Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 2021

Judecătorul smerit este acela care se teme de Dumnezeu şi se ruşinează de om

Lector univ. dr. Marius Andreescu
Tags: starea naturală; dreptatea; iertarea; iubirea aproapelui;
Judecătorul smerit este acela care se teme de Dumnezeu şi se ruşinează de om
 
Judecător – Curtea de Apel Piteşti
    Lector universitar dr. – Universitatea din Piteşti 

Dihotomia dintre starea naturală și starea socială a existenței umane este prezentă, în forme, conținut și înțelesuri diferite în mai toată gândirea și creația filozofică, juridică sau de altă natură din antichitate și până în prezent.

In concepția noastră, opusă oarecum unora dintre reprezentanții doctrinei contractului social, starea naturală a existenței umane nu poate fi identificată cu starea primitivă a omului, cu preistoria existenței sale, caracterizată prin lipsa formelor de organizare specifice societății și statului.

De aceea, considerăm că într-o accepțiune care nu are în vedere numai succesiunea istorică existențială, ci esența existenței umane, starea socială nu înlătură starea naturală a omului , dimpotrivă, chiar o presupune. Pentru noi, omul în dimensiunea sa naturală, corespunde firii create de Dumnezeu, omul bun pentru că toată creația este bună și, totodată, omul ca persoană liberă și responsabilă a fost creat în relație de comuniune de iubire cu Dumnezeu și prin Dumnezeu cu toți semenii și cu tot universul. Starea naturală este frumusețea cea dintâi a omului creat după chipul lui Dumnezeu și care are datoria de a dobândi asemănarea cea după har cu Dumnezeu, să devină fiu al lui Dumnezeu după har.

Iată de ce starea naturală nu dispare odată ce omul trece la starea socială, ci este o prezență permanentă, pentru că firea a tot bună creată de Dumnezeu nu poate fi negată, anulată, dar, este adevărat, poate fi hașurată, umbrită de manifestările sociale ale omului, contrare stării sale naturale. Omul, prin creație, a primit darul libertății, posibilitatea de a alege între bine și rău, de a primi sau refuza comuniunea cu Dumnezeu, libertatea de a considera că starea socială și tot ceea ce presupune aceasta, civilizația, cultura sunt bunuri proprii și reprezintă, totodată, singura realitate a existenței. Acesta este chipul omului care trăiește exclusiv în dimensiunea socială a existenței sale, pe care o consideră opusă stării naturale privită, în special, ca o formă primitivă de existență și care se consideră a tot suficient sieși. Un astfel de om consideră că existența se rezumă la acest veac, iar sensul existenței nu este decât „eul propriu” și rațiunea umană.

Fără a încerca să adâncim această analiză, susținem că între starea naturală și starea socială a omului este o posibilă contradicție unilaterală și nu un raport de recesivitate. Starea naturală nu exclude starea socială a omului, deoarece însuși Mântuitorul s-a întrupat în existența socială, dar starea socială poate contrazice starea naturală a omului, firea acestuia.

Marele teolog român, Părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae caracteriza în cuvinte memorabile natura umană: „Deci, pe drept cuvânt, natura umană trebuie definită ca tensiune infinită. A voi să tindă mereu spre desăvârșire mai mare, e desăvârșirea însăși a firii umane. Ea are în același timp experiența infinitului și a finitului, adică în fiecare clipă există o distanță infinită între capacitatea noastră de infinit și existența noastră realizată. Mereu avem cunoștința ambelor acestor lucruri. Căci distanța parcursă de noi, oricât ar fi de mare, rămâne minimă în raport cu infinitul. Natura umană călătorește veșnic pe distanța dintre finit și infinit, dar e lansată prin dorință și printr-un fel de experiență înaintea finitudinii sale înlăuntrul infinitului, fără să cuprindă însăși, esența lui. Ceea ce a obținut nu este niciodată totul, dar este începutul totului, „mereu începutul infinitului” – cum spuneam Sfântul Grigorie de Nyssa (s.n)”. [1]

Starea socială este expresia ordinii normative, morale sau juridice, orice normă implică direct sau indirect constrângerea, inclusiv norma morală sau etică bazată sau nu pe teologia morală. Norma juridică este aceea care oferă cea mai cuprinzătoare expresie existențială stării sociale și de aceea putem caracteriza întreaga existență socială a omului, atât într-o dimensiune sincronică dar și din perspectiva transformărilor istorice ca fiind „o stare juridică”, o ordine juridică bazată pe normele create de om, dar și pe valorile promovate de acesta și care, într-o anumită măsură, tind să evolueze autonom în afara posibilităților de decizie și control ale creatorului lor. Există o tendință destul de evidentă ca evoluția stării juridice (sociale) a omului să contrazică tot mai mult natura umană, firea acestuia, altfel spus, civilizația care ea însăși este expresia ordinii juridice și în general normative, să fie considerată a tot suficientă, în special prin dimensiunea pragmatică pe care orice component al acesteia o implică.

In acest context, apare întrebarea firească de a încerca să caracterizăm juridicul, ordinea normativă specifică stării sociale a omului. Este bazată pe o dihotomie esențială pe care a remarcat-o și Kant atunci când a analizat în lucrarea sa fundamentală „Metafizica moravurilor” normele juridice și dreptul. Această dihotomie înseamnă diviziunea clară între „al tău” și „al meu”. Orice contract, orice act normativ și orice decizie judecătorească într-o formă sau alta dă expresia acestei diviziuni, care înseamnă o identificare prin și în ordinea juridică a individualității umane în sfera existențială socială. In esență, aceasta este o disoluție pentru că separă și nu unește, chiar dacă aparent un act contractual, o întâlnire a voințelor a doi oameni în planului juridicului, legea ca și concretizare a ordinii normative, o hotărâre judecătorească ar realiza o armonizare a intereselor fie convergente sau divergente . Susținem că disoluția mai sus amintită ,de esența ordinii juridice a dreptului dintre „al tău” și „al meu” se menține, indiferent de forma de exprimare a juridicului, deoarece, așa-zisa armonizare a celor individuale ,particulare ,uneori contrare prin lege , prin actele de aplicare a legii sau chiar prin manifestările de voință ale omului rămân în sfera generalului, a abstractului pentru că orice normă juridică este prin ea însăși impersonală, abstractă, iar concretizarea acesteia prin acte voluntare cu caracter juridic nu duce la concretizarea în sens existențial a generalității regulii juridice, generalul normativ râmând în acest fel opus mai mult sau mai puțin evidentei bogăției existențiale a concretului individual.

Opus acestei stări juridice este însăși starea naturală, starea firii umane bazată, în opinia noastră, pe două concepte existențiale „a dărui” și „a primi”. Este evident, că în această situație suntem în prezența unității existențiale a comuniunii existenței umane bazate nu pe interese pragmatice, ci pe însăși caracterele existențiale ale firii umane, virtuțile și valorile cu care acesta a fost înzestrat natural, printre care puterea de a iubi este esențială. Omul care se manifestă în plan social cât mai pregnant și mai evident în această dimensiune naturală bazată pe unitatea dintre „a dărui” și a „primi” rămâne în autenticul existenței sale naturale, a firii create, nu mai este un simplu individ ci este o persoană liberă aflată în comuniune de iubire cu Dumnezeu și cu toți oamenii, Este și aici o posibilitate de alegere a omului, o manifestare a libertății sale. Formele de cultură și civilizație ale existenței umane trebuie să se manifeste nu în contradicție cu firea sa, cu natura sa, ci chiar în corespondență cu aceasta. Schiller spunea că „omul trebuie să sporească natura în mijlocul naturii”. Considerăm că și în prezent, indiferent cât de înaltă este cultura și cât de mult a evoluat civilizația, această afirmație este valabilă, dacă înțelegem prin natură esența bună creată a omului. De altfel, în doctrina teologică s-a remarcat că nu există opoziție între cultură și credință. Spunea în acest sens Părintele Patriarh Daniel: „Credința coboară la om prin cultură, iar cultura urcă la cer prin credință”.

Justiția este forma cea mai evidentă prin care starea juridică a omului se conservă în limitele acestei dihotomii „al tău” și „al meu”. Limitele justiției umane sunt însăși limitele existenței sociale și chiar raționale ale omului, determinate în mod nemijlocit, pe de o parte, de normativitatea legii iar, pe de altă parte, de pragmatism, adică de interesele concrete ale celor care ajung în fața justiției. Este o limită existențială care trebuie foarte bine înțeleasă, pentru că dincolo de ea regăsim acea stare naturală a firescului, a omului ca persoană liberă și responsabilă în relațiile de comuniune cu semenii.

Orice manifestare a justiției este evident subordonată legii, care generalizează și împarte. Se pune problema dacă dreptatea, ca valoare și virtute umană poate fi identificată cu legea, ca premisă de realizare a justiției. Răspundem la această întrebare gândindu-ne la cuvintele Mântuitorului „De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât dreptatea fariseilor, nu veți intra în împărăția Cerurilor” (Matei, Cap.V,20).

Aceasta înseamnă că, legea juridică rămâne la nivelul dreptății fariseilor, deoarece dreptatea la care se referea Mântuitorul și care era proprie fariseilor era o dreptate a legii Vechiului Testament. Prin urmare, dreptatea care depășește marginile legii este cea dată de har, este dreptatea care are ca fundament nu constrângerea fără de care norma juridică sau chiar norma morală nu poate fi concepută, ci libertatea. De altfel, această realitate a fost remarcată chiar și în planul doctrinei filozofice și juridice. Rousseau afirma că: „A renunța la libertatea ta înseamnă a renunța la calitatea ta de om, la drepturile umane, ba chiar la datoriile tale. Nu există nicio despăgubire posibilă pentru cel care renunță la libertate; o astfel de renunțare este incompatibilă cu natura omului”. [2] In același sens, Mircea Djuvara arăta că: „Nu putem concepe drept și nici morală fără libertate, cum nu putem concepe nici legi ale naturii fără determinare cauzală. Libertatea trebuie să fie, deci, deplină în stare de societate, astfel dreptul își pierde orice valoare normativă. Un drept care impune doar, în mod absolut, înlăturând manifestarea liberă a voinței, nu mai este drept, ci o lege a naturii, o manifestare a unui determinism riguros, a unei necesități mecanice”. [3]

Într-o accepțiune oarecum idilică, justiția ar trebuie deci să depășească dreptatea legii și să realizeze dreptatea harului ca natură umană. Iată de ce, poate că ar trebuie să gândim mai mult, chiar și la unele principii de natură constituțională, în ceea ce privește valoarea și limitele lor. Nu dorim să insistăm aici asupra acestui aspect, dar se cunoaște că principiul de bază al ordinii juridice ce caracterizează starea socială a omului este supremația legii – „Nimeni nu este mai presus de lege” – afirmă Constituția. Noi considerăm că în planul existenței naturale a omului, acest principiu este transgresat și oarecum transfigurat de principiul libertății. Libertatea, ca virtute proprie a firii create a omului este mai presus de legea juridică. De aceea, actul de justiție ar trebui să tindă spre realizarea acestei libertăți, care este însăși dreptatea la care se referea Mântuitorul.

Este oare posibil ca în activitatea concretă a soluționării litigiilor civile sau penale să se întâmple o astfel de ridicare a generalității legii juridice la concretul existențial al libertății umane? Ca magistrat am o experiență care depășește 26 de ani și nu am întâlnit situații în care aplicând legea, în tot ceea ce reprezintă rigorile actului de justiție, să se realizeze dreptatea ca libertate proprie naturii umană. Este firesc să se întâmple așa, deoarece orice manifestare a justiției este limitată la generalitatea legii dar și de finalitatea acesteia: constrângerea. O hotărâre judecătorească nu se pronunță în numele dreptății, ci în numele legii. Cu toate acestea, nu se poate considera că o astfel de situație este negativă prin ea însăși, dimpotrivă, este o modalitate normală de a realiza rolul justiției, și anume echilibrul social, dar în limitele existenței sociale ale omului. Ceea ce este foarte important pentru cel chemat să aplice legea este de a conștientiza această realitate și de a nu absolutiza actul de justiție, de a nu absolutiza legea și de a minimaliza sau chiar a nega omul, ca ființă complexă și infinită prin firea sa creată. De multe ori, în manifestările fenomenologice ale actului de justiție, se rămâne în generalitatea legii și se subordonează omul legii, magistratul uitând că nu omul este făcut pentru lege, ci legea pentru om.

Cu toate acestea, au existat și experiențe deosebit de marcante pentru mine .

 În cenușa precarităților existențiale, conflictuale, dureroase, impregnate cu multă suferință, dar și cu patimi și cu interese mai mult sau mai puțin obscure, ce ajung de se manifestă în fața justiției și cu deosebire în fața justiției penale, uneori se arată, ca un diamant strălucitor, valoarea naturii umane prin ceea ce îi este propriu ca fire: libertatea și iubirea.

 Într-o cauză penală, în care inculpatul era acuzat de o infracțiune gravă și anume tentativă de omor împotriva propriului său frate, am constat o astfel de realitate pe care nu însă justiția a generat-o, ci natura umană, în puritatea și frumusețea ei. Conflictul era între frați, iar partea vătămată, fratele inculpatului, ca urmare a acțiunii acestuia, fusese la un pas de moarte. Întrebat fiind de către instanță ce anume consideră că trebuie să se întâmple cu inculpatul, care era fratele său, partea vătămată a spus simplu și convingător: „Să meargă la copii săi”. Aceste cuvinte simple depășesc ceea ce reprezintă instinctele omului în mediul social, dorința de răzbunare sau dorința de a pedepsi a făptuitorului. Este expresia pură a iubirii, a iertării, a unui sentiment natural firesc ce transcende în mod absolut limitele legii juridice. De altfel, părintele Dumitru Stăniloae afirma foarte clar că Dumnezeu i-a dat omului ”puterea de a ierta și nu puterea de a judeca.” „Să meargă la copii lui” reprezintă incontestabil un diamant al existenței naturale a omului, în toată puritatea și frumusețea ei și, personal, am avut bucuria, chiar dacă este efemeră, de a modela legea în raport cu această manifestare firească de iubire. Justiția nu poate, cel mult, decât să achite, justiția niciodată nu poate să ierte. Iertarea este un dar al lui Dumnezeu, dar este și o poruncă a lui Dumnezeu pentru om. Numai un om care este persoană liberă, trăind în frica lui Dumnezeu, o poate împlini ca poruncă divină și nu numai ca virtute etică sau ca expresie a pragmatismului tipic existenței sociale

Persoanele implicate în litigiul de care am făcut vorbire erau oameni simpli, fără cultură, fără educație, dar trăiau din plin chiar dacă nu neapărat într-un mod conștient, rațional, frumusețea existenței umane, cea după fire. Părintele Arsenie Boca spunea că sfințenia are ca și condiții simplitatea spiritului și puritatea inimii. Iată de ce justiția trebuie să se adapteze unor astfel de realități existențiale și nu să încerce să le subordoneze arbitrar generalității normei juridice.

Spunea Părintele Arsenie Boca că ”trebuie să ai înțelegere față de neputințele omului”. Părintele Teofil Părăian aprecia că acestea sunt poate cele mai frumoase și mai semnificative cuvinte pe care le-a spus duhovnicul Arsenie Boca. Iar Constantin Noica afirma că „trebuie să ai înțelegere față de cele neînsemnate ca să vezi însemnătatea lor„

Justiția ar trebui să aibă înțelegere față de tot ceea ce reprezintă neputința omenească și precaritate existențială, pentru a încerca în acest fel să realizeze nu atât o restabilire a situației anterioare, ceea ce nu este posibil prin actul de justiție, cât mai ales un echilibru, o armonie socială, o împăcare a ceea ce la un moment dat apare ca fiind definitiv contradictoriu. Este un ideal, dar merită încercat.

In acest context, mi-am pus întrebarea: care sunt înțelesurile teleologice ale justiției, altfel spus finalitatea actului de justiție?

 Dacă scopul actului de justiție este legea, atunci justiția este pragmatică, utilitaristă iar judecătorul acționează conform datoriei, cum spune Kant. Dacă scopul actului de justiție este omul, atunci justiția astfel înfăptuită este morală, naturală, iar judecătorul acționează în numele și în conformitate cu dreptatea, aceasta nemaifiind limitată de constrângerile legii pozitive. Raportul dintre lege și dreptate ar putea fi exprimat sub forma unei contradicții unilaterale, in sensul celor afirmate de filozoful Constantin Noica: legea pozitivă poate contrazice dreptatea, dar dreptatea care prisosește legii, nu poate contrazice legea.

Cum poate fi smerit în sensul creștin al cuvântului, un judecător căruia omul i-a încredințat atâta putere asupra omului? Iată o întrebare legitimă al cărui răspuns cred că îl putem afla în parabola judecătorului nedrept după Evanghelia de la Luca.(Luca ,18.2-8) Există totuși o posibilitate pentru acela care a ajuns la sinele său mai adânc, a depășit trufia eu-lui determinată de precaritățile și slava acestui lumi, a celui ce se cunoaște pe sine ca fiind stăpânit de Dumnezeu și prin aceasta stăpân pe sine. Judecătorul nedrept, din parabola Sfântului Evanghelist Luca, nu se temea de Dumnezeu și nici nu se rușina de om. Judecătorul smerit este acela care se teme de Dumnezeu și se rușinează de om. Aceasta este condiția pentru ca actul de justiție să fie nu numai în conformitate cu legea, dar și drept, în conformitate cu legea libertății. Se poate spune că există un ideal pentru judecătorul investit cu putere temporară, pe care îl putem formula după cum urmează: „Să ai și să faci judecată dreaptă din iubire milostivă în numele lui Dumnezeu, fără să judeci pe nimeni”.

 

NOTE


 [1] Dumitru Stăniloae ,Teologia Dogmatică Ortodoxă , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române ,București ,2003, pp 468-469
 [2] J.J. Rousseau, Contractul social ,Editura Științifică București , pp107-108
 [3] Mircea Djuvara , Precis de filozofie juridică, în Eseuri de filozofie a dreptului, Editura Trei București ,1997,p 187

 

01-07-2017
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu