Doctrina contractului social dintre stat şi Cetăţeni (2)

Judecător - Curtea de Apel Piteşti
Lector universitar dr. - Universitatea din Piteşti

John Locke -
precursuor al liberarismului, constituţionalismului
şi individualismului democratic contemporan

La John Locke, experienţa este unica sursă a cunoştinţelor noastre

Orice incursiune în istoria filosofiei remarcă dualismul concepţiilor privind cunoaşterea. Pe de o parte, empiriştii care susţin prioritatea senzaţiei, a contactului nemijlocit dintre om şi natură, ca fiind unica sursă sau modalitatea principală de a ajunge la formularea cunoştiinţelor chiar şi cu caracter teoretic, iar pe de altă parte, adepţii raţionalismului a căror argumentare vizează prioritatea determinată sau chiar absolută a ideilor, a construcţiilor raţionale, uneori independente de orice formă de cunoaştere senzorială, apriorice, ce fundamentează cunoaşterea umană.

Acest dialog dintre concepţiile empiriste şi raţionaliste îşi au originea în antichitate şi implică formarea unui mod de a înţelege realitatea. Aristotel afirma că ceea ce există este numai individualul, dar noi putem cunoaşte numai generalul.

Opera filosofică a lui John Locke este încadrată în mod tradiţional de comentatorii istoriei filosofiei în concepţiile empiriste. Totuşi, la o analiză mai atentă a concepţiei filosofice a marelui gânditor englez, observăm că senzorialul nu este sursa unică a oricărei cunoştinţe, ci numai temeiul de la care se porneşte pentru a se elabora concepte, categorii şi legi ale gândirii.

Chiar şi adepţii concepţiilor raţionaliste, un reprezentant de seamă fiind Immanuel Kant, nu au exclus lumea materială şi importanţa senzaţiei în procesul cunoaşterii. În Critica raţiunii pure sunt întâlnite pasaje deosebite care ilustrează limitele de aplicare ale cunoştinţelor raţionale a priori, dincolo de care aceste cunoştinţe devin o pură speculaţie ce nu are nimic de a face cu o veritabilă cunoştinţă asupra realităţii. Iată cum se exprima plastic, dar sugestiv, Kant: „Porumbelul uşor, care în zborul liber se bucură de aerul a cărei opoziţie o simte şi ar putea reprezenta că el ar reuşi mult mai bine în spaţiul vid. Tot astfel, Platon a părăsit lumea sensibilă, întrucât ea pune intelectului limite prea înguste, şi s-a aventurat dincolo de ea pe aripile ideilor în spaţiul vid al intelectului pur”¹. Relevând dualitatea dintre factorul sensibil şi raţiune în procesul cunoaşterii, acelaşi filosof remarca: „Natura noastră este de aşa fel încât intuiţia nu poate fi decât sensibilă, adică ea nu conţine decât modul cum suntem afectaţi de obiecte. Din contră, capacitatea de a gândi, obiectul intuiţiei sensibile, este intelectul. Niciuna dintre aceste două proprietăţi nu este de preferat celeilalte. Fără sensibilitate nu ne-ar fi dat nici un obiect şi fără intelect n-ar fi nici unul gândit. Idei fără conţinut sunt goale, intuiţii fără concepte sunt oarbe”².

Aceste consideraţii sunt, în opinia noastră, necesare pentru a găsi o cheie de interpretare a filosofiei generale şi a filosofiei sociale pe care a elaborat-o John Locke, dincolo de o interpretare limitativ senzorială şi empiristă. Pentru a înţelege mai bine esenţa ideilor susţinute de marele filosof, în mod deosebit teoria sa asupra contractului social, o scurtă incursiune în viaţa şi opera acestuia sunt necesare.

John Locke s-a născut în Anglia în anul 1632 şi a aparţinut unei familii de burghezi puritani, fiind fiu de avocat. A urmat cursurile Universităţii din Oxford, unde a studiat chimia, fizica, politica şi medicina. A avut şi unele însărcinări de natură diplomatică şi politică încă din tinereţe. Din această perioadă datează primele sale scrieri: Anatomica (1668) şi De arte medica (1669).

Filosoful nu a fost afectat în mod direct de frământările politice care au avut loc în Anglia în a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi care au dus la războiul civil din anul 1649, terminat cu victoria lui Cromwell, care, aşa cum se ştie, a instaurat un regim dictatorial menit să învingă rezistenţa marii nobilimi. Regimul politicii al lui Cromwell se va prăbuşi după moartea acestuia, iar în Anglia se va reinstaura monarhia. Deoarece Locke a fost de partea burgheziei, a fost nevoit să ia calea exilului, stabilindu-se în 1675 în sudul Franţei şi apoi în Olanda.

După instaurarea în Anglia a monarhiei liberale a lui Wilhelm de Orania, John Locke revine în ţară şi primeşte funcţii de răspundere, cum ar fi şi cea de comisar al comerţului şi al coloniilor. Aceasta este perioada cea mai fructuoasă a creaţiei sale filozofie, când apar operele sale fundamentale: Scrisori despre toleranţă (1689), Tratate despre guvernul civil (1690) şi Eseu asupra intelectului omenesc (1690), aceasta fiind socotită drept opera sa fundamentală. În anul 1695, John Locke publică lucrarea Despre caracterul raţional al creştinismului.

În scrierile sale, John Locke a dat expresie idealurilor sociale şi politice ale burgheziei engleze din timpul său. Taratele sale asupra guvernării sunt considerate texte de bază ale doctrinei liberale moderne democratice şi, am spune noi, prefigurează constituţionalismul şi supremaţia drepturilor în sensurile lor contemporane. Alături de alţi autori, afirmăm că semnificaţia capitală a operei lui John Locke pentru gândirea şi voinţa juridică şi politică modernă este legată de idealul eliminării puterii discreţionare şi arbitrariului exercitării puterii statale şi instituirea unei societăţi statale bazate pe reguli în care principiile supremaţiei legii şi a respectării drepturilor naturale ale omului să reprezinte baza de construcţie a unui aşezământ social³.

În istoria filosofiei, John Locke este considerat ca fiind întemeietorul empirismului englez. Empirismul a apărut în Anglia ca o reacţie la conceptele de substanţă şi de cauzalitate susţinute de Galilei, Bacon şi Descartes. Ceea ce este caracteristic filosofiei iniţiată de John Locke este acea orientare spre întemeierea cunoaşterii spre experienţă care semnifică acţiunea omului asupra naturii, altfel spus, asupra obiectului de cunoscut.

Concepţia filosofică este o continuare a gânditorilor renascentişti, fiind îndreptată împotriva speculaţiilor sterile pe care le practicase Scolastica o perioadă îndelungată de timp. Prin creaţia artistică, filosofică şi literală, renaşterea a impus natura ca mediu existenţial al omului, obiect al cunoaşterii umane, în relaţie cu care omul se manifestă în autenticitatea sa. Prin urmare, nu este o natură abstractă, detaşată de om, ci o natură în relaţie nemijlocită cu omul.

Se poate observa că renaşterea şi filosofia modernă, în care se include şi gândirea lui John Locke, aduc ca noutate absolută legătura a doi factori care împreună pot întemeia ştiinţa: raţiunea şi experienţa. Se manifestă în această perioadă îndoiala că simţurile singure ar putea să dea o cunoaştere adevărată asupra realităţii şi este refuzată, pe de altă parte, speculaţia lipsită de conţinut sensibil. Gândirea filosofică din perioada respectivă consideră simţul comun ca o modalitate de cunoaştere necorespunzătoare unor experienţe ştiinţifice, iar savanta deducţie speculativă din dogme ca un simplu joc filologic de cuvinte⁴.

Renaşterea şi, mai apoi, filosofia modernă va opune simţului şi speculaţiei sterile, demersul raţional întemeiat pe observaţii şi experienţe. Aşa cum se afirmă în literatură, neîncrederea gânditorilor din perioada respectivă, faţă de simţul comun, nu a avut ca şi consecinţă negarea rolului experienţei şi a simţurilor în cunoaştere, ci numai inacceptarea arbitrariului subiectiv pe care acestea îl pot implica. Reflecţia asupra naturii şi concepţia potrivit căreia existenţa omului, dar şi cunoaşterea, au ca mediu natura în toate formele sale, l-au determinat pe Schiller să afirme că scopul existenţial al omului prin creaţia artistică, cunoaştere ştiinţifică şi, în general, prin tot ceea ce înseamnă faptă creatoare, este acela de „a spori natura în mijlocul naturii”.

Problemele dezbaterii ştiinţifice şi filosofice din epoca lui John Locke se grupează în special în jurul conceptelor de substanţă şi cauzalitate care vor fi criticate de pe poziţiile empirismului.

Descartes, ca şi alţi adepţi ai raţionalismului, consideră că substanţa este substratul, esenţa adâncă a lucrurilor. Substanţa este cea care întemeiază lucrurile individuale, ea având, ca şi lucrurile, un caracter obiectiv. Tocmai acest caracter al substanţei va fi pus la îndoială de întemeietorii empirismului. John Locke afirma că noţiunea de substanţă nu poate fi conceptualizată filosofic, iar Berkeley, căutând să suprime contradicţiile pe care le credea subzistente în sistemul filosofic elaborat de Locke, a redus existenţa la percepere şi a negat categoric existenţa unei substanţe materiale, păstrând în schimb în concepţia sa existenţa unei substanţe spirituale. Hume este cel care face ultimul pas în paleta de filosofi empirişti şi neagă existenţa unei substanţe spirituale. Substanţa este, după Hume, o ficţiune⁵.

În critica conceptului de substanţă, John Locke pleacă de la studierea intelectului omenesc, abordarea acestui concept fiind de natură epistemologică şi nu ontologică. Astfel, el critică concepţiile cu privire la ideile născute, afirmând că toate conceptele şi categoriile noastre au o origine empirică. Această orientare epistemologică a avut consecinţe şi asupra filosofiei sociale a marelui filosof. În literatura de specialitate s-a afirmat că: „prin aceasta, principiul feudal al climatului naşterii este infirmat şi este impus principiul rolului esenţial al experienţei şi educaţie în formarea spirituală a omului”.

Iată ce spunea în acest sens John Locke: „Este o părere înrădăcinată la unii oameni că în intelect se află anumite principii născute, anumite noţiuni primare, caractere, ca să spunem aşa, întipărite în mintea omului pe care sufletul le primeşte chiar din prima clipă a existenţei sale şi le aduce cu el pe lume. Pentru a convinge pe cititorii lipsiţi de păreri preconcepute, de falsitatea acestor presupuneri, ar fi destul dacă aş demonstra (…) că oamenii pot să dobândească prin simpla folosire a facultăţilor lor naturale toate cunoştinţele ce posedă fără ajutorul vreunei întipăriri înnăscute şi pot să ajungă la certitudine fără asemenea noţiuni sau principii originale”⁶.

Conform acestei concepţii, marele filosof afirmă că unica sursă a cunoştinţelor noastre este experienţa. La naştere, mintea este considerată ca şi o coală albă pe care nu stă scris nimic. „Cum ajunge ea să fie înzestrată? De unde are ea toate elementele raţiunii şi ale cunoaşterii? La aceasta eu răspund într-un cuvânt: din experienţă”⁷. Prin urmare, sursa cunoaşterii o formează simţurile, senzaţia fiind primul izvor al cunoaşterii. Aceasta nu înseamnă o identificare a senzaţiei cu simţul comun, pentru că numai senzaţia nu poate forma experienţă. La senzaţie se adaugă reflecţia. În concepţia filosofului, senzaţia şi reflecţia sunt singurele căi prin care pot fi obţinute idei. „Eu spun că aceste două, adică lucrurile materiale, ca obiecte ale senzaţiei, şi procesele propriei noastre minţi în interior, ca obiecte ale reflecţiei, sunt pentru mine singurele mele elemente originale în care îşi găsesc începuturile toate ideile noastre (…) nu avem în minte nimic care să nu fi venit prin una dintre aceste două căi”⁸.

Sunt necesare câteva explicaţii privind conceptul de experienţă în viziunea filosofului. Din analiza lucrării sale fundamentale „Eseu asupra intelectului omenesc” rezultă că înţelegerea sa cu privire la experienţă are o dimensiune preponderent subiectivă. Acest aspect a fost remarcat şi în literatura de specialitate: „experienţa lui Locke este constituită numai din senzaţii şi idei ale reflecţiei. Lipseşte din ea tocmai ceea ce este realmente important în experienţa reală: latura obiectivităţii”⁹. John Locke consideră că deşi cunoaşterea noastră este imperfectă ea este suficientă pentru a ne permite să răspundem cerinţelor vieţii de pe pământ: „Dumnezeu ne-a făcut organele aşa cum este cel mai bine pentru noi în actuala noastră stare”.¹⁰

În ceea ce priveşte relaţia cauzală, ea este strâns legată de noţiunea de substanţă. Locke consideră că lucrurile sunt susceptibile de relaţie, dar înţelegerea sa se rezumă numai la relaţiile externe care există între lucruri. Relaţia cauzală este tratată în mod subiectivist pornind de la concepţia sa de experienţă: „noţiunile de cauză şi de efect îşi au izvorul în ideile primite pe calea senzaţiei sau a reflecţiei şi că această relaţie oricât de cuprinzătoare ar fi se termină până la urmă în aceste idei. Căci, pentru a avea ideile de cauză şi de efect, este de ajuns să considerăm că o oarecare idee simplă sau o substanţă începe să existe datorită acţiunii alteia, fără a cunoaşte felul acelei acţiuni”¹¹.

Spaţiul şi obiectul acestui studiu nu ne permite o analiză mai amplă a filosofiei generale a lui John Locke şi a importanţei acesteia pentru gândirea filosofică şi ştiinţifică contemporană. Subliniem totuşi importanţa conceptului de „experienţă”, care, chiar dacă este tratat subiectiv pornind de la senzaţie, nu se identifică cu simţul comun, deoarece conotaţia conceptului cuprinde şi activitatea gândirii, „reflecţia”. Este important a reţine că ştiinţele moderne, cele exacte, dar şi sociale, precum şi filosofia pozitivistă contemporană au luat naştere şi se bazează pe experienţă, bazele acestui concept fiind arătate de John Locke.

Libertatea - legitimitatea consensului şi supremaţia dreptului

Conceptele fundamentale ale filosofiei sociale susţinute de John Locke sunt libertatea şi egalitatea care, în concepţia filosofului, fac parte din natura umană.

Relaţiile dintre oameni în starea de natură sunt relaţii de forţă, dar dreptul nu este o expresie a acestor relaţii, ci reprezintă legătura dintre o fiinţă liberă cu o altă fiinţă liberă, raport ce se realizează în egalitate. Aceste relaţii se constituie în mod natural înaintea oricărei convenţii care să ducă la constituirea societăţii civile. Pentru Locke există o societate naturală înaintea oricărei societăţi civile. În acest fel, filosoful continuă ideea aristocratică, şi anume aceea a omului ca fiinţă socială, dimensiune naturală a acestuia. Dacă omul nu ar avea în sine chemarea spre asociere cu ceilalţi oameni, ca dar natural, societatea civilă nu ar putea să se constituie. Prin urmare, a existat un drept natural, nescris, anterior dreptului pozitiv specific societăţii civile. Principalul element al acestui drept este libertatea. Dreptul de a fi liber constituie fericirea omului şi el se concretizează în posibilitatea sa de a poseda bunuri. În acest fel, dreptul de proprietate reprezintă un alt element important al dreptului natural. În concepţia filosofului, acest drept este absolut, iar conservarea şi apărarea lui este esenţială pentru existenţa omului atât în stare naturală, cât şi în stare socială. Este important să precizăm că pentru John Locke proprietatea se întemeiază pe muncă.

Gândirea lui John Locke se deosebeşte în această privinţă de filosofia lui Hobbes, care susţinea că problema centrală în societate este puterea. Pentru Locke, problema esenţială nu mai este guvernământul, ci instituirea unei civilizaţii bazate pe reguli şi a unui sistem legislativ care să ducă la o bună organizare administrativă şi să limiteze puterea discreţionară a statului.

Este necesar, afirmă Locke, un guvernământ al proprietarilor cărora trebuie să i se lase toată libertatea pentru a realiza prosperitatea lor şi a societăţii în care trăiesc. Filosoful se ridică împotriva autorităţii arbitrare a suveranului, considerând-o ca inacceptabilă. Totul trebuie să fie întemeiat pe reglementări fundamentale, raţionale, liber consimţite, care, la rândul lor, să decurgă dintr-un principiu suveran, respectiv „toleranţa”: „În chestiunea libertăţii de conştiinţă, care de câţiva ani a fost aşa de mult discutată printre noi, lucru care a încurcat cel mai rău chestiunea, a înfierbântat disputa şi a mărit animozitatea, a fost, gândesc eu, faptul că ambele părţi şi-au exagerat cu acelaşi zel şi la fel de greşit pretenţiile, una dintre părţi predicând absoluta putere, iar cealaltă cerând o libertate universală în chestiunile de conştiinţă, fără a stabili care sunt lucrurile cu îndreptăţire la libertate şi fără a arăta care sunt graniţele impunerii şi ale supunerii”¹².

Necesitatea existenţei legilor este vitală pentru existenţa societăţii şi pentru supravieţuirea comunităţii: „Dacă nu va fi dirijată de anumite legi, iar membri săi nu vor accepta să respecte o anumită ordine, nici o societate – oricât de liberă ar fi sau oricât de lipsită de importanţă ar fi ocazia pentru care a fost constituită … nu va putea să subziste sau să se menţină unite, ci se va destrăma şi sfărâma în bucăţi”¹³.

Spre deosebire de Hobbes, Locke consideră că starea de natură a omului are unele caracteristică care o apropie de societatea civilă şi care face posibilă trecerea. Important de subliniat faptul că, în concepţia filosofului, „statul natural este un stat raţional, natural şi prelegal”. Statul natural este raţional pentru că prin raţiune îşi reglează viaţa în limite suportabile, astfel că aici domină libertatea şi egalitatea. Este natural pentru că oamenii posedă câteva drepturi în conformitate cu raţiunea, ca lega naturală: legalitatea, egalitatea, dreptul la prosperitate şi dreptul patern sunt printre cele mai importante. Statul natural este prelegal pentru că aici domină justiţia privată. Acest drept al justiţiei private înseamnă, în esenţă, reciprocitatea necesară a comportamentelor umane, dar şi validitatea dreptului fiecărui individ la apărarea sa. În esenţă, în concepţia filosofului, statul natural este bazat în mod deosebit pe concepte morale cu valabilitatea universală şi intangibile şi, totodată, este un stat al păcii sociale.

John Locke consideră că trecerea la societatea civilă a avut loc în urma unui consens general, pentru că oamenii au dorit un maxim de securitate şi libertate. Trecerea de la Statul natural la Statul civil s-a realizat în baza unui contract care se bazează pe principiile consimţământului comun şi al liberei asocieri. Este important de a preciza că, în concepţia lui Locke, obiectul contractului social este garanţia drepturilor naturale, şi nu suprimarea lor în favoarea suveranului, aşa cum a gândit Hobbes. De altfel, singurul drept natural pe care asociaţii îl pun la dispoziţia societăţii civile este acela de a face dreptate, de a pedepsi. Puterea suveranului este în excelenţă una pur juridică şi limitată. Această teorie considerată a fi profundă şi democratică de către majoritatea autorilor se regăseşte şi în doctrina modernă a statului liberal şi a constituţionalismului democratic¹⁴.

Apreciază John Locke că, „oamenii fiind liberi de la natură, egali şi independenţi, nimeni nu-i poate scoate din această stare pentru a fi supuşi puterii politice a altuia fără propriul lor consimţământ prin care ei pot conveni cu alţi oameni de a se uni în societate pentru conservarea lor, pentru siguranţa lor mutuală, pentru liniştea vieţii lor, pentru a profita în linişte de ceea ce le aparţine în mod propriu şi pentru a fi mai bine la adăpost de insultele celor care vor să le facă rău”¹⁵.

„Puterea judiciară”, concept folosit de Locke ,dar care corespunde noţiunii de putere politică, este subdivizată în trei componente: puterea legislativă, care are rolul de a determina faptele ce încalcă regulile de convieţuire şi pedepsele corespunzătoare, puterea executivă, care are menirea de a executa în concret legile emise de puterea legislativă şi puterea confederativă, care exercită puterea statului în raport cu celelalte state.

Subliniem ideea susţinută în mod consecvent de Locke potrivit căreia puterea judiciară, care, în gândirea filosofului, se identifică cu puterea politică, nu poate fi absolută, ci trebuie să aibă limite. Astfel, contractul social care legitimează puterea politică poate fi denunţat dacă cei care deţin o astfel de autoritate nu se achită de obligaţia asumată. Scopul oricărei puteri politice trebuie să fie, în concepţia lui Locke, conservarea vieţii, a libertăţii şi a bunurilor. Dacă acest scop nu este respectat, guvernul va intra în conflict cu societatea civilă şi se va reveni la starea naturală pe care contractul social voia să o depăşească. Este, de fapt, aplicarea unui principiu juridic valabil pentru orice contract, şi anume: în ipoteza când una dintre părţi nu respectă clauzele asumate, cealaltă parte nu mai este considerată ca fiind legată de prevederile contractului.

O altă deosebire faţă de gândirea lui Hobbes este aceea că, prin instituirea puterii politice, poporul nu renunţă la partea sa de suveranitate. John Locke precizează că dacă puterea politică va confisca în favoarea sa drepturile naturale ale poporului, acesta nu mai este ţinut de contractul încheiat şi va putea recurge chiar la forţă pentru a înlocui pe cei care guvernează. Promotor ai ideii de justiție, Locke recunoaște totuşi dreptul guvernaţilor la constrângere juridică în limitele legii pentru ca membrii societăţii civile să respecte regulile stabilite pentru atingerea binelui comun.

În opina noastră, John Locke este printre primii gânditori care legitimează revoluţia, ceea ce, în concepţia filosofului, înseamnă denunţarea contractului social de către popor în cazul în care guvernanţii îşi exercită în mod discreţionar puterea sau confiscă în favoarea lor drepturile naturale sau exercitarea puterii nu are ca scop binele comun, ci binele guvernanţilor. Pentru a nu se ajunge aici, Locke acordă o importanţă majoră „persoanei” care poate să asigure şi să garanteze echilibrul dintre părţi, respectiv între popor, ca deţinător al drepturilor naturale, la libertate, egalitate şi proprietate, iar pe de altă parte, guvernanţii, investiţi prin contractul social cu exercitarea puterii politice în scopul garantării acestor drepturi: acesta este judecătorul.

Pentru John Locke limita puterii politice este dată de însăşi drepturile naturale ale oamenilor pentru apărarea cărora ea a fost instituită.

Relaţia omului cu statul şi individualismul democratic contemporan

Liberalismul democratic îşi revendică principiile din concepţia lui Locke cu privire la relaţia individului cu statul. Drepturile naturale sunt pur individuale. Această teză este susţinută şi de constituţionalismul contemporan, care afirmă că titularul drepturilor fundamentale consacrate de constituţie nu poate fi decât omul, nu şi colectivităţile umane. Statul social s-a constituit în scopul apărării acestor drepturi individuale ca drepturi naturale, deoarece în statul natural nu oferea aceste garanţii, iar omul, prin natura sa, este şi o fiinţă socială.

Pentru Locke societatea politică identificabilă cu statul social nu este decât produsul unei renunţări parţiale şi provizorii a oamenilor la starea lor naturală în interesul unei justiţii mai bine organizate şi a unei puteri mai eficace. Puterea politică rămâne tot timpul limitată de drepturile naturale.

Scopul statului nu poate fi altul decât acela al asigurării libertăţii şi egalităţii individuale, pentru fiecare membru al societăţii, dar şi garantarea legalităţii. Pentru a justifica existenţa şi a aduce pacea socială, statul trebuie să fie just. Este important de a sublinia că, în concepţia lui John Locke, puterea politică nu este legitimată prin ea însăşi, ci numai prin valorile morale pe care le apără şi în raport de care îşi exercită atribuţiile. Astfel spus, nu legea este cea care legitimează puterea, ci scopul moral al acesteia. Problema puterii este o problemă de morală.

Scopul întregii construcţii teoretice în domeniul politicii este acela al limitării puterii care să favorizeze şi nu să împiedice libertatea individuală. Locke susţine teoria separaţiei puterilor în stat ca şi garanţie a evitării arbitrariului în exercitarea puterii statale. Aşa se face că „scopul său fundamental este ceea ce numim astăzi – îmblânzirea puterii: scopul pentru care oamenii aleg şi autorizează un legislativ este crearea legilor şi stabilirea regulilor ca pietre de hotar şi paveze ale bunurilor tuturor membrilor societăţii pentru a limita puterea şi a modera dominaţia oricărui grup sau membru al societăţii”¹⁶.

Prin gândirea sa social politică, John Locke întemeiază liberalismul din care se va inspira liberalismul modern, care în numele conceptului de limitare a puterii va face distincţii importante între public şi privat, libertatea individuală şi obligaţii publice, sfera de intervenţie a statului şi sfera de acţiune a individului, atribuţiile instituţiilor şi, nu în ultimul rând, stabilirea unui domeniu de reglementare a legii.

Problematica analizată de marele filosof este o importantă deschidere teoretică a ceea ce reprezintă dimensiunea complexă a raporturilor dintre societate şi stat, pe de o parte, iar pe de altă parte, individul uman. Remarcăm că, în opera sa, Locke pune accentul pe om ca titular al drepturilor naturale şi, prin urmare, în relaţia acestuia cu societatea şi statul are un rol dominant, celelalte subiecte ale relaţiei având o poziţie recesivă, chiar subordonată individului uman.

Această concepţie, apreciem noi, corespunde „individualismului democratic” ce caracterizează societatea contemporană prin limitarea exagerată a intervenţiei statului în gestionarea relaţiilor complexe dintre societate şi individ. Consecinţa este o scădere a coeziunii sociale, fapt remarcat, de altfel, de numeroşi filosofi şi sociologi contemporani. Dat fiind realităţile sociale economice şi politice, omul a devenit o fiinţă pentru el însuşi şi care înţelege libertatea cu referire aproape exclusivă la interesul său privat. Omul există alături de ceilalţi – coexistenţa libertăţilor – şi nu împreună cu ceilalţi. Consecinţa este imposibilitatea de a se regăsi pe sine în mediul social, indiferenţa faţă de activităţile sociale, chiar şi politice, accentuarea spiritului de revendicare, dar care de cele mai multe ori are în vedere un interes personal şi nu social şi nu in ultimul rând contradicţiile majore dintre om, societate şi stat.

Omul contemporan uită că nimeni nu poate fi liber prin el însuşi şi numai împreună cu ceilalţi, iar dreptul natural, care în esenţă implică valori morale absolute şi intangibile, are fiinţă numai prin recunoaşterea socială şi prin izolare într-un individualism exacerbat. O astfel de concepţie este susţinută de Kant . În limbajul moral kantian principiul universal al dreptului este cel care stipulează ca acţiune dreaptă pe aceea orientată de o maximă după care libertatea liberului arbitru al unui om poate coexista cu libertatea tuturor ,conform unei legi universale ¹⁷

Individualismul democratic contemporan transformă omul într-un simplu element al unui mecanism social statistic supus constrângerii abstracte a legii juridice şi chiar morale fără ca individul să se poată afirma pe sine în raport cu forţa politică a statului. Altfel spus, în societatea contemporană omul care există numai ca individ, şi nu ca persoană, „este plin de drepturi, dar lipsit de puteri”, pentru că are numai iluzia unei libertăţi, în realitate fiind sub dominaţia mecanismelor legislative, abstracte şi constrângătoare de care dispune puterea statală.

Într-un alt studiu dedicat doctrinei contractului social vom încerca o analiză aprofundată a unor aspecte ale acestei relaţii dintre starea naturală şi starea socială a omului cu referire la gândirea filosofică şi teologică. Aici ne rezumăm a menţiona numai că omul îşi poate găsi adevărata libertate numai dacă depăşeşte starea de individ şi devine persoană spirituală, ceea ce implică existenţa sa în comuniune, adică nu o existenţă alături de alţii, ci împreună cu alţii, fără a se renunţa la individualitatea personalităţii sale. Susţinem astfel trecerea de la individualismul democratic care, alături de democraţia maselor ca forme ale constituţionalismului şi liberalismului democratic contemporan, sunt precarităţi ale idealului democratic la „personalismul democratic” ce pune accentul pe ideea de comuniune a persoanelor libere, comuniune ce nu se identifică cu ”statul social” abstract, rigid şi statistic al legilor juridice, economice sau morale, şi al cărui scop este omul ca persoană liberă ,spirituală şi socială, şi nu simpla supremaţie a legii.

Individualismul, ce caracterizează societatea contemporană şi a cărui filon teoretic îl regăsim şi în opera lui John Locke, a fost remarcat inclusiv în gândirea teologică. Acest individualism este, de fapt, un exclusivism care, în numele libertăţii, raportează omul la el însuşi cu excluderea celuilalt. Părintele Teofil Părăian afirma în acest sens: „suntem mai mult pentru noi decât pentru alţii”. Preotul profesor doctor Dumitru Stăniloae afirma cu deplin temei: „realitatea mea, constituită din suflet şi trup şi activată, se realizează în actele de relaţie cu ceilalţi oameni. Eu devin real la maximum în Hristos, pentru că toţi sunt reali în el, pentru că suntem reali împreună”¹⁸.

Cred că putem face o distincţie între existenţa şi realitatea omului. Toţi existăm, dar nu toţi oamenii există în autenticitatea firii lor. Autenticitatea firii înseamnă de fapt realitatea existenţei ce poate fi găsită numai dacă omul îşi depăşeşte statutul de individ şi devine persoană spirituală şi prin aceasta liberă în comuniune cu Dumnezeu şi prin Dumnezeu cu ceilalţi oameni.