Tâlcuire la Fericiri I: Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia Cerurilor

“Fericiți cei săraci cu duhul... adicătelea să fim proști?!?“

A venit timpul să deschidem Fericirile din Evanghelia de la Matei și să le recitim. Acolo e lista categoriilor de cetățeni care vor intra în Împărăția Cerurilor fără a trece prin Judecata de Apoi. Prin ce se aseamănă toți cei enumerați în acea listă? Simplu: Niciunul dintre ei nu se consideră nici bogat, nici vrednic. „Să mori înainte de a muri, pe urmă va fi prea târziu” (C. S. Lewis). Fericiți cei săraci cu duhul, căci ei nu vin la Judecată, ci ajung la Viața Veșnică. - Andrei Kuraev, traducere și adaptare Cristina Dicusar

“Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor” (Mt. 5, 3). Mântuitorul ne învaţă că prima virtute pe care trebuie să ne-o însuşim pentru a dobândi fericirea veșnică este “sărăcia cu duhul.” Dar ce înseamnă de fapt a fi “sărac cu duhul”? În zeflemea sau batjocură, unii ar insinua interogativ: “adicătelea să fim proști?”, mai cu seamă că în limbajul contemporan, în mod peiorativ, despre un om mai puțin înzestrat cu inteligență se spune: “lasă-l în pace, nu vezi că e sărac cu duhul?! Nici nu știe pe ce lume trăiește...” Din păcate, se dă o conotație complet eronată acestei expresii biblice celebre, explicația fiind faptul că adeseori confundăm mintea (puterea minții) cu rațiunea, inteligența nativă cu duhul, pnevma, care este esența minții și capacitatea ei de a fi cu și în Dumnezeu. Cu alte cuvinte, pentru a fi săraci cu duhul, trebuie ca oricare lucrare a noastră să fie începută prin a zice: „Doamne, luminează-mă! Doamne, miluieşte-mă!". Să nu ne mai bazăm acțiunile și răspunsurile doar pe cunoștințele noastre, pe știința proprie, fie ele dobândite cinstit și prin muncă, ci să lăsăm loc și timp minții de a se hrăni cu inspirația divină, cea care le plinește și le desăvârșește pe toate.

“Această hrănire duhovnicească a duhului sărac de averea pământească, această energie, această lumină, această bogăţie va lumina mintea în lucrările ei şi voi gândi mai bine, voi şti mai mult, voi scrie mai mult, voi produce mai mult, voi crea. Creativitatea este în alt nivel decât cel duhovnicesc. ” -  Un altfel de catehism cu Maica Siluana Vlad, Editura Agaton

De ce tocmai lor, adică celor săraci cu duhul, le aparţine Împărăţia Cerească? Pentru că cel smerit cu duhul, „recunoscându-şi păcătoşenia şi nevrednicia sa, se lasă întru totul condus de harul lui Dumnezeu, nepunându-şi nicidecum nădejdea în puterile sale duhovniceşti şi harul îl conduce la Împărăţie” (Arhimandritul Mihail, Evanghelia tâlcuită. Evanghelia după Matei).

Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuiește că «săraci cu duhul» înseamnă «smeriţi de bună voie», adică lipsiţi de trufia minţii şi de nemăsurata iubire de sine, păcate prin care au cazut îngerii cei răi şi primii oameni. Aceste cuvinte nu arată deci pe cei neînțelepți, neştiutori sau simpli, ci pe cei ce se socotesc pe sine astfel. Creştinii care Îl cunosc si Îl urmează pe Hristos sunt “învăţaţi de Dumnezeu” (I Tes. 4, 9) şi “fii ai luminii… nu ai întunericului” (I Tes. 5, 5), întrucât au dobândit învăţătura dumnezeiască de la Biserică, prin harul Sfântului Duh (I Cor. 5 s.u.). Săraci cu duhul sunt creştinii care, cugetând necontenit la desăvârşirea dumnezeiască, îşi dau seama cât de departe sunt ei de ea; cei ce îşi dezlipesc de bună voie inima de bunurile pământeşti, îşi golesc mintea de cunoştinţele cele mai deşarte şi îşi eliberează sufletul de iubirea celor vremelnice, pentru că, astfel săracită, mintea să dorească a fi umplută cu bunurile cereşti, cu bogăţia ştiinţei dumnezeieşti şi cu iubirea celor veşnice. Aceşti creştini, oricât ar fi de virtuoşi, nu se cred niciodată desăvârşiţi, ci râvnesc şi se străduiesc fără încetare să urce treaptă cu treaptă, cât mai sus, pe scara desăvârşirii. Pătrunşi de convingerea că nu au nimic de la sine şi că nu pot înfăptui nimic pentru mântuirea lor fără ajutorul şi harul lui Dumnezeu şi că, atâta vreme cât petrec în trup, sunt încă departe de fericirea veşnică, creştinii imploră necontenit îndurarea harului lui Dumnezeu. Răsplata făgăduită celor smeriţi este împărăţia cerurilor, adică fericirea veşnică, pe care, prin credinţă şi nădejde, ei o gustă lăuntric încă pe pământ, dar deplin o vor avea numai în viaţa viitoare, prin părtaşia la fericirea veşnică. Smerenia este deci prima virtute ce se cere creştinului. Fără ea, nimeni nu poate trăi o viaţă cu adevărat creştină; fără ea, nimeni nu poate nici măcar intra în această viaţă creştină, pentru că îi lipseşte dorinţa de a se lupta cu păcatele şi de a dobândi virtutea. Fără smerenie, creştinul nu se află în stare de a simţi nevoia harului dumnezeiesc şi prin aceasta se lipseşte tocmai de ceea ce are neapărată trebuinţă. - Extras din Învăţătură de credinţă Ortodoxă, Editura Renaşterea, Cluj 2001, p. 455-456

Smerenie, nu umilință

Sintagma Fericiți cei săraci cu duhul este confirmată de Mântuitorul și când arată clar că "tot cel ce se înalță pe sine se va smeri și tot cel ce se smerește, se va înălța". (Lc. XIV, 11). Așadar, prima virtute la care suntem chemați este smerenia. Pe aceasta unii o confundă în mod greșit cu umilința. Părintele Justin Pârvu ne învață să le deosebim: “Smerenia din veacul XXI este interpretată greşit, anume că omul trebuie să fie desfiinţat ca personalitate... Nu confundăm smerenia cu naivitatea sau cu prostia. A fi smerit înseamnă a fi foarte demn, onoarea sfântă a smereniei nu se dobândeşte prin supunerea la tăvălugul mediatic, prin a asculta tot ce ni se spune şi tot ce ni se porunceşte de către mai marii lumii. Smerenie nu înseamnă să te laşi copleşit, să le permiţi să vină peste tine, să-ţi golească mintea şi casa, cum vin acum toţi netrebnicii din Occident şi fac aicea educaţia poporului nostru. ” - (fragment din interviul luat de dl. Ioan Enache în aprilie 2007 și preluat din revista Credința Ortodoxă : Să nu confundăm smerenia cu naivitatea sau prostia! (1) 

Omul smerit este plăcut tuturor, este iubit de toți. Dă dovadă de răbdare, nu tresaltă când este lăudat, este modest și săritor, are dragoste și milă creștină, nu îl judecă pe aproapele său. Unui asemenea om îi promite Mântuitorul Împărăția Cerurilor, care este starea fericită a celor drepți în veșnicie, și unde strălucește lumina chipului slavei Sale, cum spun Sfinții Părinți.  "Voiesc să vă vorbesc, fraților, despre smerita cugetare, dar mă umplu de teamă, ca unul ce știu că voi vorbi despre Dumnezeu Însuși în chipul cuvintelor mele, căci unde odrăslește smerenia, acolo izvorăște slava lui Dumnezeu”, spune Sf. Isaac Sirul. Modelul smereniei desăvârșite este însuși Mântuitorul Iisus Hristos, care "Domn fiind, S-a făcut asemenea robilor; bogat fiind, El a îndurat foamea, Împărat al măririi fiind, fărădelegile noastre le-a purtat (...).Venit sa împlinească Legea, a fost judecat de cei Fărădelege”. Pentru mântuirea noastră s-a smerit pe Sine, ascultător făcând-se până la moarte și încă moarte pe Cruce..." (Fii. II, 8)

Ne plac oamenii smeriți, admirăm cumințenia felului lor de a fi, ne-am dori să ne putem păstra asemenea lor pacea interioară, indiferent de circumstanțe. Dar ne place și să avem ultimul cuvânt, să batem cu pumnul în masă plini de elocvență, să fim văzuți, admirați, imitați. Părintele Rafail Noica spunea ca "în fiecare dintre noi trăiește un bogătaș - eu am educație, eu sunt mai frumos, eu sunt mai bun … Și așa, comparând-ne și înmagazinând tot felul de cunoștințe, elemente materiale, bani, începem să ne fălim". Suntem plini de slavă deșartă, suntem mândri. Ne îndreptățim, ne răzvrătim, ne răzbunăm, ținem ranchiună convinși fiind că asta înseamnă să fim cu fruntea sus. Uităm că Dumnezeu ne înalță abia când genunchiul nostru este plecat, iar fruntea este la pământ. Sfântul Isaac Sirul exclamă în cuvântul său duhovnicesc: "Cu adevărat, Doamne, de nu ne vom smeri, nu vei înceta să ne smerești pe noi”, iar Maica Siluana explică: "Noi când suntem în slavă deșartă suntem afară, trăim în aparențe. E nevoie să stăm în genunchi, atât înlăuntrul nostru, cât și în fața unei icoane... – în biserică și acasă. De câte ori îți vine o idee să faci cumva ca să fii grozav, ca să fii aplaudat, așază-te în genunchi, imaginează-ți că ești în genunchi."

Când te raportezi la Dumnezeu nu te mai poți vedea bogat, nici de cele materiale, nici de cele duhovnicești. Conștiința ne spune că niciun dar nu ne aparține, ci a venit din mila lui Dumnezeu, chiar și înmulțirea talanților de am fi făcut-o, chiar toate cele poruncite nouă de le-am fi împlinit, să  zicem: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem (Luca 17,10). Părintele Teofil Părăian, parafrazat într-un articol pe această temă, scris de Adrian Cocoșilă, spunea că a fi colaborator al lui Dumnezeu, nu te îndreptățește, ci te obligă! În ce sens te obligă? Păi te face să fii recunoscător, mulțumitor și silitor, ca să înmulțești binele și să vezi în binele pe care l-ai făcut, o reușită a lui Dumnezeu în tine. Să ne întărească Dumnezeu să facem cât mai mult bine. Dar să ne dăruiască și sărăcia cu duhul, smerenia. Pentru că întru smerenie putem vedea că se poate face mai mult. Fără aceasta sărăcire vom cădea în mulțumirea de sine care aduce cu ea și lenevirea duhovniceasca.

“Dacă are Facultate și nu are smerenie, este un om nebun. Mândria nu e a oamenilor celor sănătoși, e a oamenilor bolnavi. Pot să aibă aripi să zboare pe sus și când ai auzit că zboară pe sus și n-are smerenie, să faci semnul Sfintei Cruci. Smerenia este înlăuntru și până la urmă se va descoperi. Tot cel care e smerit, cunoaște pe cel smerit. Cel mândru nu cunoaște pe cel smerit, el cunoaște numai întunericul. Când Duhul Sfânt i-a desăvârșit cuiva smerenia, acesta este semnul: când îl va lăuda toată lumea, el n-are nevoie de lauda nimănui și el în mintea lui, în sufletul lui nu se mai schimbă. El știe că e păcătos, vinovat Judecății, că e omul cel mai păcătos. În luptă sunt mai multe trepte: este om care este în luptă și chiar de moare, câștigă că el e în luptă cu duhurile. Iar cea mai mare primejdie este când se încrede în el, că el e cineva și lovește cu cuvântul în cineva. Atunci Duhul cel Sfânt îl lasă în părăsire. Dar are mare însemnătate, că Duhul Sfânt, doar pe măsura smereniei, se lasă simțit de sufletul nostru.“ - Pr. Proclu Nicău

În Scara fericirii, Părintele Rafail Noica explică:" Cine sunt cei săraci cu duhul? Cei pe care harul i-a trezit și văd că, fie că sunt cel mai mare din lumea aceasta sau cel mai mic, dar sunt rob morții, nimic nu am. Și vede cu groaza moartea care-i stă înainte, și că nu poate intra în Împărăția Cerurilor, și că nu poate dobândi viața vecinică, și de ce e fericit acela? Fiindcă acela este duhul care poate să primească cuvânt de la Dumnezeu: ‘Veniți către Mine, cei împovărați, că Eu vă voi odihni pe voi’... Și neputința noastră nu putem decât s-o punem în rugăciune: ‘Doamne miluiește, Doamne, deschide-mi calea, Doamne, nu mă lăsa în ce sunt!’. Ce face săracul când vede că n-are? Ce zice Troparul Bisericii noastre? “Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită, dar îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează haina sufletului meu…” Și atuncea începe o rugăciune puternică, o rugăciune cu lacrămi, în care plângerile noastre, ca strigătul cel al… șoaptei tâlharului de pe cruce, inclină urechea lui Dumnezeu spre mângâiere. Și o tainică mângâiere se naște în sufletul nostru."

În Omilia XV,Tâlcuire la Fericiri Sfântul Ioan Gură de Aur răspunde astfel la întrebarea cine sunt „cei săraci cu duhul”?: – Cei smeriți și cu inima zdrobită. Aici sufletul şi voinţa liberă sunt numite „duh”. Cuvântul „sărac” spune mai mult decât cuvântul „sme­rit”. Smerenia este de mai multe feluri. Smerenia unuia e cu măsură, a altuia fără de hotar. Pe aceasta din urmă o laudă şi fericitul profet David, dându-ne ca pildă, nu smerenia aceea care ne pleacă puţin min­tea, ci aceea care ne zdrobeşte desăvârșit, spunând: „Jertfă lui Dumnezeu: duh umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi”.

Cele mai mari rele, care au pângărit toată lumea, au venit din pri­cina mândriei. Diavolul, înainte de a se mândri, nu era diavol; dar prin mândrie a ajuns diavol. Cel dintâi om, fiind ispitit de diavol cu nădejdea că va ajunge Dumnezeu, s-a mândrit; Toți oamenii de mai târziu, care au alunecat spre necredinţă, au ajuns aici, datorită mândriei, pentru că s-au închipuit egali cu Dumnezeu. Aşadar pentru că mândria este unul din cele mai mari păcate, rădă­cină şi izvor al oricărui păcat, Domnul a dat acestei boli leacul cel potri­vit: smerenia; a pus în primul loc această lege vieţuirii creştine, ca o temelie puternică şi de nezdruncinat. Odată pusă această temelie, poţi clădi pe ea totul; dar fără ea, de-ai atinge cerurile cu vieţuirea ta, totul se dărâmă uşor şi o sfârșești amarnic.

Şi postul şi rugăciunea şi milostenia şi castitatea, într-un cuvânt orice faptă bună fără smerenie dispare şi piere. Aşa s-a întâmplat cu fariseul. Ajunsese până la culmile virtuţii; dar când s-a pogorât de la templu îşi pierduse toate faptele lui bune, pentru că nu avusese smerenia, mama faptelor bune. Că după cum mândria este izvorul oricărui păcat, tot aşa smerenia este începutul oricărei filo­zofii. De aceea şi Hristos cu ea îşi începe predica, smulgând din sufletul ascultătorilor din rădăcini mândria... Hristos nu dă aceste învăţături ca sfaturi şi porunci, ci ca fericiri, pentru a face plăcut la auz cuvântul Său şi pentru a deschide tuturor oamenilor uşa învăţăturii Sale. N-a spus: „Cutare şi cutare este fericit”, ci: „Toţi cei ce faceţi acestea sunteți fericiţi”. Deci, fie că eşti rob, fie că eşti sărac, fie că eşti nevoiaş, fie că eşti străin, fie că eşti om de rând, ni­mic nu te împiedică să fii fericit, dacă săvârșești această virtute, smerenia. Începând Hristos, deci, de aici predica Sa, de unde mai cu seamă se cuvenea, trece la o altă poruncă, potrivnică în aparenţă părerii întregii lumi. 

*Ce sunt Fericirile?

Evanghelia de la Matei, Capitolul 5

Fericirile sunt nouă sentințe scurte cu care Mântuitorul nostru Iisus Hristos își începe Predica de pe Munte și pe care Sfântul Ioan Gură de Aur le aseamănă cu poruncile Decalogului. Această predică a fost rostită pe Muntele Kurun Hattin (Coarnele Hattinului), care, de atunci încoace, se cheamă Muntele Fericirilor. Acest munte, înalt de 560 m, este situat la circa 7 km nord-vest de orașul Tiberias, lângă țărmul vestic al Marii Tiberiadei. După ce a petrecut noaptea în rugăciune pe culmea cea mai înaltă a muntelui, Iisus a coborât pe platoul ("loc șes") dintre cele două culmi ale Muntelui Fericirilor care se aseamănă cu un amfiteatru natural. Aici Îl așteptau mulțimile care-I constituiau auditoriul. Fericirile fac parte, așadar, din predica amplă pe care Domnul a rostit-o aici, în fața celor "din toata Iudeea, din Ierusalim și de pe țărmul Tirului și al Sidonului, care veniseră ca să-L asculte" (Lc. 6, 17).

Cele noua Fericiri cuprind adevăruri morale care constituie un fel de "carte a legământului" noii împărații mesianice, întemeiate de Mântuitorul Iisus Hristos. Prin ele se precizează atât caracterul acestei împărății, cât și însușirile pe care trebuie să le aibă cetățenii acestei împărății. Domnul nu le-a dat sub formă de porunci, ci in chip de "fericiri", pentru a corespunde spiritului liber al moralei creștine (Iac. 1, 25).

În fiecare din cele noua Fericiri găsim mai întâi învățătura sau îndemnul, iar apoi fericirea sau făgăduința răsplătirii. La începutul fiecăreia dintre ele întâlnim cuvântul "fericiți", adică o stare de bucurie pe care o simt toți cei ce-L urmează pe Domnul, iar la sfârșitul fiecăreia se deschid zările Împărăției lui Dumnezeu, fie că este vorba de așezarea ei în sufletele credincioșilor, fie că este vorba de făgăduința ei veșnică. – PS Irineu Bistrițeanul

Articol realizat de Cristina Roman

Sursa foto: YouTube