Bogăţia Bibliei

Îmi este imposibil să explic de ce mi-a rămas într-un colţ al sufletului, vorbele preşedintelui Transvalului, GRUGER (1825 - 1904), care întrebat de cineva dacă ştie pe Goethe şi Shakespeare îi răspunde în felul următor: “Nu cunosc decât această carte – răspunse el- scoţând o Biblie veche din buzunar. De 40 de ani citesc necontenit în ea şi nu sunt stăpân nici pe jumătate din minunăţiile ei. Când voi sfârşi-o, o să citesc pe Goethe şi pe Shakespeare!”

Mulţi dintre noi am auzit spunându-se că Predica de pe munte este cea mai frumoasă învăţătură ce a primit-o omul de la Creatorul său. Sigur că adevărat este şi că urmează altele. Mă gândesc la Psalmi, apoi prima epistolă a Sfântului Ioan Evanghelistul era unul din textele preferate ale lui Dostoievski. Nu mai vorbim de cartea Apocalipsei, de cartea lui Iov, de cartea lui Rut. Şi enumerarea ar continua la infinit. Pentru că orice verset din Biblie are două aripi ce oferă  posibilitatea sufletului să zboare la Cer. Sigur că pentru a primi starea de zbor este obligatorie condiţia să avem în inimă iubirea pentru Dumnezeu. Eu recunosc faptul că sunt incapabil să iubesc în sens duhovnicesc un om, afară de acele clipe rare când Domnul se milostiveşte şi de noi. Sau atunci când sunt departe...,în altă Ţară. Atunci dorul pentru patrie înfrumuseţează şi oamenii cu suflet mare pe care i-am lăsat acasă. Dar, despre lumina fiecărui cuvânt din Biblie ne învaţă cu profunzime sfântul Ioan Gură de Aur: “De  vei săpa fie şi doar într-o singură silabă sau într-o literă mică a Scripturii, tot vei descoperi în adânc adevărate comori”. ( Omilia XXI la Facere). 

Fac acest preambul pentru a mărturisi  prietenilor, că am descoperit în cartea lui Tobit din Vechiul Testament, o capodoperă care arată, cum prin iubire, razele divinităţii coboară în oameni şi-i transfigurează. Bătrânul Tobit iubea pe Dumnezeul sufletului său şi atunci avea evlavie şi pentru oamenii din neamul său.

Toată viaţa, Tobit şi-a petrecut-o în Babilon, el fiind strămutat cu aproape toţi evreii la ordinul regelui Nabucodonosor. Şi tocami în acest haos, care mai tot timpul se manifesta în atmosfera marelui imperiu, mulţi evrei  erau ucişi la ordinul regelui şi rămâneau neîngropaţi la periferia zidurilor cetăţii. Şi nimeni nu avea voie să-i îngroape. Singurul care a avut curaj şi dragoste să o facă a fost Tobit.

În toate cele 14 capitole ale cărţii, cititorul este copleşit de felul în care bătrânul Tobit ne face să uităm de litera, care ucide, şi să lăsăm Duhul să aprindă sufletul şi să-l vieze. Tot timpul lecturii am simţit că “Dumnezeu este cu noi”. Şi dacă Domnul este cu noi le avem pe toate, fără ca nimic să ciuntească libertatea. Dar nu numai în timpul citirii simţim căldura păcii, a beatitudinii şi a liniştii. Stăruinţa lui Tobit în a face binele sfidând toate consecinţele nefaste, inclusiv moartea, au darul de a semăna în noi iubirea şi râvna de a iubi pe Dumnezeu, pe oameni şi toată creaţia naturii.

După impactul puternic resimţit din timpul lecturii am priceput de ce o parte din Sfinții Părinți îşi impusese să citească numai Biblia, în restul vieţii care presupunea că o mai avea de trăit.

De fapt şi strămoșii noştri moldoveni ...mai vechi dar şi mai noi, aveau tot timpul Psaltirea în minte şi inimă. De ce? Fiindcă în Psalmi, regele sfânt, dar şi poet, David, se află într-un permanent dialog evlavios şi smerit cu Logosul divin.

Am găsit un verset în amintita carte a lui Tobit din care deducem că avea tot timpul pe Dumnezeu în rugăciunile sale. Versetul este un sfat care îl oferă lui Tobie, fiul său: “Adu -ţi  aminte în toate zilele, fiule, de Domnul Dumnezeul nostru şi să nu doreşti a greşi şi a călca poruncile Lui. Să faci fapte bune, în toate zilele vieţii tale, şi să nu umbli pe căile nedreptăţii” ( Tobit 4,  5)

Iubeşte-l pe Dumnezeu, ne spune tot timpul Tobit, şi vei primi ajutorul vădit al îngerilor săi, aşa precum a fost învrednicit fiul său Tobie. Aşa să ne ajute şi pe noi, bunul Dumnezeu.