Dumitru, (1993). Ascetica şi Mistica Ortodoxă – Ascetica, vol. I, Sibiu: Editura Deisis.
6. STREZA, Dan Alexandru, (2011). Sărbătoarea Naşterii Domnului: originea apostolică, evoluţia şi importanţa ei în cadrul anului liturgic, Sibiu: Editura Universităţii “Lucian Blaga” din Sibiu şi Editura Andreiana.