Sobornicitatea Bisericii în Duhul Sfintei Treimi. O abordare din perspectiva teologiei Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae

Despre Sfânta Treime şi existenţa, misiunea şi sobornicitatea Bisericii
Biserica este prezenţa Sfintei Treimi între credincioşi prin harul dumnezeiesc, căci în ea Tatăl este prezent prin Fiul şi Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt întrucât este în Tatăl şi în Fiul, îi ridică la o unire harică cu întreaga Sfânta Treime. Trup tainic al lui Iisus Hristos, Biserica apare ca o realitate divino-umană, teandrică, sacramentală, prin care plinătatea iubirii şi vieţii treimice este împărtăşită credincioşilor în comuniunea iubirii, în trăirea lor sobornicească, comunitară. Cu aceasta ajungem la înţelegerea sobornicităţii Bisericii în strânsă legătură cu Sfânta Treime. Numai în lumina dogmei Sfintei Treimi se descoperă, în adevăratul ei înţeles, sobornicitatea Bisericii. Noi credem în Biserica una, sfânta, sobornicească şi apos¬tolică. Aşa mărturisim în Simbolul Credinţei. Aceasta este tradiţia creştină a Bisericii învăţată de Sfinţii Părinţi, afirmată de sinoade şi păstrată de creştinătate de-a lungul veacurilor. Biserica este comunitară şi sobornicească în structura ei, deoarece realizează între mem¬brii ei o trăire după chipul vieţii treimice. În acest înţeles, tradiţia ortodoxă vede fundamentul şi temeiul sobornicităţii în Sfânta Treime.

Sobornicitatea Bisericii, aspect caracteristic al ecleziologiei ortodoxe
Încercând să definim al treilea atribut al Bisericii, acela de sobornicească, o analiză etimologică a cuvântului ni se pare necesară. Cuvântul "sobornicesc" este echivalentul cuvântului "catolic", cele două cuvinte fiind sinonime. Textul slavon al Simbolului de Credinţă traduce adjectivul katoliki - cu cel de "soboroaia", iar cuvântul "sobornost" apare în teologia ortodoxă rusă a secolului al XIX - lea, în opera teologului Alexie Homiacov, redând ideea de catolicitate, pe care o dezvoltă în scrierile sale despre Biserică. Rădăcina slavă "sobor" vrea să spună "adunare", iar forma verbală a cu¬vântului (sobirati) are înţelesul de "a aduna", "a uni". A crede în Biserica soborni¬cească este a crede într-o Biserică ce adună şi uneşte. Termenul de "sobornost" (sau soborny) derivat din rădăcina "sobor" primeşte o nouă nuanţă, fără a pierde prin aceasta sensul lui direct, acela de catolic sau catolicitate. S-ar mai putea traduce "sobornost" prin sinfonicitate, unanimitate, ca şi prin cel de sinodalitate (Biserica este sinodală în viaţa ei de unitate în Duhul Sfânt, în organizarea ei ierarhică, în menţi¬nerea vieţii ei prin sinoade, soboare). Cuvântul catolic are mai mult un înţeles calitativ, decât cantitativ. În documentele creştine cele mai vechi, termenul katoliki nu a fost folosit într-un sens cantitativ, pentru a desemna extensiunea spaţială a Bisericii, ci el viza mai mult integritatea doctrinei, a tradiţiei în opoziţie cu învăţăturile eretice. Catolicitatea are, astfel, mai mult înţelesul de ortodox, de ceea ce este adevărat, decât cel de "universal". În acest sens, termenul pare să fie folosit pentru prima dată de Sfântul Ignatie al Antiohiei şi apoi în Mar¬tiriul Sfântului Policarp al Smirnei. Cuvântul catolic reapare la Sfântul Clement Alexandrinul cu sensul de Biserica adevărată în opoziţie cu grupările eretice". Biserica "catolică" este cea care se afla în adevăr, care participă la adevăr şi trăieşte viaţa adevărată. În Apus, în Occident, prin Fericitul Augustin, acest termen a primit o interpretare exclusiv cantitativă. După Fericitul Augustin, identificarea celor două noţiuni, catolic şi uni¬versal, a fost adoptată în vocabularul teologic apusean şi occidental, încât atributul de catolicitate are până astăzi înţelesul de universalitate.
Catolicitatea nu este un termen spaţial pentru a desemna întinderea Bisericii creştine, ci o calitate intrinsecă, ce are de la început şi va fi totdeauna proprie Bisericii, independent de condiţiile istorice în care spaţiul şi numărul credincioşilor ei ar putea fi mai mult sau mai puţin limitate. S-a voit adeseori să se înţeleagă prin catolicitate, întinderea Bisericii în lume. Dacă s-ar primi o astfel de definiţie, ar tre¬bui să recunoaştem că Biserica creştină din ziua Pogorârii Sfântului Duh a fost de¬parte de a fi catolică (adică sobornicească sau comunitară), că Biserica nu devine catolică decât în epoca modernă şi nici până astăzi ea nu este încă în mod definitiv catolică. Biserica nu este mai puţin sobornicească în ziua Pogorârii Sfântului Duh decât astăzi. Ea a fost întotdeauna sobor¬nicească şi va rămâne până la sfârşitul veacurilor. Adevărata catolicitate (sobornicitate) a Bisericii nu poate fi măsurată prin semne exterioare, căci ea este o însuşire lăun¬trică şi interioară a Bisericii, menţinută de Duhul Sfânt, care sălăşluieşte în ea: "Ceea ce consti¬tuie Biserica - zicea Alexie Homiacov - nu este nici cifra numerică a credincioşilor, nici adunarea lor vizibilă, ci legătura însăşi care îi uneşte". În locul atributului de "catolicitate", care a luat astăzi sensul de universal şi are o tendinţă primaţială, definind o confesiune creştină, Ortodoxia foloseşte expre¬sia de sobornicitate în înţelesul de unire intimă a membrilor Bisericii într-un întreg, ceea ce are ca urmare că în întreg se reflectă viaţa tuturor şi fiecare reflectă viaţa întregului. Fiecare există prin întreg şi întregul se susţine prin legătura tainică ce le uneşte pe toate. Sobornicitatea este această legătură a fiecăruia cu întregul, care nu se schimbă în fiinţă prin împărţire, ca focul şi scânteia, ca marea şi apa, deoarece are aceeaşi fiinţă în partea cea mai mică şi în cea mai mare. Aici este sobornicitatea Bisericii: manifestarea întregului în fiecare şi legătura fiecăruia cu întregul.
Sfinţii Părinţi ai Bisericii au insistat asupra acestui aspect al sobornicităţii Bisericii. Por¬nind de la textul Sfântului Apostol Pavel: "Dacă toate ar fi un mădular, unde ar fi trupul?" (I Cor. XII, 14), Sfântul Ioan Gură de Aur zice: "Dacă nu ar fi între voi multă deosebire, n-aţi fi un trup, iar nefiind un trup, n-aţi fi una; iar nefiind una n-aţi fi de aceeaşi fiinţă. Deci, dacă aţi fi toţi de aceeaşi cinste, n-aţi fi un trup; iar nefiind un trup, n-aţi fi una; iar nefiind una, cum aţi fi de aceeaşi fiinţă ? Acum însă, tocmai pentru că nu aveţi toţi un singur dar, sunteţi un trup, sunteţi toţi una". Sfântul Ioan Gură de Aur surprinde aici caracterul paradoxal al întregului organic, care se arată în diversitatea sa lăuntrică şi în unitatea sa. Aceasta este taina întregului: comunul care leagă mădularele între ele şi pe care îl serveşte fiecare". Este o legătură soborni¬cească între membrii Bisericii. Ei se susţin unii pe alţii în întreg. Toate mădularele sunt egale în cinste, întrucât fie că se face prin el o lucrare mai mică sau mai mare, o face acelaşi organism întreg şi este la fel de necesară pentru menţinerea întregului. Mădularele sunt atât de strâns legate între ele prin întregul organic încât prin dis¬trugerea unuia se distrug şi celelalte. Reţinem din aceste texte ale Sfântului Ioan Gură de Aur legătura fiecărui mădular cu întregul şi lucrarea întregului prin fiecare mădular. Acest întreg, în cazul nostru, este Biserica.
Tradiţia şi spiritualitatea ortodoxă a intuit substanţa, conţinutul şi esenţa sobornicităţii Bisericii. Sobornicitatea este taina întregului, plenitudinea şi totalitatea Trupului tainic al lui Iisus Hristos. Membrii Bisericii sunt într-o legătură sobornicească în măsura în care fiecare membru nu se desparte şi separă  de întreg Trupul tainic al lui Iisus Hristos. Sobornicitatea este expresia integri¬tăţii vieţii Bisericii. Sobornicitatea şi catolicitatea se arată şi în rugăciunea Bisericii, ştiind că toate mădularele Trupului lui Iisus Hristos se desăvârşesc prin rugăciunea reciprocă. Fiecare se roagă şi pentru alţii şi alţii pentru fiecare: "Noi ne rugăm - zice Alexie Homiacov - pentru că nu putem să nu ne rugăm şi această rugăciune a tuturor pentru fiecare şi a fiecăruia pentru toţi este ca sângele care circulă în tot Trupul Bisericii". Această rugăciune a fiecăruia pentru toţi şi a tuturor pentru fiecare este expresia legăturii, raportului şi relaţiei între credincioşi. Cu alte cuvinte, sobornicitatea Bisericii nu se limitează numai la relaţiile între cei vii, ci şi la cele dintre ei şi cei adormiţi prin rugăciunile şi pomenirile ce se fac pentru cei dece¬daţi sau trecuţi la cele veşnice. În Sfânta Liturghie a Bisericii Ortodoxe se realizează o adevărată comuniune a viilor şi a morţilor. În mod concret, sobornicitatea Bisericii se manifestă şi exprimă în actele de cult, ca acte de trăire comună a credinţei, însă Biserica este sobornicească în viaţa ei spirituală şi duhovnicească, ca şi în organizarea ei ierarhică, în doctrină şi dogmă, ca şi în cult. Natura Bisericii este sobor¬nicească, comunitară. Aşa cum Iisus Hristos străluceşte în fiecare din mădularele îndumnezeite ale Trupului Său tainic, în acelaşi fel străluceşte sobornicitatea în fiecare parte a Bisericii şi în toată Biserica. Viaţa ei întreagă este o viaţă de comuniune şi iubire. Biserica este sobor¬nicească şi comunitară în toate elementele sale. Nici unul nu se mântuieşte singur, nu se sfinţeşte singur, ci în Biserică, împreună cu ceilalţi membri, în strânsă legătură cu ei.

Sobornicitatea Bisericii, chipul relaţiilor treimice. Aspectul trinitar al sobornicităţii Bisericii
Ecleziologia ortodoxă este trinitară prin excelenţă. Viaţa Bisericii este comuniunea cu viaţa Sfintei Treimi sau viaţa dumnezeiască, îm¬părtăşită prin har credincioşilor. Noi participăm la aceeaşi Viaţă, care este viaţa lui Dumnezeu, pentru că noi suntem una în Iisus Hristos, iar viaţa trinitară sau treimică este comunicată prin Iisus Hristos în Duhul Sfânt, încât "Biserica este o societate a persoanelor umane laolaltă cu persoanele divine". Sobornicitatea Bisericii după chipul perihorezei treimice este atestată de Iisus Hristos în cuvintele: "Ca să fie una... precum suntem şi Noi... după cum Tu, Părinte întru Mine şi Eu întru Tine, ca să fie întru Noi... precum şi Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca să fie desăvârşiţi" (Ioan XVII, 20, 22-23 , cf. Efes. IV, 4-6). Dumnezeu este de fiecare dată unul şi treimic: unul în fiinţa Sa şi treimic în ipostase, Dumnezeu unic în trinitate şi trinitatea într-un Dumnezeu unic. Nu se află fiinţa divină în afară de persoane, dar nu se afla persoana în afara fiinţei. În fiinţa divină nu se află nimic din ce nu ar fi în ipostas, care ar trăi dincolo de persoană. Între persoană şi fiinţă nu se află opoziţie. Persoana este un mod unic de a conţine fiinţa. Dumnezeu este unitate prin raţiunea fiinţei, şi Treime prin modul existenţei. Ipostasurile treimice au aceeaşi unică fiinţă. Fiecare persoană cuprinde întreaga fiinţă divină şi se găseşte întreagă în celelalte două persoane. Fiecare ipostas este un subiect absolut care poartă în el toată dumnezeirea în baza existenţei perihoretice. Sfântul Maxim Mărturisitorul zice: "Dumnezeirea este în Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Aceeaşi este întreagă în întreg Tatăl; şi Tatăl este întreg în aceeaşi întreagă; şi aceeaşi este întreagă în întreg Fiul; şi Fiul este întreg în aceeaşi întreagă; şi aceeaşi este întreagă în întreg Sfântul Duh; şi Duhul Sfânt este întreg în aceeaşi întreagă... căci nu se împarte dumnezeirea... Tatăl este întreg în întreg Fiul şi în întreg Duhul Sfânt în chip desăvârşit; şi întreg este Fiul în întreg Tatăl şi în întreg Duhul Sfânt, în chip desăvârşit şi întreg este Duhul Sfânt în întreg Tatăl şi în întreg Fiul, în chip desăvârşit". În Sfânta Treime, fiecare ipostas este un întreg şi întregul divin este în fiecare ipostas, iar întregul dintr-un ipostas este întreg în întregul celorlalte două ipostasuri. Aceasta nu înseamnă că fiecare ipostas este abso¬lut identic cu celelalte ipostase ale Sfintei Treimi, căci această identitate ar nimici şi anula unicitatea fiecărui ipostas. Precum în Dumnezeu fiecare din cele trei persoane, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, nu sunt o parte din Sfânta Treime, ci Dumnezeu întreg, la fel "Biserica - zice Vladimir Lossky - nu este o federaţie a părţilor ei, căci fiecare parte în ea se identifică cu întregul, exprimă întregul, vrea tot ce vrea întregul, nu există în afara întregului". Taina sobornicităţii descoperă în viaţa Bisericii viaţa perihoretică a Sfintei Treimi. În această cuprindere de către fiecare ipostas divin, în subiectivitatea sa pură, a obiec¬tivităţii subiective a celorlalte două persoane divine, ca subiectivitate a sa, subiec¬tivitate care constituie pentru celelalte forma obiectivă a aceluiaşi conţinut subiec¬tiv, în această trăire a întregului univers divin de către fiecare persoană divină, dar în legătură cu întregul treimic, se află şi taina întregului din Biserică. Biserica este sobornicească în întregul ei ca şi în fiecare din părţile ei. Fiecare parte are aceeaşi plinătate ca şi întregul. "Biserica – zice teologul Alexander Schmemann - este sobornicească (cato¬lică) în măsura în care fiecare din părţile sale nu este numai în acord cu întregul, ci se identifică şi se încorporează în el (în întreg) partea, în alţi termeni, este întregul".
Conştiinţa sobornicească a Bisericii nu este conştiinţa comună, ci conştiinţa personală a totalităţii creştinilor. Este conştiinţa, ce se prezintă ca "întreg", ca "adevăr sobornicesc", ca adevăr al în¬tregului, în Biserică, credincioşii sunt legaţi unii cu alţii şi fiecare cu întregul. De aceea bucuria şi suferinţa fiecărui mădular este şi bucuria şi suferinţa întregului, şi invers. Căderea în păcat a unui credincios întristează pe fiecare dintre noi, semenii şi fraţii lui, şi de aici senti¬mentul unei responsabilităţi pentru ceilalţi. Eşti răspunzător nu doar pentru tine, ci şi pentru ceilalţi fraţi ai tăi, cu care te simţi legat în unitatea Trupului tainic al lui Iisus Hristos, printr-o ţesătură sobornicească, deoarece Sobornicitatea este expresia acestei responsabilităţi pentru toţi şi pentru toate. Biserica nu formează numai o unitate în Iisus Hristos, în care nu s-ar afla decât o singură conştiinţă, conştiinţa persoanei lui Iisus Hristos, la care ar participa credincioşii, fiindcă aceasta ar însemna că Iisus Hristos cuprinde în El ipostasele umane ca părţi din persoana Sa unică. Conştiinţa Bisericii, în acest caz, nu ar fi decât conştiinţa Fiului unic în care conştiinţele umane ar dispărea ca persoane umane, distincte între ele şi diferite de persoana lui Iisus Hristos. Aceasta ar fi o interpretare greşită. Prin faptul că noţiunea de persoană implică o ireductibilitate ontologică, este imposibil de a admite că o per¬soană ar putea fi cuprinsă într-o suprapersoană, ca parte a ei. Dacă noi suntem una în Iisus Hristos, unitatea noastră în El nu afectează de loc pluralitatea personală. Unitatea naturii noastre în Iisus Hristos nu exclude "poli-ipostaseitatea" umană. O pluralitate de centre personale însufleţeşte unitatea Trupului tainic al lui Iisus Hristos. Credincioşii nu sunt despărţiţi între ei prin pluralitatea lor ipostatică, ci trăiesc în unitatea harică şi în duhul iubirii: "Unitatea Bisericii - zice Alexie Homiakov - rezultă în mod necesar din unitatea lui Dumnezeu, deoarece Biserica nu este pluralitate de persoane în des¬părţire individuală, ci unitatea harului dumnezeiesc, care trăieşte în pluralitatea creaturilor". (După cum afirmă şi Părinţii Profesori Dumitru Stăniloae, Ion Bria şi Nicolae Fer). Sobornicitatea cuprinde nu numai unitatea, ci şi pluralitatea; ea înseamnă un acord între unitate şi pluralitate. Existând după chipul Sfintei Treimi, Biserica pre¬zintă în fiinţa ei caracterul antinomic al identităţii şi diversităţii simultane. În viaţa trinitară există o unitate de fiinţă şi o pluralitate de persoane. Sfânta Treime este în acelaşi timp o identitate absolută şi o pluralitate absolută. Teologia creştină a exprimat întotdeauna omousianitatea celor trei persoane divine şi deosebirea lor ipostatică. Sfântul Grigore de Nazianz spune: "Când vorbesc despre Dumnezeu, voi trebuie să vă simţiţi scăldaţi într-o singură lumină şi în trei lumini. Eu spun trei, gândindu-mă la caractere proprii sau la ipostase... Şi spun una sub raportul fiinţei, adică a dumnezeirii. Căci există acolo o împărţire neîmpărţită, o unire care păstrează deosebirea. Unul singur în Trei, aceasta este dumnezeirea. Cei Trei sunt Unul singur". Dumnezeu se găseşte într-o uni¬tate de fiinţă, dar fiinţa divină există printr-o pluralitate ipostatică, care face ca fie¬care persoană divină să-şi menţină caracterul ei personal în unitatea fiinţială. Atin¬gem aici izvorul însuşi al sobornicităţii.
Biserica prezintă în fiinţa ei caracterul antinomic al unităţii în Iisus Hristos şi al pluralităţii de ipostasuri. Taina sobornicităţii Bisericii se realizează în pluralitatea conştiinţelor personale, ca un acord de unitate şi pluralitate, după modelul vieţii treimice. Sfânta Treime se reflectă în unitatea-pluralitatea Bisericii. Biserica deţine şi posedă sobornicitatea, pentru că Fiul şi Sfântul Duh, trimişi de Tatăl, i-au revelat ei Trini¬tatea ca normă a vieţii sale. Sobornicitatea - zice teologul rus Vladimir Lossky - "leagă Biserica cu Dumnezeu, care se revelează în ea ca Treime, acordându-i modul de existenţă propriu al unităţii-pluralităţii...", o viaţă după chipul "sobornicităţii divine", dacă îndrăznim să aplicăm acest termen ecleziologic Sfintei Treimi. Sfânta Treime comu¬nică Bisericii sobornicitatea sa: o identitate inefabilă a unităţii şi pluralităţii după chipul Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Persoanele dumnezeieşti sunt într-o unitate omousianică. Credincioşii realizează între ei, prin trăirea lor sobornicească, o omousianitate, pentru că întregul fiinţează în fiecare parte. "Omul sobornicesc - zice teologul francez Oliver Clement - nu este numai asemenea cu ceilalţi, el este omousian, după o iden¬titate ontologică". În omousianitatea noastră suntem însă diferiţi cum nu sunt per¬soanele divine, căci natura umană se repetă în mod diferit şi distinct în fiecare eu uman. Credin¬cioşii sunt cuprinşi în Trupul tainic al lui Iisus Hristos într-o unitate omousianică şi într-o pluralitate ipostatică. Sobornicitatea este acordul inefabil dintre unitatea şi pluralitatea membrilor Bisericii.
În acelaşi timp, sobornicitatea este şi o unitate de comuniune, comunicată Bise¬ricii de Sfânta Treime. Persoanele dumnezeieşti sunt şi într-o unitate de comuniune deplină şi desăvârşită, căci "unitatea divină - zice teologul rus Boris Bobrinskoy - nu este simplu unul din atributele lui Dumnezeu; ea este mai curând viaţa lui profundă şi fructul iubirii ce există între persoanele divine. Unitatea nu este o confuzie depersonalizată, nici o structură a monadelor, nici suma parţilor unui întreg. Numai în Dumnezeu unitatea asigură o uniune deplină, care apară calităţile distinctive şi absolute ale persoane¬lor". Unitatea Sfintei Treimi nu este o unitate în care persoanele divine se contopesc ca într-una singură, ci o unitate, care este fructul iubirii şi comuniunii dintre persoane şi care menţine însuşirile lor specifice. Unitatea de comuniune a Persoanelor dumnezeieşti este împărtăşită vieţii Bisericii, în care unitatea nu este o simplă unire între credin¬cioşi, ci "o unitate divino-umană, o unitate a oamenilor cu Dumnezeu, în comuniune cu această prezenţă, în participare comună la darurile ei". Soborni¬citatea în acest sens este un anumit fel de unitate: unitatea de comuniune, o unire a iubirii, o viaţă în comun. Unitatea de comuniune este singura unitate în care persoanele umane îşi păstrează caracterul lor ipostatic. Sobornicitatea Bisericii se manifestă ca o comuniune între credincioşi. Sfânta Treime este comuniune. După modelul Sfintei Treimi, omul este creat în comuniune. Fie¬care persoană este în comuniune cu alte persoane. Martin Buber şi multe sisteme de gândire din prima jumătate a secolului nostru au evidenţiat faptul că omul este în comuniune şi se descoperă pe sine ca "eu", în măsura în care descoperă pe ceilalţi oameni ca "tu". Eu sunt împreună cu alţii. "Eu devin în tu - zice Martin Buber - devenind eu, spun tu. Orice viaţă adevărată este întâlnire. Relaţia cu Tu este nemijlocită". Eu nu pot să-mi găsesc împlinirea mea ca existenţă decât în relaţie cu tu. În această chenoză a lui eu spre tu, eul îşi găseşte existenţa sa. În relaţie cu tu, eu apare ca "per¬soană prin faptul că intră în relaţie cu alte persoane". Persoana umană poate să existe cu adevărat numai în comuniune cu alte persoane: "Faptul fundamental al existenţei umane este omul-cu-omul". Comuniunea este totdeauna personală, ea este mereu o întâlnire a lui "eu" cu un "tu" în "noi". În comuniune adevărată nu există nici un obiect. Persoana nu este tratată de altă persoană, ca un obiect, ci ca un continuu "tu" al ei. Comuniunea este dincolo de orice obiectivitate ori subiectivizare. Credincioşii se realizează pe sine în relaţie cu alţii. În Sfântul Duh se împli¬neşte relaţia vie, pentru că El este viaţa celor doi (sau a mai multora) întâlniţi în El. Eu şi tu se întâlnesc în sfera lui "între-doi". Sfântul Duh este această sferă a lui între-doi. Credincioşii se întâlnesc în Sfântul Duh. Sfântul Duh realizează sobornicitatea Bisericii deoarece este adevărata comuniune a credincioşilor în iubirea divino-umană, în iubirea lui Iisus Hristos. Credincioşii realizează între ei o comuniune în iubire, devenind pe pământ chip al Sfintei Treimi.
Viaţa dumnezeiască este împărtăşită prin Sfântul Duh credinciosului, făcâdu-l pe acesta să trăiască cu fraţii săi într-o unitate de comuniune asemănătoare cu cea a Sfintei Treimi". Comuniunea este în iubire, iar iubirea deplină nu poate fi decât cu trei. Nu¬mai în al treilea iubirea celor doi se desăvârşeşte (După cum susţinea şi Părintele Profesor Dumitru Stăniloae). Dumnezeu trebuie să fie în trei persoane, pentru ca iubirea lui să fie perfectă. Numărul de trei este cel al lui Dum¬nezeu Treimic. Numai fiindcă sunt trei, persoanele divine se iubesc deplin. În trei este adevărul. Subiectul adevărului este mişcarea lui eu la el prin tu, căci "Adevărul - zicea teologul rus Pavel Florovsky - este contemplarea sinelui său printr-un altul în al treilea: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh... Subiectul adevărului este mişcarea a trei, însă... o miş¬care substanţială. În Sfânta Treime sunt nu o persoană, nici mai multe, ci numai trei. Pavel Florovsky spune: "Nu trei fiinţe, ci una, nu un ipostas, ci trei... Nu pot exista mai mult ca trei, căci numai trei ipostasuri fac împreună din veşnicie, ceea ce sunt. Numai în unitatea celor trei primeşte fiecare ipostas o confirmare absolută". În afară de trei, persoanele divine nu pot exista real, căci numai întâlnirea celor doi în al treilea afirmă caracterul ipostatic al celor două persoane divine: "În unitatea a doi - zice Leo Karsawin - al doilea trăieşte doar prin primul şi nu există real în sine. De aceea, deosebirea lui este iluzorie. În afară de mişcarea la un al treilea, nu există în al treilea nici un "stâlp", nici o "temelie" a caracterului său ipostatic". Trei înseamnă viaţa divină. Unul este un lucru în sine, în timp ce doi se deschid într-un fel iubirii. Însă iubirea celor doi este imperfectă, pentru că iubind pe altul nu se iubeşte în fond decât pe sine. Este un egoism în doi. Iubirea dezinteresată, plină de sacrificiu, extatică, nu apare decât cu trei". Dumnezeu este iubirea desăvârşită, pentru că este din veci Sfânta Treime. Iubirea Tatălui şi a Fiului se întâlneşte în Duhul Sfânt. Iubirea reciprocă a Tatălui şi a Fiului este purtată de Duhul Sfânt. El este cel ce oferă iubirea şi este deplin în ceea ce dăruieşte: "Tatăl este Iubitorul - zice teologul rus Evghenie Kovalevsky - pentru că El este izvorul iubirii, Fiul este Cel iubit, pentru că El este realizarea iubirii, în El iubirea se manifestă, Duhul Sfânt este iubirea, pentru că El este Cel ce dăruieşte iubirea". În Sfânta Treime, fiecare trăieşte în Altul, prin Altul, pentru Altul. Aceasta este iubirea fiecărei persoane: nimic în sine, pentru sine, nici prin sine. Persoana este depăşirea "sinelui" pentru alta persoană, uitarea de sine pentru altul: "Caracterul ipostatic al Sfântului Duh - zice acelaşi teolog rus - este de a se dărui, ştergându-se, după cum Tatăl iubeşte uitându-se în Fiul, în care El a pus toată bunătatea Sa, după cum Fiul este iubit pentru că renunţă la Eul Său, pentru ca Tatăl să se manifeste şi Duhul Sfânt să strălucească".
După cum în Sfânta Treime comuniunea de iubire nu este în doi, ci în relaţia din¬tre trei şi fiecare este prin altul şi pentru altul, în acest fel şi sobornicitatea Bisericii trebuie înţeleasă ca o comuniune de iubire nu în doi, ci în relaţia dintre cei doi cu al treilea, adică cu întregul; fiecare credincios fiind prin altul, adică prin întreg, prin legătura cu întregul, pentru altul, adică pentru întreg. Viaţa fiecărui credincios se dezvoltă, se extinde şi se lărgeşte pentru a deveni viaţa altuia. Întreaga viaţă a Bisericii este comuniune. Această "comuniune sfântă" în har şi iubire, prin care toţi sunt legaţi şi uniţi într-un singur organism divino-uman este fiinţa însăşi a sobornicităţii Bisericii". Comuniunea este un întreg sfânt în care toţi sunt nu numai fraţi, ci fraţi în Iisus Hristos şi în care însuşi Iisus Hristos devine frate. Sobornicitatea Bisericii trebuie să fie privită, abordată şi înţeleasă după modelul comuniunii persoanelor în Dumnezeu-Treime, în realizarea unei depline iubiri. Sfânta Treime este iubire. Credincioşii realizează numai în iubire întreg chipul lui Dumnezeu, chipul Sfintei Treimi. "Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh..." cântă Biserica în timpul Sfintei Liturghii. Prin iubirea dintre ei, credincioşii mărturisesc Sfânta Treime. Iubirea însă este în acelaşi timp dăruire. Persoana însăşi este dăruire; dăruirea mea celuilalt, care face şi pe celalalt să se dăruiască, fiindcă eu mă dăruiesc lui. Sfânta Treime este iubire pentru că este dăruire reciprocă. Fiecare persoană se dăruieşte întreagă celeilalte şi cealaltă se dăruieşte ei. Totul în sobornicitatea Bisericii se explică prin Sfânta Treime, de unde trebuinţa noastră de a ne dărui pe noi celuilalt şi lui Dum¬nezeu, pentru a realiza între noi o relaţie ce există din veci în Dumnezeu. Mădula¬rele Trupului tainic al lui Iisus Hristos se dăruiesc fiecare celuilalt şi întregului. Persoanele treimice fac ca totul în viaţa Bisericii să fie dăruire şi comuniune, pentru că viaţa trinitară este comuniune şi dăruire. Triadocentrisanul ortodox pune în viaţa Bise¬ricii absolutul comuniunii şi absolutul persoanei. Conştiinţa sobornicească este con¬ştiinţa comuniunii şi a dăruirii, conştiinţa persoanei ca factor de comuniune. Cre¬dinciosul este omul comunitar al iubirii. Nu există credincios în afara comuniunii, încât "dacă cineva crede - zicea Alexie Homiakov - este în comuniunea credinţei; dacă cineva iubeşte, este în comuniunea iubirii; dacă cineva se roagă, este în comuniunea rugă¬ciunii". Fiecare trăieşte prin Biserică într-o comuniune duhovnicească şi fiecare este legat de celălalt frate al său printr-o simţire comună. Sfântul Vasile cel Mare zicea: "Mădularele se îngrijesc împreună de acelaşi lucru şi unele de altele şi au o comuniune duhovnicească, existând între ele o supremă sim¬ţire". Credinciosul trebuie să fie în comuniune şi cu cosmosul întreg, pentru că este legat de univers.

Despre aspectul hristologic al sobornicităţii Bisericii
Încorporaţi fiind în trupul tainic al lui Iisus Hristos şi participând la viaţa Sfintei Treimi, credincioşii trebuie să dep㬺ească subiectivul şi individualul şi să ajungă la iubirea şi comuniunea de persoane. Credincioşii realizează adevărata comuniune a iubirii numai în Iisus Hristos. Sobornicitatea Bisericii nu poate fi înţeleasă în afara lui Iisus Hristos. Biserica este în Iisus Hristos şi noi suntem în Biserică şi Iisus Hristos este în noi prin Duhul Sfânt şi noi suntem prin Sfântul Duh cu El şi prin El, cu Tatăl. Astfel suntem prin comuniune, uniţi între noi şi cu Dum¬nezeu prin Iisus Hristos în Biserica Sfintei Treimi. Tatăl este izvorul sobornicităţii Bisericii, Fiul întrupat este legătura structurală a părţilor, iar Duhul Sfânt, ca relaţie vie între Tatăl şi Fiul, este Cel care leagă pe cre¬dincioşi într-o unitate de comuniune. Sfântul Chiril al Alexandriei spune: "Pentru că Iisus Hristos este legătura unirii cu Dumnezeu şi credinciosul subzistă în aceeaşi unire... Această unitate este în Duhul... Din cauza pluralităţii lor (a mădularelor), Iisus Hristos trăieşte întreg în fiecare... Duhul nedespărţit al lui Dumnezeu locuieşte în toţi care sunt de o fiinţă, legându-i într-o unitate duhovnicească".
Sfântul Duh este acela care realizează sobornicitatea comunicată Bisericii de Sfânta Treime, căci orice act treimic porneşte de la Tatăl, prin Fiul şi se desăvârşeşte în Sfântul Duh. Lucrarea Duhului Sfânt în realizarea sobornicităţii este inseparabilă şi nedespărţită de cea a lui Iisus Hristos: "Noi suntem - zice Sfântul Chiril al Alexandriei - în unitate într-un singur Duh şi de El Domnul Iisus Hristos este nedespărţit pentru că El niciodată nu ar fi separat (de Duhul), noi toţi suntem una în El... în Iisus Hristos şi în Duhul Sfânt noi toţi suntem una". În Iisus Hristos, mădularele Trupului Său tainic sunt strâns legate între ele. Biserica este sobornicească pentru că Iisus Hristos îi comunică, prin Duhul Sfânt, viaţa treimică, viaţa comuniunii. Starea Bisericii de Trup tainic al lui Iisus Hristos (I Cor. 12, 19; Gal. III, 22-28; Col. II, 9-12; Rom. VI, 1) - stare în care este cuprinsă sobornicitatea - ne face sa înţelegem că Iisus Hristos este în fiecare mădular, se identifică cu el, suferă împreună cu el, se bucură cu el. Aspectul hristologic al sobornicităţii Bisericii constă în faptul că fie¬care comunitate creştină nu are o parte din Iisus Hristos, ci pe Iisus Hristos întreg. În fiecare mădular trăieşte Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos – a doua Persoană a Sfintei Treimi, şi fiecare trăieşte unirea cu Iisus Hristos întreg. Viaţa fiecăruia este o "viaţă în Hristos", dar într-un Hristos total. Este o creştere reală a mea în Iisus Hristos şi a lui Iisus Hristos în mine. În măsura în care creştem în iubire şi comuniune, creşte şi viaţa noastră în Iisus Hristos. Biserica şi în partea ei cea mai mică deţine şi posedă plenitudinea, pentru că Trupul lui Iisus Hristos nu poate fi împărţit. Biserica este sobornicească deoarece este Trupul tainic al lui Iisus Hristos; fiindcă este acolo unde este Iisus Hristos. Sfântul Ignatie al Antiohiei zice: "Unde este Iisus Hristos, acolo este Biserica catolică" (sobornicească). Deoarece în Iisus Hristos se află toată plenitudinea dumnezeirii (Col. II, 9), iar Bise¬rica este "plenitudinea lui Iisus Hristos" (Efes. I, 22-23 ; IV, 13), noi participăm prin ple¬nitudinea lui Iisus Hristos la plenitudinea vieţii de iubire a Sfintei Treimi. Biserica este sobor¬nicească deoarece este "plină de Iisus Hristos" şi Iisus Hristos străluceşte prin ea. Dar Biserica însăşi trebuie, prin energiile divine enipostaziate în mod deplin şi desăvârşit în Duhul Sfânt, să strălucească Fiului şi prin El, Sfintei Treimi, după cum Duhul Sfânt străluceşte din Fiul, Tatălui, căci în Fiul, Duhul Sfânt este lumina Tatălui. În Iisus Hristos se descoperă sensul sobornicităţii ca dăruire şi comuniune. Mădularele Trupului tainic al lui Iisus Hristos se dăruiesc unul altuia şi lui Dumnezeu prin Iisus Hristos, pentru că şi Iisus Hristos se dăruieşte nouă într-o cincizecime euharistică. Prin Iisus Hristos fiecare credincios ajunge la starea de jertfă, oferind, în Iisus Hristos, euharistia sa Sfintei Treimi, Iisus Hristos oferă lumii chipul deplin, al credinciosului (Efes. II, 15), care nu poate să existe cu adevărat decât în comuniune cu Sfânta Treime. Aducând în lume darul comuniunii. din partea Sfintei Treimi, Iisus Hristos ridică pe credincioşi, prin Duhul Sfânt, la comuniunea duhovnicească, fiind El însuşi legătura de comuniune între mă¬dularele Trupului Său şi între ele şi Dumnezeu.
Legătura sobornicească deplină între credincioşi este realizată de Iisus Hristos prin Sfânta Euharistie. Biserica este Trupul lui Iisus Hristos realizat deplin şi desăvârşit prin Dumnezeiasca Euharistie. Fără Sfânta Euharistie, ca prezenţă deplină şi desăvârşită a lui Iisus Hristos în Biserică şi în fiecare membru, nu ar fi posibilă viaţa spirituală a credincioşilor. Potrivit teologiei ortodoxe "Biserica este în Euharistie, şi Euharistia este în Biserică. Una ar fi imposibilă fără alta". Biserica, în sensul de Trup tainic al lui Iisus Hristos, sub aspectul său euharistic, exclude orice posibilitate de împărţire a mădularelor. Euharistia ne uneşte, ne face vii în Trupul lui Iisus Hristos, fiind taina unităţii. Prin ea, viaţa Domnului Iisus Hristos cuprinde viaţa noastră, după cum în Sfânta Treime, viaţa Tatălui cuprinde viaţa Fiului. Fiul are în El viaţa Tatălui şi trăieşte prin Tatăl. Credincioşii au în ei viaţa lui Iisus Hristos şi îl trăiesc pe El în tainele Bisericii. Unindu-ne cu Iisus Hristos, Euharistia ne face "concorporali" cu El (Efes. III, 6). "Viaţa Bisericii este o viaţă de comuniune euharistică. Sfânta şi Dumnezeiasca Euharistie ni-L împărtăşeşte pe Iisus Hristos, prezent prin ea în fiecare parte a Bisericii, în fiecare creştin, totdeauna şi pretutindeni, întreg în întreg, unul şi uni¬ficatorul, unindu-i pe toţi în Sine şi între ei. "În Euharistie - zice teologul Zankow - este cuprinsă Biserica întreagă, prezentă în fiecare şi în toţi membrii ei". Prin Sfânta Euha¬ristie, Biserica este sobornicească în fiecare din părţile ei, căci Iisus Hristos este întregul ce se află în fiecare parte, legătura de comuniune a părţii cu întregul. În Dumnezeiasca Euharistie se împlineşte sobornicitatea Bisericii, înţeleasă ca o comuniune între credincioşi şi Dumnezeu. Însă Euharistia nu ni-l comunică numai pe Iisus Hristos, ci şi pe Sfântul Duh, puterea interioară a întregului. După cuminecare, credincioşii cântă la Sfânta Litur¬ghie: "Primit-am Duhul cel ceresc..." Duhul Sfânt este acela care face din fiecare dintre mădu¬larele Trupului tainic al lui Iisus Hristos "prezenţe euharistice" deschise plenitudinii trinitare. El transformă universul în Sfânta Euharistie, îndumnezeindu-l. Sobornicitatea Bisericii în aspectul ei hristologic se poate vedea şi în adunarea tuturor "raţiunilor" în Fiul. Sfântul Maxim Mărturisitorul vede o diferenţiere a raţi¬unilor din Logosul divin şi o unitate a lor cu structura Logosului. Relaţia dintre Logos si logoi (raţiuni), după Sfântul Maxim Mărturisitorul, nu poate să fie o simplă iden¬tificare, deoarece unitatea şi diversitatea se menţin. Logosul însă este prezent întreg în fiecare natură umană. Apropiat de această viziune a Sfântului Maxim Mărturisi¬torul, Teilhard de Chardin vorbeşte de un centru de convergenţă a tuturor, de un punct spre care tind să se întâlnească toate spiritele umane. Acest punct el îl nu¬meşte "Punctul Omega", centrul personal şi spiritual ce străluceşte din inima cen¬trelor noastre personale şi în care persoanele nu se anulează. Biserica este soborni¬cească prin adunarea mădularelor în unitatea Trupului tainic al lui Iisus Hristos. După Sfântul Grigore de Nisa, Iisus Hristos este Cortul imaterial care cuprinde toate şi în care se adună toate. Tatăl uneşte toate în Fiul. Trebuie să intrăm în acest Cort imaterial pentru a ne uni cu Tatăl şi a deveni fii după har ai Tatălui.

Despre aspectul pnevmatologic al sobornicităţii Bisericii
Sobornicitatea Bisericii nu este statică, ci dinamică. Prin aceasta recunoaştem în sobornicitatea Bisericii şi o dimensiune pnevmatologică. Realizarea sobornicităţii este lucrarea Sfântului Duh. Cu toate că sobornicitatea este împărtăşită Bisericii de întreagă Sfânta Treime, totuşi Duhul Sfânt rămâne Cel care susţine Biserica ca unitate în pluralitate şi diversitate, Cel care leagă, în Iisus Hristos, mădularele Trupului Său într-o unitate. Dacă sobornicitatea este comuniune, Duhul Sfânt este Duhul comuniunii, principiul de unificare în comuniune, susţinător al întregului. Duhul Sfânt face ca această comuniune să fie reală, dar lăuntrică, interioară. El fiind mai interior nouă decât noi înşine, fiindcă este dimensiunea de interioritate prin excelenţă. În Sfânta Treime, Sfântul Duh este persoana de legătură vie între Tatăl şi Fiul, Cel care aduce Fiului iubirea Tatălui şi face ca această iubire să strălucească Tatălui din Fiul. Martin Buber zicea că: "Iubirea nu se fixează în Eu, dar nu are conţinutul, nici obiectul în Tu... ea este între Eu şi Tu". Sfântul Duh rămâne iubirea dintre Tatăl şi Fiul. Iubirea este pe plan personal. Tot Duhul Sfânt realizează relaţia vie între membrii Bisericii şi între ei şi Sfânta Treime.

            Câteva concluzii şi încheierea
Aşadar, caracterul sobornicesc al Bisericii trebuie căutat în această lucrare a Duhului Sfânt de a unifica şi de a menţine pluralitatea şi diversitatea în unitate. Duhul Sfânt interiorizează, personalizează şi unifică. Fiul se întrupează şi ridică natura umană la unirea ipostatică, în timp ce Duhul Sfânt uneşte pluralitatea persoanelor umane în Iisus Hristos şi între ele. Duhul Sfânt realizează unirea noastră cu Iisus Hristos, fiind El însuşi locul de unitate. Biserica este sobornicească şi catolică pentru că Duhul Sfânt este prezent întreg, prin har, în fiecare parte a Bisericii. Sfântul Vasile cel Mare zice: "Este întreg în fiecare şi este întreg pretutindeni". Este întreg în fiecare prin daruri deosebite. Analog cu poziţia Sa în Sfânta Treime, Sfântul Duh este persoana care stabileşte şi între noi relaţii de iubire şi ne adună în Fiul, în care ne pune în relaţie filială cu Tatăl. Duhul Sfânt se face subiectul vieţii noastre creştine, subiectul care aspiră prin Iisus Hristos către Tatăl. Fiind în viaţa treimică de la Tatăl spre Fiul în care se odihneşte, nemergând mai departe (căci nu purcede şi din Fiul, pentru a merge spre alt ipostas al Sfintei Treimi). Duhul Sfânt ne ridică la Tatăl prin Fiul. Primindu-l pe Duhul Sfânt, noi îl primim şi pe Iisus Hristos, fiindcă Duhul Sfânt nu este separat de Iisus Hristos, nici Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu este separat de Duhul Sfânt: "Atunci când se consideră Duhul Sfânt separat de Fiul Preaiubit, Duhul Sfânt se şterge, dispare. Nu ne rămâne nimic în mâini dacă îndrăznim să spunem aşa. Viaţa Bisericii este plină de această dublă prezenţă, a Fiului şi a Sfântului Duh. Ne unim cu Duhul Sfânt pentru a fi în Fiul. Cu Fiul noi iubim pe Tatăl, pe Tatăl găsit în Fiul. Participând la viaţa treimică, credincioşii devin temple ale Sfântului Duh (I Cor. VI, 9), sălaş al Sfintei Treimi (Ioan XIV, 23). Fiecare dintre mădulare este un templu al Sfântului Duh şi toţi în comun formează un templu, o casă a lui Dumnezeu, care este la fel cu casa noastră. Cu cât Biserica este mai mult casa noastră, cu atât mai mult este casa lui Dumnezeu, deoarece Duhul Sfânt ne uneşte şi ne desăvârşeşte, cum afirma Sfântul Chiril al Alexandriei, în plenitudinea Sfintei Treimi". Noi urcăm la Tatăl prin Fiul, în Duhul Sfânt. Adunaţi de Duhul Sfânt în Fiul, credincioşii devin fii îndumnezeiţi ai Tatălui prin harul Sfântului Duh. Legând pe fiecare mădular cu întreg Trupul tainic al lui Iisus Hristos şi stabilind o unitate de comuniune între mădulare şi între ele în Sfânta Treime, Sfântul Duh susţine şi actualizează sobornicitatea Bisericii. Duhul Sfânt este puterea interioară a Bisericii, forţa constitutivă a întregului. Biserica nu poate exista în afara Sfântului Duh, de¬oarece El este viaţa Bisericii, viaţa întregului în fiecare şi a fiecăruia în întreg. Însă nici Sfântul Duh nu este separat ori despărţit de Biserică. Sfântul Irineu zice: "Unde este Biserica acolo este, de asemenea, Duhul lui Dumnezeu şi unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este Biserica şi tot harul ei". Biserica se pătrunde în mod intim de Duhul Sfânt, care transformă pe credincioşi în templele prezenţei reale şi vii ale Sfintei Treimi, sub semnul iubirii şi unităţii. Sfântul Duh acordă Bisericii însuşirea de întreg, formează din toate părţile ei un întreg, îi dă caracterul sobornicităţii, sădind în fiecare parte con¬ştiinţa întregului şi a comuniunii, transformând totul în comuniune. În toată lucrarea Sfântului Duh este prezentă Sfânta Treime. De aceea, sobornicitatea Bisericii nu poate fi gândită şi concepută în afara Sfintei Treimi. Viaţa dumnezeiască comunicată Bisericii prin Duhul Sfânt, menţine credincioşii în iubire şi comuniune, imprimându-le o trăire sobornicească şi comunitară după chipul celei de o fiinţă şi de viaţă făcătoare şi nedespărţitei Treimi.
Altfel spus, Teologia Ortodoxă învaţă că temeiul şi fundamentul sobornicităţii Bisericii se află în Sfânta Treime. Înţelegerea şi abordarea sobornicităţii din perspectivă trinitară redă toată profunzimea de gândire a tradiţiei răsăritene şi oferă Bisericii Ortodoxe posibilitatea unui dialog şi a unei dezbateri cu celelalte Biserici creştine, într-o perspectivă de deschidere, colaborare şi conlucrare ecumenică. Dacă Sfânta Treime este comuniune, sobornicitatea, catolicitatea şi universalitatea Bisericii este înţeleasă tot ca o comuniune şi iubire între credincioşi. Acest duh de comuniune poate ajuta în mod efectiv şi eficient la apropierea între Bisericile creştine. Biserica şi lumea nu sunt identice una cu alta, nici cu totul separate, deoarece Biserica este şi rămâne deschisă lumii. Această deschidere spre lume pune Biserica Ortodoxă în slujire, vie, activă şi dinamică. Biserica este sobornicească întrucât are misiunea de a-i sluji pe fiii săi, de a-i lega în iubire. Când fiecare va fi legat de celălalt prin iubire şi va vedea în el un frate; se vor apropia de taina iubirii, vor cunoaşte ce este iubirea adevărată şi totul va fi întrupat în iubire.