Despre vieţuirea cot la cot

„Zis-a Domnul: precum voiţi
să vă facă vouă oamenii,
faceţi şi voi lor tot aşa.” (Luca 6, 31-36)

Viaţa pământească a omului e ca o repetiţie generală către viaţa cea veşnică, adică în timpul ei ar trebui să se treiere toate cele neimportante sau mai puţin importante şi să rămână doar cele cu adevărat valoroase, care l-ar scoate pe omul credincios la drumul mântuirii. Pentru a atinge acest obiectiv luminat, se cere nu doar de a cunoaşte profund toate poruncile dumnezeieşti, ci şi de a le respecta întocmai. Încă se mai cere să dai dovadă şi de destulă pricepere, de voinţă puternică. Mai în scurt, e necesar să te ţii bine în mâini şi să nu dai frâu liber dorinţelor tale pofticioase, ci, prin înfrânare, să-ţi dirijezi traiul întocmai după Legea creştină. Astfel se va ajunge, în primul rând, la o mare curăţire de păcate, după care fără doar şi poate că vor deveni posibile şi relaţiile cele calde, sănătoase între semeni, care sunt strict necesare în traiul nostru pământesc.

Cerinţele fundamentale ale vieţuirii oamenilor creştini pe pământ sunt arătate în Sfintele Scripturi. De exemplu, în Sfânta Evanghelie citim: „Iar vouă, celor care ascultaţi, vă spun: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor care vă urăsc pe voi. Binecuvântaţi pe cei care vă blestemă şi vă rugaţi pentru cei care vă fac necazuri. Celui ce te loveşte peste o parte a obrazului, întoarce-i şi pe cealaltă; pe cel ce-ţi ia haina, nu-l opri să-ţi ia şi cămaşa. Oricui îţi cere, dă-i; şi de la cel ce-ţi ia cu sila lucrurile tale, nu cere înapoi”¹. Şi iarăşi, „Zis-a Domnul: nu judecaţi pe alţii, şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi, şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi, şi veţi fi iertaţi; daţi, şi vi se va da; vor turna în sânul vostru o măsură bună, îndesată şi clătinată şi plină încât să se verse; căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceea vi se va măsura şi vouă.”² După cum vedem, toate aceste porunci au la bază unul şi acelaşi factor – facerea de bine pentru aproapele. Şi nu în zadar, întrucât anume binefacerile cel mai mult stimulează satisfacţiile sufleteşti şi fac, în cazul în care noi nu ne abatem de la poruncile evanghelice, să ne alegem cu un triplu câştig. Căci, mai întâi de toate, se va bucura de ascultarea noastră Bunul Dumnezeu. Apoi satisfacţia sufletească evident că îi va cuprinde pe toţi acei asupra cărora nemijlocit vor fi îndreptate frumoasele noastre fapte de milostenie; în sfârşit, şi noi, binefăcătorii, de asemenea vom simţi bucurie de la ceea ce vom face bine. Iisus Hristos deseori le vorbea ucenicilor Săi despre bunătatea sufletească. Zicea El şi în pace unii cu alţii să trăim³, şi că omul creştin trebuie să-l iubească pe aproapele său ca pe sine însuşi, oferindu-i la nevoie ajutorul necesar şi nelăsându-l în drum de unul singur, cu riscul de a-şi pierde viaţa; mai zicea Domnul să facem milă cu aproapele⁴. Părinteşte suntem îndemnaţi de Dânsul să împărţim cu semenii chiar şi bucata de pâine ce-o avem⁵. Iar în parabola evanghelică despre învierea fiului văduvei, când „mult popor era cu dânsa”⁶, ne este arătat cum trebuie să fim alături de omul necăjit. Deci, cot la cot şi umăr la umăr se cuvine să trecem noi prin viaţa aceasta. Aşa ne învaţă Sfintele Scripturi. Iar cine trăieşte după învăţătura lor, acela „va trăi cât trăieşte Scriptura”, precum ne-o spune Părintele Arsenie Papacioc, adăugând la acestea următoarele: „Dacă nu te ocupi de mântuirea acelui de lângă tine, ca să-l poţi ajuta, nu te poţi nici tu salva.”⁷ Aflăm aici o avertizare extrem de importantă pentru lumea creştină, în special pentru noi, acei de azi, care, fiind de-a binelea adumbriţi de ambiţiile egoiste şi tot mai îndârjit apucând calea singularizării, ne rostogolim vertiginos în hăul prăpastiei diavoleşti. Şi într-atât de ameţitor se produce căderea, că unii abia de-şi mai dau seama de ceea ce se întâmplă. Ei nicidecum nu înţeleg că aleargă în direcţia opusă mântuirii, şi că-şi pot îndrepta calea doar lăsând egoismul la o parte. Noi însă să luăm-aminte la cuvintele Preacuviosului Arsenie Boca despre mântuire şi egoism, căci spunea Părintele: „Mântuirea se lucrează pe ruinele egoismului”⁸. Aşadar, de nu vom dărâma egoismul din noi, de nu ne vom dezice de eu-l cel hain şi distrugător, vom risca să rămânem pe căi abătute, întunecoase, adică pe căi ce duc numai şi numai spre pierzanie. Iar vieţuirea între oameni, devenită de la un timp încoace nemaipomenit de şubredă, va continua şi mai departe să trosnească din toate încheieturile sale, treptat destrămându-se cu totul şi, totodată, făcând aproape imposibile binefacerile creştinilor evlavioşi către sufletele cele închise în sine şi către inimile de-a binelea îngheţate.

În situaţia creată, profund regretabil şi deosebit de dureros e faptul că lumea se schimbă spre rău pe zi ce trece. Vrând-nevrând, noi suntem martori oculari ai îndrăznelii şi sincerităţii prin care mulţi de tot, când nu le convine ceva în relaţiile lor cu rudele, cu prietenii sau colegii de lucru, în mod sfidător îşi dau arama pe faţă. Iată că unii ca aceştia, arzând de supărare, calcă peste tot ce le-a fost cândva sfânt. Ei ajung să nu mai simtă nici o satisfacţie de la cuvântul bun şi buna înţelegere ce le-au avut cu cei apropiaţi ai lor până mai ieri-alaltăieri, ajung să nu mai simtă defel căldura dragostei ce ani la rând îi unea între dânşii şi le lumina sufletele; azi ei fără nici o sfială dau de râpă bucuriile întrajutorării, de la care odinioară viaţa li se părea cu mult mai uşoară, iar uneori chiar şi mai plină de sens. Fiindcă, de obicei, bucuriile împărtăşite cu alţii creşteau şi le îndreptăţeau aşteptările spre mai bine, iar tristeţile de la aceasta slăbeau şi fără urmă se spulberau în vânt. Astfel se producea atunci, pe neobservate, o bună curăţire de suflet la ambele părţi care se aflau în relaţii de comunicare – virtuţile mântuitoare îşi făceau lucrarea lor luminoasă. Dar unde sunt ele, aceste virtuţi, în ziua de azi? De ce oare ele i-au părăsit pe oamenii de treabă? Căci fără dânsele iată că nu-i mai recunoşti, parcă şi-ar fi pierdut definitiv credinţa în Dumnezeu. Unii ca aceştia sunt în stare să neglijeze cuvenita ţinută creştinească în orice împrejurări s-ar afla, chiar şi în perioada Postului Mare. Îţi vor vorbi atunci şi de rău, îţi vor aminti de toate greşelile din trecut, te vor critica cu răutate, considerând că astfel aruncă din sine şi se eliberează de tot ce îi înăbuşă, căci, cred ei, anume de la tine li se trage tot disconfortul sufletesc care îi supără atât de tare. Vor căuta, şi cu bună seamă că vor şi găsi, vinovatul din afară, iar pe sine se vor apăra din răsputeri. Pe când ar fi de ajuns doar puţină pocăinţă de cele ce greşesc şi ei înşişi, pentru a opri valurile înfuriate ale supărării! Pocăinţa le-ar ogoi iubirea de sine, le-ar lua vălul de pe ochi şi ei ar putea observa cu privirea trează ceea ce e bun la semenii lor.

Foarte frecvente în viaţa de toate zilele sunt şi cazurile când soţii îşi urăsc din cale afară alesul/aleasa inimii. Are loc fenomenul din cauza că oamenii se lasă pradă zâzaniilor, suspiciunilor de tot felul, răspândite de vrăjmaşul viclean, şi ca urmare, după un timp oarecare de viaţă familială în destulă înţelegere, parcă ar descoperi în persoana de alături, pe care odinioară şi-au ales-o ca pe cea mai bună pentru sine, un duşman din cei mai înrăiţi. Ei, cu mintea lor adumbrită, văd în aproapele ceea ce vor să vadă şi defel nu observă ceea ce ar trebui într-adevăr să vadă, adică bunătatea inimii şi căldura sufletească, de care fusese cuceriţi încă înainte de a se lua unul cu altul. Iată că de aici dimpreună vieţuirea în familie nu le mai aduce soţilor nici linişte, nici bucurii, şi nici necazurile să le stârpească nu le ajută. Dimpotrivă, din acest moment toate cele rele între dânşii se înteţesc şi mai tare. Ele acoperă ca un nor greu începutul cel fericit, plin de bucurie, de voie bună şi mari speranţe într-o căsnicie frumoasă, pe care l-au trăit aproape ca în vis. Fiindcă la început, de obicei, toţi tinerii însurăţei caută să se bucure unul pe altul cât mai mult. Sunt şi iertători unul faţă de altul. La început, fiecare din ei se străduieşte să trăiască pentru celălalt, cum e şi firesc. Atunci ambii soţi sunt, în viaţa lor familială, nişte admirabili altruişti! După un timp însă unele persoane, nerezistând la dulceaţa plăcerilor, devin lacome de ele şi nu mai doresc să le împartă cu perechea sa, ci îşi voiesc totul sie şi numai sie. O asemenea lăcomie face ca foarte în curând în sufletul lor să se sălăşluiască şi alte vicii – ura, supărarea, minciuna, invidia, trădarea şi altele, iar inima li se împietreşte atât de tare, că ei nu mai pot avea nici jale de omul drag, nici măcar să-l compătimească nu sunt în stare, când se întâmplă ca acesta să cadă la vreun necaz greu. În locul altruismului cald şi luminos de altă dată iată că vine egoismul cu teribila sa răceală, vine şi urâţeşte sufletele, întorcând pe dos toate faptele lor cele bune. Cu adevărat, foarte triste urmări poate avea încălcarea de porunci şi îndepărtarea de credinţă!

Să luăm un alt fenomen, şi el destul de des întâlnit în zilele noastre. Acesta ţine de relaţiile dintre bunei şi nepoţeii lor. Şi aici punctul de pornire este, de obicei, cel just, căci la început situaţia e stăpânită de voie bună şi înţelegere, e pe drept îmbucurătoare pentru toată familia. În casă adesea auzi vorbă de tipul: „Dacă nu aveam bunei, ar fi trebuit să-i cumpărăm”. De aici se vede că bătrânii sunt totuşi preţuiţi pentru felul lor de a fi. Însă peste un anumit timp, ca din senin, îi afli căzuţi în dizgraţia nurorilor, care ba le interzic copiilor să comunice cu bunelul şi bunica, ba îi prezintă pe aceştia în faţa nepoţeilor ca pe nişte răuvoitori şi răufăcători, ba caută să-i îndepărteze pe bunei şi nepoţei cât mai tare unul de altul. Bineînţeles că asemenea fapte tulbură mult liniştea din familie. Ele sunt rodul unor vicii foarte răutăcioase, cum ar fi invidia, mânia, zgârcenia, ura, dispreţul şi altele. Înloc să li se altoiască micuţilor dragoste şi stimă faţă de cei bătrâni, înloc de a-i deprinde să le dea o mână de ajutor, iată că li se creează condiţii contrar opuse. Nu voiesc respectivele mămici să fie creştine şi cu fapta, nu numai cu vorba. Copiii, cât sunt încă mici, deprind totul foarte uşor de la părinţi, căci sunt ca un sol fertil, în care seminţele încolţesc văzând cu ochii. Dar va veni timpul, când şi părinţii şi copiii cu mult amar vor secera ceea ce s-a semănat în sufletele fragede. E o experienţă bine cunoscută, ce se transmite din generaţie în generaţie, ca răsplată pentru rătăcire. Precum e scris în psalmi: „[…] că Tu vei răsplăti fiecăruia după faptele lui.”⁹ Şi totuşi, destul de greu trage lumea învăţămintele cuvenite dintr-o atare experienţă de viaţă.

Cum am reuşi noi să trăim cot la cot cu aproapele nostru? Principalul e să urmăm poruncile evanghelice. Da asta înseamnă: să trăim în armonie cu toată Creaţia divină; să purtăm în suflet chipul lui Dumnezeu; să facem cele plăcute Lui, să împlinim voia Domnului; să aflăm bucurie mai mare de la a da, decât de la a lua; să ne ferim de rău şi să facem binele; să-l iubim pe aproapele ca pe noi înşine; să ne comportăm cu alţii aşa cum am dori să se comporte ei cu noi. Ajută-ne, Doamne, să putem trăi pentru aproapele!

11.03.2015, Brescia (It.)