Gândul zămisleşte fapta

Gândul omului nu se vede de alţii, şi ar părea aşa şi să rămână necunoscut celor din jur, dacă nu ar fi el acela care dă naştere faptelor noastre. Faptele descoperă gândul şi îi arată şi esenţa ca atare. Dacă faptele sunt bune, înseamnă că ele au fost zămislite cu gând bun, iar dacă sunt rele, atunci devine vădită josnicia şi nemernicia gândului care le-a dat naştere şi care îl face pe om să alunece în  păcat. Tocmai de aceea credinţa creştină ne învaţă să alungăm insistent de la noi gândurile cele rele, spre a nu cădea în păcat din cauza lor. Că tot ceea ce e rău, e şi plin de viclenie, în fel şi chip caută să ne înşele, să ne distrugă sufletul şi să ni-l ducă la  pierzanie. Mai trist ca orice aici e faptul  că se pune la bătaie  voinţa omului, care, atunci când gândul i se adumbreşte şi îi slăbeşte voinţa, o apucă pe drum rătăcit, cu mare nesocotinţă săvârşind fapte urâte una după alta. De vreme ce şiretlicurile  sunt ascunse şi  nu poţi da vina pe ele, iese că şi-o face omul cu mâna sa. Gândul – voinţa – fapta… Iată de unde porneşte propria putere de apărare a creştinului, când el este împins la încălcarea de porunci. Gândul, din această ambianţă, poate fi comparat cu rădăcina copacului secular al rezistenţei la ispite, voinţa parcă ar fi tulpina ce duce seva gândului spre alimentarea faptelor, iar faptele, numeroase şi diverse, sunt aidoma frunzelor ce împodobesc frumos acest copac şi bucură privirea admiratorilor lui. Precum orice copac se ţine tare doar pe o rădăcină sănătoasă, nevătămată de nici un dăunător, tot astfel şi gândul omului, apărat de influenţele negative, devine un fondal din cele mai trainice, fondal de nădejde, al comportamentului creştinesc.

Citind cu luare-aminte Sfintele Scripturi, aflăm nenumărate sfaturi referitor la gândul omului. Astfel, în unul din versetele Psalmului 139 e scris: „[…] scoate-mă de la oamenii nedrepţi, care au gândit să împiedice paşii mei” (Ps. 139, 4), ceea ce vine să ne facă atenţi la gândurile celor abătuţi de la dreapta credinţă, căci ele întotdeauna sunt gânduri rele şi nici la un bine nu duc, ci dimpotrivă, doar fărădelegi urzesc.  Acei nedrepţi gândesc rău şi apoi fac rău, de aceea se cuvine să  ne păzim şi să ne ferim de dânşii fără a ezita. Totodată, cerând  ajutor de la Dumnezeu, vom izbuti să abatem de la noi gândurile cele rele şi să stăvilim din timp avalanşa faptelor urâte, prin care se urmăreşte ca  să fim  îndepărtaţi de la dreapta credinţă. Că Domnul cunoaşte gândul oricui şi cu puterea Sa nemărginită în orice clipă îl poate curăţi de rău, numai dacă omul doreşte aceasta cu adevărat.

Când un creştin afirmă „că la  mărturiile Tale gândirea mea este” (Ps. 118,99) sau că „poruncile Tale sunt gândirea mea” (Ps. 118,143), atunci avem dovadă că în sufletul lui prinde vigoare dragostea dumnezeiască şi putem fi siguri, că faptele săvârşite de dânsul neapărat vor fi spre folos creştinesc. În fiecare faptă a sa un asemenea creştin  se va arăta om drept, iar explicaţia de ce anume se întâmplă asta, o găsim exprimată clar în cugetările Părintelui Sextus, unde e scris: „În gândirea celui drept locuieşte Dumnezeu”[1]. Iată, vasăzică, de ce gândirea cea dreaptă e şi înţeleaptă, iată de ce ea e luminoasă şi-i  orbeşte definitiv pe răufăcătorii vicleni, care cu tot dinadinsul caută să-şi vadă victimele căzute în diferite păcate! Însă asemenea dorinţe sunt absolut zadarnice, fiindcă cu Dumnezeu în gând,”nu vom mai putea să gândim la patimi”, după cum ne atrage atenţia în scrierile sale şi Sfântul Vasile cel Mare[2]. Iar negândind la ele, nu ai cum nici să le făptuieşti.

Deci gândindu-ne cât mai des la Dumnezeu şi la minunata Lui Creaţie, rămânând încântaţi de frumuseţile şi bunătăţile pe care El le-a dăruit lumii pământeşti, mintea noastră va deveni sălaş de gânduri curate, sălaş de gânduri lipsite de făţărnicie, înşelăciune, invidie, lăcomie, ură, mândrie ş.a.m.d. Într-atât de mult s-ar apropia cugetele noastre de măsura perfecţiunii, încât la nimeni nici o îndoială nu ar trezi frumoasele cuvinte ale Sfântului Ioan din Kronştadt, care glăsuiesc aşa: „Ale cui sunt gândurile bune care îţi vin în minte? Ale lui Dumnezeu”[3]. Uitaţi-vă ce dar preţios revarsă Dumnezeu asupra celor cu mintea limpede – propriile Sale gânduri! Să ne lăsăm oare, ştiind aceasta, stăpâniţi de gânduri străine care au a ne îndepărta de mila Domnului? Bineînţeles că nu o vom admite!

Totuşi gândul omului adesea alunecă îndărăt, căci omul din firea sa e şi curios, apoi mai ajunge să fie şi nestatornic în cugetări, şi iubire de plăceri să aibă. Asta deseori provoacă în suflet tulburări şi mulţi se lasă prinşi în cursa lor. Chiar în gândurile celor mai  vrednici creştini Sfântul Apostol Pavel nu era pe deplin încrezut. O vedem   din Epistola a 2-a către Corinteni, unde e scris: „Mă tem ca nu cumva să se abată gândurile voastre” (2Cor. 11,3). Noi să luăm aminte bine la îngrijorarea Apostolului, căci dacă creştinii cu credinţa neclintită puteau fi ameninţaţi de atacuri duşmănoase asupra gândurilor lor, ce să zicem atunci de ceilalţi creştini, care sunt mai slabi de înger? Evident că aceştia vor fi supuşi unui risc şi mai mare de a se abate de la  dreapta gândire. Însă oricât de mare ar fi acest risc, totuşi şi el, prin sârguinţă duhovnicească, poate fi evitat. Că tuturor râvnitorilor la bine Dumnezeu cu drag le vine în ajutor şi le luminează minţile. El nu lasă pe nimeni să cadă pradă nevinovată instigatorului de gânduri rele.

Cu ce anume ne alegem noi în urma gândurilor urâte, rele şi necuviincioase, ne putem da seama destul de uşor, dacă privim lucrurile care ni se întâmplă aşa cum sunt ele în realitate, ci nu în mod denaturat sau uneori chiar cu totul inversat. Să luăm, de pildă, cazurile când, parcă în semn de răzbunare, ne gândim să atragem pedeapsă asupra adversarului ce ne incomodează, însă mai înainte de a-l vedea pe dânsul suferind, destul de des ne pomenim noi înşine căzuţi în cursa ce i-o întindem. Asta pentru că gândul omului cum numai a prins viaţă, imediat începe a genera şi fapta, şi ea fără întârziere se răsfrânge asupra celui ce a gândit-o. Nu în zadar se zice că tot ceea ce face omul în viaţa sa, o face în primul rând pentru sine. Evident că de aici vine şi înţeleptul proverb popular „Cine sapă groapă altuia, cade singur în ea”. Dacă noi am pătrunde la timp în sensul vorbelor înţelepte, repede de tot ni s-ar lua ceaţa de pe ochi! Atunci am putea privi lucrurile clar nu doar de la distanţă, pentru a observa neajunsurile semenului nostru, ci şi din vecinătatea propriului suflet ca că vedem că şi el, adesea, nu mai puţin decât sufletul aproapelui nostru e încărcat de greşeli şi păcate. Am cugeta asupra lor, ne-am strădui să ne debarasăm de ele şi am face loc  gândurilor senine, care ne-ar îndemna doar la fapte bune.

Orice gând, tăinuit în suflet timp îndelungat, la un moment dat, ajunge a fi materializat în faptă. Fie acesta gând bun sau rău. O ştim din viaţa de toate zilele, că dacă tare mult îţi doreşti ceva, atunci mai devreme sau mai târziu dorinţa oricum ţi se împlineşte. Însă unora le scapă din vedere că la făptuirea binelui suntem ajutaţi numai şi numai de Dumnezeu, pe când gândul cel rău e susţinut şi ajutat de a fi înfăptuit de către diavolul. Drept exemple aducem următoarele întâmplări din viaţă:  un vrednic creştin dorea nespus de mult să viziteze locurile sfinte din Palestina, dar posibilităţile nu-i permiteau s-o facă. Cu toate că o asemenea idee se arăta a fi irealizabilă, el nu a încetat să se gândească la ea ani la rând, insistent nădăjduind în gând la ajutorul lui Dumnezeu. Şi iată că peste un timp oarecare, cu aceleaşi gânduri bune şi luminoase în suflet, el într-adevăr s-a văzut la Mormântul Mântuitorului. Pentru dânsul aceasta a fost o întâmplare ca din vis.  S-o trăiască aievea i-a ajutat nimeni altul decât Bunul Dumnezeu. Iar un altcineva, punând ochiul pe un lucru străin, se tot gândea cum să şi-l însuşească, până când,  prin săvârşirea furtului, s-a împlinit şi a lui dorinţă. Apoi  nu i-a fost destul un singur furt, căci adumbrindu-i-se minţile de gânduri rele, el tot căuta să mai fure şi altceva. A început să-i meargă şi foarte în curând rătăcitul om a devenit tâlhar iscusit. E îngrozitoare o asemenea urmare a  ascultării de îndemnurile vrăjmaşului. Anume pe dânsul, pe vrăjmaşul viclean, l-a bucurat cu fapta sa omul alunecat în păcat, şi ca răsplată a rămas lipsit de libertatea conştiinţei, fiindcă pusese stăpânire pe ea marele înşelător.  

Gândul omului nu e îndreptat spre bine nici atunci când în sufletul lui se furişează frica. De obicei, sentimentul fricii vine în sufletul cu credinţa slabă în Dumnezeu. În mintea puţin credinciosului  apar îndoieli că răufăcătorii ar putea fi biruiţi de cineva mai puternic ca dânşii. Prin asta parcă i-ar pune pe vrăjmaşii săi mai presus de Tatăl nostru cel Ceresc, care Unicul El este cu adevărat atotputernic şi face să se stingă tot răul din calea celor păcătoşi, atunci când ei au mare nădejde în mila Domnului. Însă cu frica în gând, omul se arată mereu în aşteptarea lucrării diavoleşti. Şi o află, precum se vede din alt proverb înţelept, care zice: „De ceea ce te temi, peste aceea dai”. Mai la cale ar fi ca noi să ne schimbăm frica de cel rău, dacă ni se întâmplă să o avem în oarecare situaţii neaşteptate,  cu frica de Domnul, căci atunci, temându-ne să-L supărăm, ne-am concentra toate  gândurile la lucrurile cele bune şi folositoare, plăcute Domnului cel Milostiv. Comparând aceste două feluri de frică, observăm că ele se deosebesc una de alta ca cerul de pământ; tot atât de mare fiind şi deosebirea dintre faptele generate de ambele stări de frică. Noi, cei creştini prin faptă şi prin gând, s-ar cuveni să alegem migălos grâul de neghină, ca să înţelegem ce anume ne face şi ce nu ne face bine. Ar fi binevenit să avem în vedere şi faptul că gândurile curate înviorează în întregime fiinţa omenească. Ele duc la dispariţia mai multor dereglări funcţionale din organism, făcându-l sensibil la ceea ce e frumos şi bun. Iar energia ce o emană produce la cei din jur mult confort sufletesc. Ar putea să nu fie aşa doar rareori. Să nu considerăm oare această faptă ca una deosebit de bună? Evident că anume aşa  este. Acum să atragem atenţie la starea şi dispoziţia sufletească a celui obsedat de gânduri grele, sumbre, apăsătoare. Avem şi de aceştia nu puţini în preajma noastră. Adesea ei ne incomodează de-a binelea cu lipsa lor de sinceritate, cu diferite bănuieli, pretenţii etc., toate acestea fiind rodul gândirii lor abătute de la adevăr. Energia emanată de dânşii creează la cei din jur doar disconfort sufletesc, pe potriva ei fiind şi faptele săvârşite de asemenea persoane – fapte reci, respingătoare, care îţi trezesc dezgustul.

Deci să nu ne lăsăm copleşiţi de gânduri rele. La aşa ceva ne îndeamnă şi Sfântul Efrem Sirul, care spune: „Cugetă la bine, ca să te fereşti de a gândi rău, căci duhul omului n-ar putea sta fără să facă ceva”. Deci dacă pornim o lucrare oarecare, fie ca ea să pornească anume de la gând bun. După felul cum vom cugeta, ne va veni şi dreapta judecată a lui Dumnezeu. Cunoaştem, spre exemplu, cazuri descrise în Vieţile Sfinţilor, când pentru gânduri curate, luminate de credinţă sinceră, creştinii au fost răsplătiţi de Domnul cu cea mai mare milă: din voia Lui, li se socotise  gândul lor bun ca faptă deja realizată. Aşa s-a întâmplat cu o călugăriţă din Tesalonic, care, din lucrarea vrăjmaşului a vrut să plece din mănăstire. Şi plecând, a căzut în desfrânare. Însă peste un timp oarecare şi-a adus aminte de Dumnezeu şi din acel moment neîncetat se gândea la pocăinţă. Hotărî să se întoarcă la mănăstirea de unde plecase şi aici să-şi mărturisească păcatul şi să primească canon de dezlegare. Dar abia ajungând la porţile mănăstirii, a căzut şi a murit. A arătat Dumnezeu unui episcop moartea ei, cum sufletul i-a fost luat de Sfinţii îngeri. Aceasta însemna că Domnul i-a primit pocăinţa exprimată în gând[4].  Un alt creştin, ucenic iscusit al unui bătrân din Tebaida, odată, neprimind la timp de la îndrumătorul său eliberare ca să doarmă, a avut de înfruntat în gând şapte atacuri înverşunate, prin care era împins cu tot dinadinsul spre neascultare, ca să meargă totuşi la culcare fără binecuvântarea bătrânului. Nimeni n-a ştiut cum s-a necăjit ucenicul în noaptea aceea până a primit eliberarea cuvenită. A ştiut-o unul Dumnezeu şi pentru asta îi pregătise vrednicului creştin şapte cununi strălucitoare[5]. Întâmplarea i-a fost descoperită bătrânului prin Sfântul înger, datorită cărui fapt am ajuns şi noi să aflăm despre dânsa. Şi să ne putem convinge o dată în plus, cât de darnic ar răsplăti Domnul şi ale noastre gânduri bune, dacă noi ne-am da silinţa să nu le risipim în zadar, nici să nu le neglijăm, nici să nu le îndosim, ci pur şi simplu să ne străduim ca ele să sălăşluiască mereu în sufletele noastre. Sprijin aici să ne fie Sfintele Scripturi, să rostim cât de des posibil şi frumoasele cuvinte din Rugăciunea la Catisma a V-cea din Cartea Psalmilor, unde e scris: „Să se depărteze de la gândul meu duhul urâciunii şi al pomenirii de rău, duhul zavistiei şi al vicleniei, duhul îngrozirii şi al lenevirii, duhul mândriei şi al oricărui fel de răutate […]”. Şi Bunul Dumnezeu ne va auzi, va îndepărta de la noi asemenea gânduri.

Doamne, ajută-ne nicicând să nu greşim cu gândul!