Despre pregătirea pentru participarea la Liturghia euharistică şi împărtăşirea cu Sfintele Taine

Despre Sfânta Spovedanie şi Dumnezeiasca Euharistie în Tradiţia Ortodoxă...

(extras)

 

         În Tradiţia ortodoxă, participarea la Sfânta Liturghie, care are caracter de Cină şi de Jertfă, precum şi împărtăşirea cu Sfintele Taine ale lui Hristos, presupun o pregătire specială. În parabola nunţii fiului de împărat (Matei 22, 1-14), Mântuitorul atrage atenţia asupra celui care venind la nuntă fără să aibă haină de nuntă a fost exclus de la cină. Liturghia este nunta Mielului lui Dumnezeu la care trebuie să participăm împodobiţi în haină de nuntă. Iar haina de nuntă constă în curăţia sufletului pe care o câştigăm prin multă rugăciune şi asceză, ca şi prin faptele bune, ca expresie a iubirii concrete a semenilor, precum şi prin mărturisirea păcatelor în faţa preotului duhovnic.

         O tradiţie care s-a impus din Evul Mediu, cere ca împărtăşirea cu Sfintele Taine să se facă de patru ori pe an, adică în cele patru posturi (Paşti, Crăciun, Adormirea Maicii Domnului şi Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel) cu spovedanie prealabilă. Astăzi credincioşii se împărtăşesc, cum este firesc, mult mai des, unii chiar regulat, mergând la fiecare Sfântă Liturghie (cum este cazul în Bisericile greacă, rusă, antiohiană, din păcate, mai puţin, în Biserica română).
Spovedania nu este legată totuşi în mod necesar de Împărtăşanie. Ea este legată de păcatele săvârşite. Obiectul spovedaniei îl formează deci păcatele, îndeosebi cele grave, cum sunt: lepădarea de Iisus Hristos, crima (inclusiv avortul sau împiedicarea de a naşte copii prin medicamente „anticoncepţionale” care provoacă avort timpuriu), adulterul, desfrânarea, trăirea în concubinaj, ura, asuprirea semenilor, care ne despart de Iisus Hristos şi de Biserică cu care Iisus Hristos se identifică. Spovedania este Taina reconcilierii cu Biserica, Taina repunerii în starea de membru deplin al Bisericii, din care am căzut datorită păcatului. Tocmai de aceea în rugăciunea pe care o rosteşte preotul după spovedanie se spune: „… împacă-l Doamne şi-l uneşte pe dânsul (penitent) cu Sfânta Ta Biserică în Hristos Iisus Domnul nostru…”.

         Cine comite păcate grave nu se poate împărtăşi decât după spovedanie şi după săvârşirea unui canon de pocăinţă care poate dura mai mulţi ani. Bineînţeles că la spovedanie făgăduim lui Dumnezeu să nu mai repetăm, cu ajutorul Lui, păcatele săvârşite.

Astfel haina de nuntă sau haina luminoasă a botezului pătată de păcat se curăţă prin spovedanie care ne angajează totodată la şi mai multă rugăciune şi asceză. Conştienţi de păcatele noastre, ne angajăm tot mai mult pe drumul rugăciunii şi ascezei. Căci rugăciunea şi asceza ne purifică sufletul şi ne uneşte cu Dumnezeu. Rugăciunea trebuie să devină respiraţia omului credincios, pentru că pe Dumnezeu nu-l putem simţi ca pe realitatea cea mai profundă a existenţei noastre decât rugându-ne mult, chiar „neîncetat”, cum ne îndeamnă Sf. Apostol Pavel (I Tesaloniceni 5, 17). De aceea Părinţii Bisericii au alcătuit o sumedenie de rugăciuni, pentru toate împrejurările vieţii, inclusiv pentru a ne împărtăşi cu Sf. Taine ale lui Hristos. Canonul de Împărtăşanie este de o frumuseţe deosebită. Rugăciunea spontană nu este nici ea exclusă.

         Pe lângă rugăciune, asceza - adică postul alimentar, privegherile de noapte, metaniile, lupta împotriva păcatului sau pentru despătimire în cazul în care suntem stăpâniţi de o patimă - toate acestea au în Biserica Ortodoxă un rol deosebit de important. Viaţa creştină este în fond o viaţă ascetică. Ea este „calea cea strâmtă” (Matei 7, 14) împreunată cu multe ispite şi greutăţi pe care nu le putem birui decât prin răbdare şi stăruinţă în post şi rugăciune, prin cumpătare în toate şi înfrânare de la tot ceea ce poate dăuna sufletului în tinderea sa către Dumnezeu. De aceea Biserica Ortodoxă a păstrat vechile rânduieli privitoare la post, la înfrânarea conjugală pe durata postului şi înainte de împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului (I Corinteni 7,5), ajunul euharistic… Deşi la prima vedere toate aceste rânduieli par a îngrădi libertatea omului, în realitate tocmai prin ele dobândim adevărata libertate.

 

Despre roadele şi consecinţele Euharistiei în viaţa creştinului

 

         Mântuirea ca şi toate deprinderile bune sau virtuţile care trebuie să împodobească viaţa unui creştin sunt daruri ale lui Dumnezeu. „Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor” (Iacob 1, 17). Totuşi Dumnezeu nu forţează pe nimeni să primească darurile sale. Primirea lor se face prin credinţă şi deschiderea inimii. La rândul său, credinţa nu este doar o adeziune raţională la Revelaţia lui Dumnezeu, ci mai ales adeziune şi angajare interioară care determină un mod de viaţă nou. „Creştinismul nu este o nouă religie; el nu este nici măcar o religie, ci mai degrabă criza tuturor religiilor. Creştinismul este viaţa cea nouă în Iisus Hristos”, spune un teolog francez (Olivier Clement). Dar pentru a trăi o viaţă nouă, trebuie să ne lepădăm de viaţa cea veche sau de omul cel vechi, obişnuit cu păcatele şi cu poftele, şi să ne îmbrăcăm în omul cel nou făcut după asemănarea lui Iisus Hristos (cf. Efeseni 4, 24). Schimbarea începe la botez, dar trebuie să continue cu consecvenţă toată viaţa. Se întâmplă însă că după botez, cei mai mulţi apucăm pe căi greşite, astfel încât inima ni se împietreşte şi nu mai este sensibilă la harul lui Dumnezeu cu care nu mai colaborăm. Dacă ne trezim din rătăcire, trebuie să alergăm la Biserică, să cerem ajutorul preotului şi al semenilor şi să încercăm să ne (re)integrăm definitiv în viaţa Bisericii de unde vom primi, prin Sfintele Taine şi rugăciunea semenilor, ajutor în lupta pentru despătimire şi dobândirea virtuţilor care ne redau libertatea pierdută prin păcat. În fond toată viaţa noastră este o strădanie permanentă de înaintare pe calea binelui, a virtuţilor pentru asemănarea noastră cu Iisus Hristos şi chiar identificarea cu El. În această nevoinţă suntem susţinuţi mereu de harul Sfintelor Taine, cu deosebire de împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului.

         În viaţa creştină există multe antinomii care nu pot fi primite decât de cei care sunt angajaţi profund în credinţă. Astfel marii trăitori spun, pe de o parte, că totul este har, iar, pe de alta, că trebuie să ne dăm sângele pentru a primi harul. Ambele afirmaţii sunt adevărate. Totul vine de la Dumnezeu, totul este darul gratuit a lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp totul depinde de voinţa noastră de a primi sau a nu primi darul lui Dumnezeu. Iar primirea darului se face prin angajarea fără rezerve în credinţă. „În lupta voastră cu păcatul nu v-aţi împotrivit încă până la sânge”, zice Apostolul Pavel (Evrei 12, 4). Şi tot el spune: „Îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei ca nu cumva propovăduind altora, eu însumi să mă fac netrebnic” (I Corinteni 9, 27). Aşadar, Euharistia şi toate celelalte Sfinte Taine sunt darul lui Dumnezeu care ne sfinţeşte şi ne face una cu Iisus Hristos, dar numai în măsura angajării noastre în credinţă prin rugăciune şi asceză.

 

 Câteva concluzii şi încheierea

 

         Pe lângă evoluţia firească, istorică, în spirit evanghelic şi patristic, Sfânta Euharistie nu a suferit transformări, ea rămânând în continuare viaţa Bisericii; numai înţelegerea ei a suferit modificări şi transformări atât în plan teoretic, cât şi în plan practic. De aceea, atât teologia academică, universitară, elevată şi elaborată cât şi practica liturgică au datoria de a-i descoperi locul central şi de a rezolva criza liturgică în care se află întreaga Biserică. Pentru conştientizarea atât a slujitorilor, sacerdoţilor, cât şi a credincioşilor asupra importanţei şi locului Euharistiei, se impune revenirea la rostirea rugăciunilor, cel puţin a anaforei, cu voce tare, implicarea creştinilor în viaţa Bisericii şi săvârşirea tuturor celorlalte Sfinte Taine în strânsă legătură cu Jertfa Euharistică. Sfânta Euharistie nu trebuie redusă, aşa cum se întâmplă adesea, nici la funcţia unei simple rugăciuni „de pomenire” a celor vii, pentru sănătate, ori pentru „rezolvarea anumitor probleme” şi a celor adormiţi pentru a beneficia de bunăvoinţa divină, nici la funcţia simbolică de înlocuire ori substituire, ci trebuie înţeleasă ca Taină a tainelor şi Taina vieţii veşnice, fapt pentru care, în viaţa liturgică a Bisericii, ea rămâne miezul acesteia, Taina de referinţă, faţă de care, în special sfinţiţii slujitori ai altarelor sacre trebuie să aibă o atenţie deosebită. Iată cum sfătuia pe slujitorii Sfintelor Altare unul din marii duhovnici ai Bisericii noastre, din ultimele decenii ale secolului trecut: „Să fim cu mare atenţie cui şi cum dăm Sfânta Împărtăşanie, că mare răspundere avem în faţa lui Dumnezeu. Nici prea rar, nici prea des. Să ţinem seama, pe cât se poate, de sfintele canoane şi de practica părinţilor iscusiţi de astăzi”[1].

         Prin urmare, importanţa şi semnificaţia Sfintei Euharistii sunt fundamentale şi maxime pentru viaţa omului, pentru viaţa lumii, căci ea este unirea cea mai înaltă care se poate realiza între om şi Domnul nostru Iisus Hristos, cu Dumnezeu, în Împărăţia Sa. Dumnezeiasca Împărtăşanie din cadrul Sfintei Liturghii care se săvârşeşte în Biserică pentru credincioşi, ne uneşte cu Iisus Hristos şi pe noi unii cu alţii, deoarece toţi credem în Unicul Hristos – Care este ieri, azi şi în veci Acelaşi şi prin Care ne împărtăşim cu aceleaşi Sfinte Taine.

         Aşadar, în vremurile de astăzi, când suferinţe şi necazuri foarte multe şi foarte variate cum ar fi neajunsurile şi sărăcia, bolile şi singurătatea, nedreptatea, patimile şi violenţa şi multe altele încearcă să cuprindă sub aripa lor nefastă cât mai mulţi semeni, este foarte necesară o revenire şi o reorientare sinceră a existenţei noastre către Dumnezeu. Singur aflându-se omul nu poate să depăşească zidul deznădejdilor pe care suferinţele şi greutăţile i-l aduc înainte şi astfel se loveşte continuu cu renunţarea şi cu cedarea. În aceste condiţii durerea şi necazul îşi amplifică dimensiunile, lucrarea şi roadele negative în sufletul uman, ajungând uneori chiar la groază şi disperare. Individualismul şi autonomismul nu fac decât să ne introducă în izolarea tragediei personale. Dar prin Iisus Hristos şi de la Iisus Hristos primim şi noi puterea şi capacitatea de a învinge toate dezamăgirile pe care ni le aduc înainte. El nu a fost o victimă în faţa morţii, a strâmtorărilor şi a batjocoririlor ce i s-au adus, ci un biruitor, Singurul biruitor adevărat (şi) asupra vieţii. În mod liber primeşte moartea: „Eu îmi pun sufletul, ca iarăşi să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun. Putere am eu ca să-l pun şi putere am iarăşi să-l iau” (Ioan 10, 17-18), pentru ca nici un om să nu mai fie sclavul ei, ci în toţi să se trezească dorinţa de dăruire, în mod liber, înaintea lui Dumnezeu.

         Trebuie subliniat şi reţinut faptul, că „jertfa lui Hristos nu se reduce la un simplu exemplu de comportare socială, ci se distinge prin superioritatea absolută şi puterea desăvârşită pe care Fiul lui Dumnezeu i-o imprimă”[2]. În urma unirii cu Iisus Hristos, ia naştere şi în noi manifestarea iubirii Sale faţă de lume. Prin mine Iisus Hristos îl iubeşte pe semenul meu şi acela primeşte iubirea mea care îşi are sursa în Iisus Hristos. Prin această iubire şi prin puterea lui Iisus Hristos ajungem fiecare din noi, într-o măsură mai mare sau mai mică, să ne dăruim ca jertfe vii. Dar, precum Jertfa lui Hristos n-a fost despărţită de Înviere, tot aşa nici jertfa noastră nu rămâne străină de viaţa pe care El ne-o oferă. Şi să nu uităm faptul că fără de jertfa Domnului Iisus Hristos, îndeosebi cea euharistică, nu putem face nimic. Tocmai de aceea se cere împlinită şi împărtăşită.

         Încheiem cu constatarea că Euharistia actualizează într-un dinamism convergent, spre plenitudinea existenţei, marile potenţialităţi umane care semnifică şi simbolizează ceea ce trebuie să devină lumea adică o dăruire şi un imn de laudă adus, neîncetat, Creatorului; o comuniune universală în Trupul lui Iisus Hristos, o împărăţie a dreptăţii, a iubirii şi a păcii în Duhul Sfânt, pentru unitatea şi mântuirea tuturor în Iisus Hristos Domnul şi prin Iisus Hristos, ajungând, astfel, la desăvârşirea noastră cu ajutorul Sfintei Euharistii căreia îi descoperim, în acest fel, valoarea ei duhovnicească de nepreţuit. 

 

---

[1] Părintele Ieroschimonah Paisie Olaru de la Schitul Sihla, în volumul „Duhovnici Români contemporani”, Editura Bizantină, Bucureşti, 1999, p. 214.

[2] Pr.Dr.Nicolae Răzvan Stan, „Actualitatea jertfei Mântuitorului Hristos” publicat în revista „Altarul Banatului” Anul XV (LIV), serie nouă, nr. 10-12, octombrie-decembrie 2004, p. 69.