Părintele Ilie Cleopa şi tuberculoza

Suntem adesea copleşiţi de mulţimea bolilor care ne lovesc pe noi, pe apropiaţii noştri, şi în general, pe toţi  oamenii.  Este aşa de adevărat că uneori suferim mai mult decât persoanele apropiate care sunt cuprinse de ghearele unor maladii sau a unor nenorociri copleşitoare. Orice suferinţă care o îndură un om, din orice colţ al pământului are şi asupra noastră o influenţă. Sigur că boala este o urmare a păcatelor pe care le facem. Dar, nu numai. Spre exemplu, sunt acum cazuri de tuberculoză pulmonară şi la copii mici. De aceea, este imposibil, aproape, să înţelegem rostul durerii crâncene care o suferim. Totuşi, în Filocalie se afirmă un lucru greu de acceptat: “boala reprezintă uneori o lecţie de la Dumnezeu, sprijinindu-ne în urcuşul nostru duhovnicesc, dacă o primim cu răbdare şi încredere în purtarea de grijă a Domnului”

Citind cu puţină vreme în urmă, cartea închinată părintelui Ilie Cleopa:

„Mânca-v-ar Raiul”, m-a impresionat felul în care mărturiseşte îndrăgitul nostru părinte despre felul în care a debutat boala de plămâni la dânsul. Iată tulburătoarea istorisire din carte: “Într-o iarnă, pe când era la oi cu un călugăr mai bătrân numit Galaction Ilie, în timp ce mătura zăpada din ocolul oilor a simţit în gură ceva călduţ şi sărat. Când a scuipat, era numai sânge. Atunci şi-a adus aminte că fraţii lui, Gherasim şi Vasile, au trăit numai 26 de ani şi s-ar putea să moară şi el.

Părintele Galaction văzându-l abătut, l-a întrebat:

• Frate Costică, ce s-a întâmplat? De ce eşti aşa de supărat? Spune-mi.
• Părinte, eu am să mor! Uite, îmi vine numai sânge în gură. Toţi fraţii mei au murit de tineri şi am să mor şi eu!
• Eeei ‘racu de tine! Lasă, că n-ai să mori. Ia un hârleţ şi du-te la carpenul de colo şi sapă pe lângă el şi vei afla rădăcini de urzici. Spală-le bine şi le fierbe, şi bea ceai de rădăcini de urzici şi o să-ţi treacă.

De cum am băut ceai de rădăcini de urzici s-a oprit sângele. Eu am tot băut ceai, iar primăvara am făcut ceai de urzici verzi şi n-am mai avut necaz cu plămânii.

            Prin anul 1962, când am fost la Bucureşti şi mi-au făcut rază la plămâni, m-a întrebat doctorul ce am luat că plămânul drept parcă a crescut din nou. Atunci i-am povestit şi lui cum am fost bolnav şi cum m-a făcut sănătos.”

Un alt caz de o copleşitoare delicateţe s-a petrecut şi în spitalul de la Târgu- Ocna. În acest penitenciar se tratau de tuberculoză deţinuţii politici din România. Ştim că Valeriu Gafencu a suferit de tuberculoză. A primit streptomicina, care era atunci şi este şi în prezent, un puternic antituberculostatic. Şi ne amintim cu duioşie, de gestul sfântului cuvios Valeriu, de a dărui altui deţinut respectivul medicament. Pentru mine, personal, este un gest care l-am mai  întâlnit doar în romanele lui Dostoievski sau în Arhipeleagul Gulag al lui Soljeniţin.

Nu aveau în mine ecou aşa de puternic, aceste două cazuri, dacă nu sufeream eu însumi de tuberculoză.  Am simţit “sângele cald şi puţin sărat”, iar când am găsit în carte, descrierea făcută cu atâta har de Părintele, m-am hotărât să scriu, după slabele mele puteri aceste câteva mărturii, pentru a le afla şi alţii, care au trecut prin suferinţă.

Spunea fiica părintelui Stăniloae că atunci când părintele a fost încarcerat pentru cinci ani, suferinţa a resimţit-o mai puternic soţia profesorului şi fiica. Iar părintele era rănit, nu de lipsirea sa de libertate, ci de suferinţa care o îndurau cei de acasă.

S-a abătut peste noi tuberculoza. Pentru mine personal, această boală m-a apropiat mai mult de Dumnezeu. A fost ca un duşman nemilos care nu m-a lăsat să mă înduioşez de  falsa iubire de sine şi am înţeles că dacă nu  alung patimile şi viciile voi pieri şi... “oaspete” a împărăţiei nimicului voi ajunge.