Tâlcuire la Fericiri II: Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia (Mt. 5, 4)

 

Motto: “Sa nu va rușinați de lacrimi niciodată!”

Să nu vă rușinați de lacrimi! Niciodată! Plângeți şi pentru necazurile personale, dar să nu vărsaţi lacrimi de furie, de mânie sau de blestem! Să vărsaţi lacrimi de durere, de dragoste, căci ele vă purifică sufletul şi vă apropie de Hristos. Şi aşa fericiţi veţi fi.” – Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa
 

Goana după Bucurie

Omului de azi i se cere să fie cât mai independent financiar și emoțional, deopotrivă. Ca să fie un om de succes trebuie să fie dinamic, descurcăreț, să bifeze o sumedenie de cerințe ale societății de consum. Toate bune și frumoase: jobul, casa, mașina, călătoriile. Și totuși, de ce există atâta însingurare? De ce atât de mulți tineri dornici de a-și întemeia o familie se văd trecuți de prima tinerețe fără ca visul să li se fi îndeplinit? De ce numărul azilelor de bătrâni a devenit mai mult decât insuficient? De ce există așa de multă anxietate, depresie, schizofrenie, autism? Poate și pentru că, omul zilelor noastre este lipsit încă din fașă de mângâiere. Suntem de mici învățați să ne tăiem nevoile emoționale, să ne mulțumim cu surogate ale mângâierii și iubirii. Copiii stau mai mult cu bona sau bunicii decât cu mama și tata, dar sunt tot mai dibaci în ale gadgeturilor moderne și dătătoare de adicții. Lumea ne spune că nu avem încotro, că traiul mai bun pe care suntem datori să îl oferim copiilor noștri justifică inclusiv abandonul, atunci când plecăm la muncă în străinătate, pe termen nelimitat. Sfintele Sărbători, Crăciunul în pragul căruia ne aflăm, sunt din păcate asociate cu a ne călca în picioare la cumpărături, a ne jigni în trafic, a ne lamenta că banii nu ne ajung pentru a umple masa cu bunătăți, iar asta dacă nu suntem cumva între "norocoșii" care să-și fi rezervat cu mult timp înainte, vreo vacanță exotică. Totul, din nevoia de a trăi spiritul sărbătorilor, de a trăi bucuria. Dar despre care spirit vorbim de fapt? Care este bucuria pe care o dorim? Iată un posibil răspuns, demn de pus la inimă și de folosit ca pasul către un alt început, către începutul cel bun:

“Eu cred ca mulți dintre noi nu cunosc (încă) bucuria. Bucuria nu-i o stare rapidă, nu-i o stare superficială sau de moment. Bucuria e-o stare cu rădăcini, e-o stare care se învață într-un anume fel, pe o anume cale, cu o anume deschidere, e-o stare care se instalează în colțul de inimă pregătit pentru ea. Bucuria are legătura directă cu Dumnezeu. Nu există bucurie în afara lui Dumnezeu! Bucuria este cel mai de trebuință lucru omenesc! Așa gândesc și simt eu. Dacă ai bucurie, pe toate le duci! […] Așadar, Bucuria! Ce este bucuria? Bucuria este ceea ce nu are omul. Da, m-am gândit că oamenii nu sunt bucuroși pentru că nu vor să împlinească poruncile lui Dumnezeu, pentru că omul vrea să facă după voia sa, vrea să poruncească el. Chiar și lui Dumnezeu! Acesta este ceea ce numim noi omul căzut. Omul căzut este omul ce se înalță pe sine și zice: ‘Știu eu mai bine!’ Avem această siguranță de sine că știm ce trebuie să facem, știm cum să facem și știm noi mai bine cum este mai bine. Aceasta este pierzania noastră. Pe-aici se pierde bucuria omului.“ – Maica Siluana Vlad, Meșteșugul Bucuriei Ed. Doxologia, 2009

Ce s-ar putea întâmpla dacă am ieși din tiparele lumii? Nu sfidând realitatea sau cârcotind și nici prin a ne face un titlu de glorie din această delimitare față de mulțimi, ci, încetinindu-ne goana, pentru a coborî cu mintea înlăuntrul nostru. Cineva spunea de curând: "Știu că vreau să fiu fericită, să călătoresc, să fiu bogată, dar cum să ajung acolo nu știu..." Haideți să reflectăm la cuvintele bunicuțului iubitor, Sfântul Ierarh Nectarie: "Cât se înşală oamenii care caută fericirea departe de ei înşişi, în ţări străine şi în călătorii, în bogăţie şi în slavă, în marile averi şi desfătări, în plăceri şi în opulenţă, în toate aceste deşertăciuni al căror sfârşit este amărăciunea. Înălţarea castelului fericirii în afara inimii noastre se aseamănă cu zidirea clădirii sau cu terenul zguduit continuu de cutremure. Pe scurt, o asemenea zidire se va face movilă de pământ. Fraţii mei, fericirea se află înlăuntrul nostru şi fericit este omul care a înţeles aceasta! Cercetaţi inima voastră şi vedeţi starea ei duhovnicească. Nu cumva şi-a pierdut îndrăzneala către Dumnezeu? Nu cumva conştiinţa murmură pentru încălcarea poruncilor Lui? Nu cumva vă judecă pentru nedreptăţile, minciunile, neglijarea îndatoririlor faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele?" - Sfântul Nectarie al Pentapolei, Glasul Sfinţilor Părinţi, Traducere Preot Victor Mihalache, Editura Egumeniţa

Plânsul de pocăință

Așadar, căutăm fericirea, ne dorim bucuria, ne trebuie mângâierea. La cine le aflăm? Mântuitorul Iisus Hristos ne dă soluția: Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia! Suntem deci îndemnați să vărsăm amarul și dăm drumul șuvoaielor de lacrimi. Să ne zguduim înlăuntrul nostru până la resorturile cele mai intime ale ființei, până la sânge, până la lacrimi. Dar oare plânsul de orice fel este binefăcător?  Plânsul pentru durerea fizică, plânsul de ciudă pentru vreo nereușită, plânsul pentru pierderea cuiva drag, plânsul de milă, plânsul de frica vreunei intervenții medicale sau de vreun examen greu, lasă el în sufletul nostru acea dulce adiere de har, acea pace pe care nu o putem explica în cuvinte, dar care ne revigorează ca aerul proaspăt de primăvara? Foarte greu este pentru noi, oamenii lumeşti şi trupeşti, să înţelegem această poruncă. De plâns, putem plânge pentru felurite lucruri. Şi fericiţi se numesc aici nu cei care plâng pentru lucruri lumeşti, căci de plâns, plânge şi răutatea neputincioasă, plânge şi mândria umilită, plânge şi iubirea de sine jignită... Şi puţine sunt, oare, lacrimile deşarte? Dar toate acestea sunt lacrimi păcătoase, lacrimi nefolositoare, lacrimi extrem de vătămătoare pentru cei ce plâng, căci ele provoacă moartea sufletului şi a trupului, după cuvântul Apostolului: „Iar întristarea lumii aduce moarte” (II Corinteni 7, 10). Această întristare a lumii deseori duce la păcatul de moarte al deznădejdii. - Arhimandrit Ioan Krestiankin, Pregătirea pentru spovedanie, Editura Egumeniţa, 2014

"Izvoare de apă s-au coborât din ochii mei, pentru că n-am păzit legea Ta" (Ps. 118, 136), spune psalmistul David, iar Sfântul Grigorie de Nyssa, în cartea sa Despre fericiri, ne sfătuiește: "Cel mai la îndemână ne este să socotim fericit acel plâns care se naşte pentru greşeli şi păcate, după învăţătura lui Pavel despre întristare, care zice că nu este un singur fel întristare, ci unul este lumesc iar altul după Dumnezeu; şi că roada întristării lumeşti este moartea, iar cealaltă lucrează celor întristaţi mântuire prin pocăinţă."

Nu veselia cea trecătoare, ci plânsul cel cu folos

Cine nu are în zilele noastre cont pe una dintre rețelele de socializare!? Ce ușor ni se pare a ne împrieteni în mod virtual și cu câtă nerăbdare așteptăm să primim acolo un compliment, o apreciere. În lumea virtuală pe care ne-o conturăm după bunul plac, părem cu toții mai buni, mai realizați, mai generoși, mai fericiți. Dar înfrumusețarea realității vieții noastre nu este ea făcută în mod artificial? Cu toții suntem tentați să facem asta, fiindcă tuturor ni s-a inoculat că doar oamenii fericiți sunt atrăgători, puternici, au deplin succes. Iată însă perspectiva Sf. Ioan Gură de Aur, în Omilia XV la Fericiri, unde explică: "Deşi toţi oamenii socot că trebuie invidiaţi cei ce sunt necontenit veseli, totuşi Hristos, în loc să-i fericească pe aceştia, îi fericeşte pe cei mâhniți, pe cei săraci, pe cei ce plâng, spunînd aşa: „Fericiţi cei ce plâng”, cu toate că toţi oamenii îi nefericesc pe aceştia. Şi iarăşi, în această fericire Hristos n-a vorbit îndeobşte de cei care plâng pentru fel de fel de pricini, ci de cei ce plâng pentru păcatele lor. Orice alt plâns este oprit cu străşnicie, cum este plânsul pentru vreunul din bunurile acestei lumi. Aceasta a arătat-o şi Pavel zicând: „întristarea după lucrurile lumii aduce moarte; dar întristarea după Dumnezeu lucrează pocăinţă spre mîntuire, fără părere de rău”. Aici Hristos fericeşte pe cei întristaţi după Dumnezeu; şi nu vor­beşte de cei întristaţi puţin, ci de cei tare întristaţi. De aceea nici n-a spus: „cei ce se întristează”, ci „cei ce plâng”. Porunca aceasta este, la rândul ei, dascăl de filozofie. Dacă cei care plâng moartea copiilor sau a soţiei sau a unei rude, nu mai iubesc, în timpul durerii lor, nici banii, nici trupurile, nu se mai dau în vânt după slavă, nu-i mai supără ocările altora, nu mai sunt măcinaţi de invidie şi nu mai sînt asaltaţi de nici o altă patimă, că jalea şi plânsul pun stăpânire desăvârșită pe sufletul lor, apoi mai multă filozofie decât aceasta vor arăta cei ce-şi plâng păcatele lor, aşa cum trebuie să le plângă.

– Şi care le e răsplata? „Că aceia se vor mângâia”. – Unde se vor mângâia? – Şi aici şi dincolo! Şi pentru că porunca aceasta este împovărătoare şi grea, Hristos a făgăduit să dea ceea ce o face mai cu seamă uşoară. Deci, dacă vrei să te mângâi, plângi! Să nu socoteşti enigmă cuvintele acestea! De-ar veni asupră-ţi volburi de supărări, vei fi deasupra tuturora, dacă Dumnezeu te mângâie. Dumnezeu dă totdeauna cu mult mai multe răsplăţi decât dureri. Aşa face şi aici: fericeşte pe cei ce plâng, nu după vrednicia plânsului lor, ci după iubirea Sa de oameni. Cei care plâng, îşi plâng păcatele; iar acestora le e îndestulător că au dobândit iertare şi dezvinovăţire. Dar pentru ca Dumnezeu este iubitor de oameni nu-Şi mărgineşte răsplata numai la izbăvirea de muncile iadului, nici numai la iertarea de păcate, ci, îi fericeşte pe cei ce-şi plâng din inimă păcatele şi le dă multă mângâiere. Hristos ne porunceşte să plângem nu numai pentru păcatele noastre, ci şi pentru păcatele altora."

Plânsul din compasiune este binecuvântat

Vedeți, a fi, a deveni o parte sau un șurub al vieții acesteia este o suferință. Și atunci cel care este în lume, dar care vrea să nu fie în lume, acela se întristează, acela plânge, acela varsă lacrimi. Varsă lacrimi pentru el, pentru aproapele lui, pentru toți cei care sunt în suferință, pentru păcătoși. El se roagă cu lacrimi pentru cei care îl vrăjmășesc și pentru cei care îl iubesc. Ați auzit azi rugăciunile de la Sfânta Liturghie ale Sfântului Vasile cel Mare: „Doamne, pe cei buni păstrează-i în bunătatea lor. Pe cei rai, fă-i buni! Celor care ne vrăjmășesc stinge-le vrajba! Pe cei care ne iubesc pe noi întărește-i! Tinerețile le condu cu înțelepciunea Ta, bătrânețile le întărește, pe copii îi creste în dragostea Ta!”. Aceasta înseamnă cei ce plâng. V-ați gândit vreodată că Mântuitorul, Care a fost Fiul lui Dumnezeu și a venit în această lume, nu a avut decât o singură cămașă în care a umblat îmbrăcat? Desculț prin căldura Israelului, calcând peste pietre… Și când a venit cineva, un bogat și i-a spus: „Vreau sa Te urmez oriunde vei merge“, El i-a răspuns: „Fiul Omului n-are unde să-Și plece capul. Vulpile au vizuini, păsările cerului cuiburi, dar Fiul Omului n-are unde să-Și plece capul!”. Așa a fost Iisus! Un străin în lumea aceasta. A plâns pentru toți, a plâns pentru Lazar, pentru toata suferința oamenilor... Iar Dumnezeu I-a dăruit slava învierii Sale. Să știți că lacrimile care se varsă pentru durerea cuiva sunt lacrimi binecuvântate. Ele vă spală inima și sufletul. Să nu vă rușinați de lacrimi! Niciodată! Plângeți și pentru necazurile personale, dar să nu vărsați lacrimi de furie, de mânie sau de blestem! Să vărsați lacrimi de durere, de dragoste, căci ele vă purifica sufletul și vă apropie de Hristos. Și așa fericiți veți fi. (din: Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, Ed. Bonifaciu, Bacău, 2009)

Sfântul Siluan Athonitul mărturisește că atunci când vede deznădejdea ce se cuibărește în sufletele celor care nu se pocăiesc, i se face milă de ei și plânge. Regretă faptul că aceștia nu-L cunosc pe Dumnezeu caci, "dacă fiecare suflet L-ar cunoaște pe Domnul, ar cunoaște cât de mult ne iubește și atunci nimeni nu ar mai deznădăjdui de mântuirea sa, nici nu ar mai murmura".

Plânsul Maicii Domnului, plânsul mamei creștine

Se spune și așa este, că nicio rugăciune nu este mai puternică decât rugăciunea mamei. Iubirea profundă care o leagă pe mamă de copiii ei, străpunge cerul sfidând timpul și distanțele. Cea mai desăvârșită dintre mame, pentru noi toți rugătoare și grabnică mijlocitoare, este Maica Domnului. Dată fiind legătura puternică dintre Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu și Fiul lui Dumnezeu întrupat din ea, am putea spune că din chiar momentul întrupării se stabilește o tainică relație între Maica Domnului și Biserică. Cu alte cuvinte, aceeași legătură interioară unică, rudenia trupească și duhovnicească dintre Maica Domnului și Fiul său Iisus Hristos, se prelungește, prin Duhul Sfânt și între Maica Domnului și Biserică. Așa se explică, desigur și în acord cu maternitatea spirituală a Născătoarei de Dumnezeu, motivul pentru care Maica Domnului are o relație duhovnicească cu fiecare membru al Bisericii, în care vede un alt fiu al său, unit cu Fiul Sau dumnezeiesc. – Pr. Prof. dr. Stefan Buchiu

În Canonul de rugăciune către Maica Domnului, ne mângâiem rostind: Cu rugăciunile tale de maică, potolește valul chinurilor care i-a ajuns pe robii tăi, adormind vânturile cele potrivnice, alungând departe de noi furtuna vrăjmașă. Pe Fiul tău înduplecându-L, pe Domnul cel plin de bunăvoire, dă dezlegare, numai printr-un semn, rugătorilor tăi din toată răutatea, ca să alunge cele întristătoare, ca una ce ai putere, Născătoare de Dumnezeu. 

Mama Fericitului Augustin spunea: „Nu poate pieri fiul atâtor lacrimi“, plină de nădejde fiind în lungul răstimp de dinaintea convertirii acestuia la creștinism. Credința și lacrimile mamei pentru îndreptarea fiului l-au făcut pe un episcop al vremii să rostească cuvintele: Şi, într-adevăr, fiul atâtor lacrimi nu a pierit, căci Dumnezeu a lucrat în el mai presus de puterea de aşteptare sau înţelegere a oricărui om, transformând lacrimile mamei în bucuria naşterii întru credinţă a iubitului său fiu. Și astfel, pentru rugăciunile mamei, și fiul a dobândit darul lacrimilor mântuitoare. Mai ales cartea a opta a Mărturisirilor, Fericitul Augustin prezintă detaliat momentul convertirii sale la creștinism: „Mă îngrozeam şi nu aveam unde să fug de mine însumi“; „din fundul tainic al sufletului meu, adânca socoteală a tras şi a îngrămădit toată nenorocirea mea în faţa inimii mele, s-a iscat o furtună uriaşă, aducând o uriaşă ploaie de lacrimi“.

Un moment dureros din Sfânta Evanghelie, în care se face auzit plânsul de jale al mamelor, al femeilor mironosițe, este cel premergător răstignirii Mântuitorului.  Iisus le atrage atunci atenția spunând: "Nu Mă plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri" (Luca 23, 28), ca o prevestire pentru prigoana ce avea să urmeze după Învierea și Înălțarea Sa la cer.

Plânsul icoanelor

Auzim tot mai des despre icoane care plâng. Minunea de acest fel se petrece în anumite locuri din lume, în biserici sau în casele oamenilor, iar lacrimile sunt de apă, sânge sau mir. Biserica ne învață că icoanele lăcrimează pentru păcatele noastre, după cum citim și în rugăciunile ortodoxe:

O, Maică Sfântă a celor ce cheamă cu evlavie numele tău! O, grabnică ajutătoare a neamului creștinesc, nădejde a celor deznădăjduiți! La tine alerg când mă aflu în necazuri și în dureri, așteptând milostivirea ta.

Nici un muritor nu a cunoscut o durere mai mare decât a ta atunci când L-ai văzut pe Preadulcele tău Fiu răstignit pe cruce. Nici o mamă nu a plâns pentru fiii ei cât ai plâns tu pentru căderile și durerile noastre. O, câte icoane ai udat cu lacrimile tale, ca să vădești creștinilor grija pe care le-o porți. Cum ai făcut să izvorască lacrimi din ochii tăi zugrăviți de mâini omenești!

Știind marea ta grijă pentru cei ce laudă numele tău, te rog, Preacurată, vezi suferința mea și neputințele mele, Preasfântă Fecioară, și nu mă lăsa să fiu biruit de ele. Știu minunile tale, știu dragostea pe care o arăți neamului creștinesc. De multe ori, te-ai arătat în chip minunat și ai dăruit vindecare celor dreptcredincioși.

Ajută-mă, Maică Preasfântă, ca, simțind acoperământul tău cel sfințit, să te cinstesc împreună cu toți îngerii și sfinții în toate zilele vieții mele. Amin. - Rugăciuni pentru bolnavi și învățături de credință ortodoxă despre boală, Editura Christiana și Sfânta Mănăstire Nera, București, 2001

Plânsul celui aflat în exil

"La râul Babilonului, acolo am șezut și am plâns, când ne-am adus aminte de Sion" (din psalmul 136). În aceste cuvinte ale psalmului, noi, creștinii ortodocși, Noul Israel, ne aducem aminte că suntem în exil, străini de această lume, că dorim întoarcerea la adevărata noastră casă, raiul. Încă mai este timp; trebuie însă să ne amintim de adevărata noastră casă și să ne plângem păcatele care ne-au înstrăinat de casa noastră.

Să punem la inimă cuvintele Sf. Ioan Scărarul: “Înstrăinarea este îndepărtarea de toate, pentru ca gândul să fie făcut nedespărțit de Dumnezeu. Înstrăinarea este iubitoare și lucrătoare a plânsului celui fără de încetare.“ Înstrăinați de Rai, trebuie să devenim înstrăinați de lume, pentru a putea nădăjdui în întoarcerea noastră. Putem face aceasta dacă vom petrece aceste zile în post, rugăciune, înstrăinare de lume, participarea la slujbele Bisericii, în lacrimi de pocăință, în pregătirea pentru plina de bucurie Sărbătoare de la finalul acestei perioade de înstrăinare; iar prin urmarea acestor lucruri în aceasta vale a plângerii, să ne pregătim pentru și mai marea Sărbătoare când Domnul nostru se va întoarce să Își ia credincioșii săi în Noul Ierusalim, din care nu va mai exista înstrăinare, căci este veșnic. - Părintele Serafim Rose

Sfântul Ignatie Briancianinov, în "Plângerile unui monah", scrie următoarele: "Lacrimile mele nu cad pe dărâmături și nici pe mormane de cenușă; nu plâng după un templu făcut de mână omenească. Plâng mistuirea în flăcări a unui templu nevăzut, nezidit de mână omenească, pe care Dumnezeu l-a creat pentru o nevăzută, o înaltă slujire dumnezeiască. Plâng surparea unui oraș tainic, menit să fie sălaș și adăpost de gânduri și simțăminte binecuvântate." Plângerea sfântului este una "de pocăință și de iubire", este plângerea moștenită de la Adam, cel care "a început a căuta plânsul, gândind că va afla în el mângâiere după pierderea desfătărilor raiului"; este un mijloc de redobândire a vieții veșnice. Modelul suprem, invocat de Sfântul Ignatie Briancianinov, este însuși Mântuitorul Iisus Hristos, care "a lăcrimat cu lacrimile Sale intrutot sfinte, pentru Lazăr, cel mort de patru zile; Dumnezeu-Omul a vărsat dumnezeieștile Sale lacrimi pentru orașul în care furnica mulțime mare de oameni, pentru poporul care nu și-a dat seama de venirea lui Dumnezeu". Sfântul Ignatie Briancianinov spune că "lacrimile sunt fireşti pentru firea căzută. Înainte de cădere, firea omenească nu ştia ce sunt lacrimile - nu cunoştea decât preacurata desfătare a fericirii raiului, când a pierdut această fericire, i s-au dat lacrimile pentru a-şi arăta dorul de ea; i s-au dat ca mărturie a căderii, ca mărturie că se află sub mânia dumnezeirii, ca nădejde că va recăpăta cândva fericirea".

Plânsul cu lacrimi de sânge al Mântuitorului Iisus Hristos

"În Ghetsimani, Iisus S-a arătat solidar cu fragilitatea noastră omenească"

După Cina cea de Taină, Hristos îşi cheamă ucenicii în grădina Ghetsimani să se roage. Îi ia cu el pe Petru şi pe fiii lui Zevedeu, cărora le mărturiseşte întristarea sufletului şi mâhnirea care începuse să-L cuprindă. Retrăgându­-se câţiva paşi mai departe, se aşază în genunchi, îşi pleacă faţa la pământ şi se roagă lui Dumnezeu cu sudori de sânge. Aici a avut loc o ultimă şi supremă ispitire a Mântuitorului, acea agonie, El biruind pe diavolul, care-i punea înainte frica de moarte, prin rugăciune şi deplină supunere faţă de voia Tatălui ceresc. Luând asupra Sa păcatul lumii, Iisus poartă şi întreaga nelinişte existenţială a lumii. Dramatismul acestei confruntări decisive, evidenţiat nu numai de Sfintele Evanghelii (cf. Mt 26, 36-46; Mc 14, 32-42; Lc 22, 39-46), ci şi de Epistola către Evrei (5, 7), este subliniat şi de sudoarea de sânge a Mântuitorului, de care vorbeşte medicul şi evanghelistul Luca, acel fenomen fiziologic numit hemathidroză. Era o luptă ce se ducea în El Însuşi între frica omului, care mergea până la vărsarea de picături de sânge amestecate cu sudoarea Sa, şi hotărârea de a-şi pune de acord voia Sa omenească cu voia Tatălui ceresc, care era şi voia lui dumnezeiască ce voia această moarte şi nu accepta să fie evitată.

Iisus le împărtăşeşte ucenicilor tristeţea Sa nemărginită, referindu-se la cuvântul Psalmistului: "Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi?" (Ps 42, 6). Îi îndeamnă să vegheze şi să se roage împreună cu El pentru că avea nevoie ca Om de mângâierea şi însoţirea lor. - Ziarul Lumina - interviu cu părintele Constantin Preda, conferenţiar la Facultatea de Teologie Ortodoxă "Justinian Patriarhul" din Bucureşti

Fericirea din lacrimi

Hristos vine de spune ca fericit va fi cel ce plânge! Nimeni nu a mai spus așa ceva până atunci. Fericirea poate sta în lacrimi? Cum poate înțelege aceasta o făptură atât de neputincioasă și de doritoare de fericire așa cum este omul? Întrebarea, însă, este următoarea: la ce fel de lacrimi face referire Hristos? Ajungem din nou la problema suferinței sufletești? Mereu aici? Lacrimi ale unui suflet printr-un trup care se știe mult prea trecător în această lume? Printr-o lume care nu face decât să rănească, să mânjească și să deformeze? Lacrimi de neputință și de durere față de tot ceea ce este în jur? Nefericiți cei ce nu plâng atunci când copiii nu mai știu ce este curat și frumos, când dreptatea și adevărul nu mai au loc printre noi, când fățărnicia și imoralitatea sunt legi ce domnesc prea mult printre și în oameni și atunci când Hristos însuși nu mai este Calea și Bucuria unor oameni care chiar se consideră ei înșiși a fi fericiți! Fericiți cei ce plâng atunci când singurătatea îi apasă mult prea dureros, când prietenii îi trădează, îi mint sau pur și simplu aleg un alt drum în viață, unul prea murdar, când durerea și uitarea celorlalți ne apasă și pe noi și atunci când se văd a fi mereu plini de suspine și de lacrimi într-o lume care nu știe nici de Hristos și nici de suferința Lui! O fericire a lacrimilor, cu greu de înțeles de către cei ce nu mai plâng pentru sufletele lor. Niște lacrimi provocate mereu de cei din jur, care rânesc, lovesc și îi bruschează pe cei săraci și singuri cu sufletele lor, la marginea unei lumi. În așteptarea lui Hristos. - Pr. Paulin Lecca

"Izvorul apelor lacrimilor se naște din lemn, adică din răstignirea trupului cu patimile și poftele lui."

Cele mai subtile analize ale plânsului și ale tuturor varietăților lui ni le-a dat Sfântul Ioan Scărarul, în treapta a șaptea a scrierii sale. "Precum consumă focul trestia, așa curăță lacrima orice pată văzută și spirituală. Plânsul constituie boldul cel de aur al sufletului, care îl liberează de pironirea pe lemnul grijilor lumești și de orice împătimire și care, printr-o cuvioasă întristare, îl face să se îndrepte continuu spre supravegherea inimii. Lacrimile alungă râsul. Dacă cineva a îmbrăcat plânsul ca pe o haină de nuntă fericită și plină de har, acela a cunoscut râsul duhovnicesc al sufletului. Desființează păcatul, și e de prisos lacrima îndurerată a ochilor trupești. În Adam nu a fost lacrima înainte de cădere, precum nici după înviere nu va mai fi, odată ce a fost desființat păcatul." (Filocalia, vol.IX, Scara, Treapta VII) Pentru Sfântul Ioan Scărarul, legile ascezei sunt deja o participare la Patima lui Hristos: "Izvorul apelor lacrimilor se naște din lemn, adică din răstignirea trupului cu patimile și poftele lui." - Iulian Predescu

Plânsul, dat ca pildă de pateric

O pildă despre foloasele plânsului întâlnim şi în Patericul egiptean: "Un frate l-a întrebat pe un bătrân zicând: ce voi face, părinte, ca să mă mântuiesc? Spune-mi un cuvânt de învăţătură! Bătrânul i-a răspuns: când a bătut şi a certat Dumnezeu Egiptul, atunci nu era acolo nici o casă în care să fie plângere. Aşa fă şi tu, fiule, de vrei să te mântuieşti: lăcrimează şi plângi şi Dumnezeu te va milui şi te vei mântui." (Patericul egiptean)

Cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera

"Pune lacrimile mele înaintea Ta, după făgăduinţa Ta" (Ps. 55, 8), întrebându-L plin de speranţă, încrezător în milostivirea Lui: "Ne vei hrăni pe noi cu pâine de lacrimi şi ne vei adăpa cu lacrimi, peste măsură?" (Ps. 79, 6). Lacrimile pot alina suferinţa, iar oamenii speră că "Domnul Dumnezeu va şterge lacrimile de pe toate feţele" (Is. 25, 8), pentru că "cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera" (Ps. 125, 5).