Cookies de navigare nu pot fi dezactivate, iar cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 2529

Simplitatea formei şi complexitatea conţinutului normativ al CONSTITUȚIEI

Lector univ. dr. Marius Andreescu
Tags: Constituţia; principiile dreptului; simplitate;

Judecător –Curtea de Apel Piteşti 
Lector universitar –Universitatea din Piteşti

 

1. Despre simplitate în filozofie şi teologie

Simplitatea este un concept care în mod constant se regăseşte în elaborările teoretice ale teologiei, dar şi în majoritatea doctrinelor filozofice, fiind asociat ideii de unitate a raţiunii şi, în general, a existenţei. Înţelegerea conceptului de simplitate, implică un raport comparativ cu accente contradictorii: simplitatea se opune diversităţii şi realităţilor compuse care nu stau sub o lege sau sub o ordine. Simplitatea nu exclude însă complexitatea conţinutului, fie el raţional, al unei idei sau a unei realităţi obiective. Dar simplitatea este contrară și uniformităţii: ea este expresia ”unului divers în sine„. În planul realităţii, conceptul de „persoană”, de exemplu, exprimă, în opinia noastră, coexistenţa dialectică dintre simplitatea formei şi adâncimea inepuizabilă a complexităţii conţinutului existenţial.

Considerăm ca fiind semnificative în planul gândirii filozofice reflecţiile marelui filozof român Constantin Noica: „Ritmul istoriei în gândirea filozofică: Simplitatea elementului presocratic (care dă compunerea lumii), simplitatea cunoaşterii de sine, cu Socrate, a Ideii, cu Platon, a formei, logice şi substanţiale, cu Aristotel, a subiectivităţii, cu creştinismul, a divinului, cu filozofia medievală, a naturilor simple, cu Descartes, a percepţiei şi reprezentării, cu empiriştii, a monadei, cu Leibniz, a conştiinţei transcedentale, cu Kant, a Eului, cu Fichte, a Spiritului, cu Hegel. Pulsaţiile istoriei” [1].

 Între simplu şi firesc există o contradicţie unilaterală, în sensul că firea creată, inclusiv cea umană, prin natura ei este simplă, dar existenţa, în manifestările sale fenomenale, poate contrazice simplitatea naturală a firii. Omul care încă nu a ajuns la conştiinţa integrării în firea sa creată, nu stă sub ordine sub un principiu unificator şi simplu, rămânând în precarităţile diversului existenţial, în „împrăştierea” specifică existenţei în lume şi pentru lume si nu a ajuns la simplitatea specifică persoanei spirituale.

 Există un sens al devenirii (nu al simplei treceri sau transformări): de la diversitatea existenţială a firii care nu este în firescul ei, către unitatea şi simplitatea pe care o redobândeşte în Persoana Supremă. Acest sens profund şi autentic al devenirii, în primul rând al omului, nu se realizează de la sine, ci este nevoie de un efort susţinut, stăruitor de curăţire de toate precarităţile fenomenale, de patimi şi de o „ÎNBOGĂŢIRE ÎN DUMNEZEU”, Singurul Unu şi Simplu, izvorul simplităţii şi firescului. Sfinţii Cuvioşi Calist şi Ignatie remarcau un aspect important al relaţiei dintre ”simplu” şi „multiplu„: „Nu unul provine din cele multe, ci cele multe îşi au izvorul în cel Unu şi Simplu

 Credinţa autentică, firească este simplă pentru că firea în esenţa ei profundă este simplă şi mai ales pentru că este o permanentă trăire în iubirea lui Dumnezeu Unul în fiinţă şi Întreit în Persoană. Simplitatea raţiunii, a cugetării, a credinţei este o condiţie pentru a dobândi Împărăţia cerurilor aşa cum a spus Însuşi Mântuitorul: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor„. Ideea de simplitate a credinţei este bine ilustrată şi în cugetarea Sfântului Isaac Siriul:

 „Casa credinţei este inima curată şi mintea de copil„.

            Simplitatea este asociată smereniei, prin care noi putem dobândi înălţimea demnităţii de persoană spirituală, liberă, în comuniunea de iubire cu Dumnezeu, cu oamenii şi cu toată firea zidită. Francisco de Sanctis (arhitect) afirma cu temei că „Simplitatea este forma adevăratei măreţii„. Deşi simplitatea este proprie şi naturii create, inclusiv fiinţei umane, din cauza căderii în păcat, este nevoie de un efort permanent al omului pentru a o redobândi. Deoarece simplitatea este în primul rând forma unităţii logosului uman şi a Logosului Divin la care raţiunea umană participă, lucrarea omului înspre acest sens profund se împlineşte prin cultură şi credinţă dar şi prin împărtăşirea Duhului Sfânt fără de care lucrarea omului nu poate să se împlinească.

            Cuviosul Isihie Sinaitul remarca în frumoase cuvinte că simplitatea este proprie omului care prin credinţă şi smerenie trăieşte în comuniune de iubire cu Dumnezeu, şi care, spunem noi, prin lucrarea pocăinţei şi a virtuţilor şi împărtăşirea Duhului Sfânt, s-a adunat pe sine din împrăştierile şi diversul fenomenal al existenţei în lume, a redobândit unicitatea şi simplitatea specifică adâncimii inepuizabile în complexitate a firii sale, create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. ”E proprie stelei lumina din jurul ei; tot aşa. e proprie cinstitorului şi temătorului de Dumnezeu, simplitatea şi smerenia. Căci nu este alt semn care să facă cunoscuţi şi să arate pe ucenicii lui Hristos ca cugetul smerit şi înfăţişarea umilită. Aceasta o strigă toate cele patru Evanghelii”. (Isihie Sinaitul, Cuvânt despre trezvie şi virtute, I, 82).

            Încercăm să aplicăm aceste idei teologice şi metafizice la o realitatea fenomenală presantă pentru omul aflat în lume şi anume la starea juridică şi ordinea normativă impusă de lege, ca expresie a juridicului, dar nu întotdeauna a dreptăţii, ca valoare şi imperativ ce îşi are izvorul în însăşi cuvintele Mântuitorului: „Dacă dreptatea voastră nu va prisosi faţă de dreptatea fariseilor nu veţi intra în Împărăţia cerurilor„.

             În prezent ordinea normativă constă într-o diversitatea impresionantă de norme şi de reglementări, contrară ideii de simplitate şi firesc, dar mai ales contrară „dreptăţii” ca valoare spirituală, nu numai morală, simplă în complexitatea infinită şi indefinită a conţinutul ei. Este necesar, - pentru a realiza nu numai simplificarea legislaţiei, dar şi pentru a ajunge la simplitatea şi firescul dreptăţii ca valoare nu numai morală, cât mai ales o proprietate a omului devenit spiritual prin conştiinţa dependenţei sale de Dumnezeu -, să identificăm mijloace şi procedee care să elimine diversitatea şi complexitatea fără ordine şi valoare a normelor, expresie deşartă a voinţei de putere a guvernanţilor, materializând astfel simplitatea formei juridice în complexitatea conţinutului normativ.

 În opinia noastră reducerea diversităţii normative la marile principii ale dreptului şi la principiile constituţionale reprezintă o soluţie eficientă la această importantă problemă.

 

2. Principiile dreptului, posibilă soluţie la cerinţa simplităţii în sfera juridicului

 În sensurile mai sus arătate, simplitatea poate fi acceptată ca un concept fundamental al dreptului, mai ales în forma impusă de realităţile contemporane. În sfera juridicului, diversul, opus simplităţii, este format în mod deosebit din multitudinile reglementărilor normative, ce nu răspund unei idei unificatoare şi unităţii principiului care exprimă esenţa. Cerinţa simplităţii în sfera juridicului, în opinia noastră, este cel mai bine exprimată şi poate fi realizată prin principiile dreptului, deoarece forma lor normativă, simplă, păstrează în acelaşi timp complexitatea conţinutului.

În cele ce urmează, încercăm o succintă analiză a noţiunii de principiu în drept, asociat atât ideii de simplitate, cât şi ideii de complexitate a conţinutului. Actul normativ care prin natura sa poate să evidenţieze cel mai bine această îmbinare între simplitatea formei şi complexitatea conţinutului, specifică principiului în drept, este constituţia. De aceea, vom particulariza analiza asupra principiilor dreptului cu referire la conţinutul normativ al constituţiei.

În filozofie şi, în general în ştiinţă, principiul are o valoare teoretică şi explicativă deoarece este menit a sintetiza şi exprima bazele şi unitatea existenţei umane, a existenţei în general şi a cunoaşterii în diversitatea lor de manifestare. Descoperirea şi afirmarea principiilor în orice ştiinţă, conferă certitudine cunoaşterii, atât prin exprimarea elementului prim, care există prin el însuşi, fără a avea nevoie de a fi dedus sau demonstrat, cât şi prin realizarea coeziunii de sistem, fără de care cunoaşterea şi creaţia ştiinţifică nu ar putea exista. Principiul are multiple semnificaţii în filozofie şi ştiinţă, dar pentru demersul nostru ştiinţific, reţinem pe acela de: „element fundamental, idee, lege de bază pe care se întemeiază o teorie ştiinţifică, un sistem politic, juridic, o normă de conduită sau totalitatea legilor şi a noţiunilor de bază ale unei discipline”[2]. Locul comun al sensurilor termenului de principiu îl formează esenţa, o categorie importantă pentru filozofie ca şi pentru drept.

O bună sistematizare a sensurilor pe care le are noţiunea de principiu este realizată într-o monografie[3]: „a) principiul întemeietor al unui domeniu al existenţei; b) ceea ce ar fi ascuns cunoaşterii directe şi necesită prelucrări logico-epistemologice; c) concept logic ce ar permite cunoaşterea fenomenului particular.” Această sistematizare, aplicată la drept înseamnă: „a) discuţia referitoare la esenţa dreptului; b) dacă şi cum am cunoaşte esenţa; c) operativitatea aşezării în fenomenalitatea dreptului, corelată sau nu cu esenţa.”[4] Nevoia spiritului de a urca până la principii este naturală şi deosebit de persistentă. Orice construcţie ştiinţifică sau sistem normativ trebuie să se raporteze la principii care să le garanteze sau să le întemeieze.

            Dreptul, deoarece presupune raportul deosebit de complex, între esenţă şi fenomene, precum şi o dialectică specifică fiecăreia dintre cele două categorii în planul realităţii teoretice, normative dar şi sociale, nu poate fi în afara principiilor. Mircea Djuvara afirma: “Toată ştiinţa dreptului nu consistă în realitate, pentru o cercetare serioasă şi metodică, decât în a degaja din multitudinea dispoziţiilor de lege esenţialul lor, adică tocmai aceste principii ultime de justiţie din care derivă toate celelalte dispoziţii. În felul acesta întreaga legislaţie devine de o mare claritate şi se prinde ceea ce se cheamă spiritul juridic. Numai astfel se face elaborarea ştiinţifică a unei legi.”[5] Sunt actuale cuvintele marelui filozof Kant pe care le propunem spre meditaţie oricărui legiuitor contemporan: „E veche dorinţa care, cine ştie când?, se va împlini odată: să se descopere o dată, în locul infinitei varietăţi a legilor civile principiile lor, căci numai în acesta poate consta secretul de a simplifica, cum se spune, legislaţia”[6]. În opinia noastră acesta este punctul de plecare pentru înţelegerea principiilor dreptului.

            În literatura de specialitate, nu există o opinie unanimă cu privire la definirea şi semnificaţiile principiilor dreptului[7]. Pot fi identificate o serie de elemente comune pe care le subliniem mai jos: a) Principiile de drept sunt idei generale, postulate călăuzitoare, prescripţii fundamentale sau fundamente ale sistemului de drept.; b) Principiile generale ale dreptului configurează structura şi dezvoltarea sistemului de drept, asigură unitatea, omogenitatea, echilibrul, coerenţa şi capacitatea dezvoltării acestuia ; c) Autorii disting între principii fundamentale ale dreptului, ce caracterizează întregul sistem de drept şi care reflectă ceea ce este esenţial în cadrul tipului de drept respectiv şi principii valabile pentru anumite ramuri de drept sau instituţii juridice.

            Una dintre marile probleme ale doctrinei juridice o reprezintă raportul dintre principiile dreptului, normele de drept şi valorile sociale. Opiniile exprimate nu sunt unitare, ele diferă în funcţie de concepţia juridică. Şcoala dreptului natural, raţionaliştii, filozofia kantiană şi hegeliană a dreptului admit existenţa unor principii în afara normelor pozitive şi superioare acestora. Principiile dreptului se întemeiază pe raţiunea umană şi configurează valoric întreaga ordine juridică. Spre deosebire, şcoala pozitivistă a dreptului, normativismul kelsian consideră că principiile sunt exprimate prin normele dreptului şi în consecinţă nu există principii de drept în afara sistemului de norme juridice. Eugeniu Speranţia stabilea o corespondenţă între drept şi principiile dreptului: “Dacă dreptul apare ca un total de norme sociale, obligatorii, unitatea acestei totalităţi este datorată consecvenţei tuturor normelor faţă de un număr minim de principii fundamentale, ele însele prezentând un maximum de afinitate logică între ele.”[8] În legătură cu această problemă, în literatura de specialitate română s-a exprimat ideea că principiile de drept sunt prescripţii fundamentale ale tuturor normelor juridice.[9] Într-o altă opinie, se consideră că principiile de drept orientează elaborarea şi aplicarea normelor juridice, ele au forţa unor norme superioare, regăsite în textele actelor normative, dar pot fi şi deduse din “valorile sociale permanente” atunci când nu sunt formulate expres prin normele dreptului pozitiv.[10]

            Considerăm că principiile generale de drept se delimitează de normele pozitive ale dreptului, dar indiscutabil există o relaţie între cele două realităţi. De exemplu, egalitatea şi libertatea sau echitatea şi justiţia sunt fundamente valorice (valori) ale vieţii sociale. Ele trebuie să-şi găsească expresia juridică. În acest fel apar conceptele juridice care exprimă aceste valori, concepte care devin fundamente (principii) ale dreptului. Din aceste principii derivă apoi normele juridice. Spre deosebire de celelalte reglementări normative, principiile generale ale dreptului au valoare explicativă deoarece conţin temeiurile existenţei şi evoluţiei dreptului.[11]

            Alături de alţi autori[12] ne exprimăm opinia, că normele juridice se raportează la principiile dreptului în două sensuri : normele conţin şi descriu cele mai multe din principii; principiile se realizează apoi prin aplicarea în practică a conduitei prescrise de norme. În raport cu principiile, normele juridice au valoare explicativă, teleologică mai restrânsă, scopul normelor fiind să conserve valorile sociale, nu să-şi explice raţiunea cauzală a existenţei lor. Principiile dreptului sunt expresia valorilor promovate şi apărate de drept. Am putea spune că cele mai generale principii ale dreptului coincid cu valorile sociale promovate de drept.

 Pot fi identificate câteva trăsături mai importante ale principiilor dreptului :

A) Orice principiu de drept trebuie să fie de ordinul esenţei. El nu se poate identifica cu un caz concret sau cu o apreciere individuală a relaţiilor juridice. Principiul trebuie să reprezinte stabilitatea şi echilibrul raporturilor juridice, indiferent de varietatea reglementărilor normative sau ale aspectelor particulare specifice realităţii juridice. În consecinţă, principiul de drept trebuie să fie opus aleatoriului şi să exprime necesitatea ca esenţă. Fiind de ordinul esenţei, principiile dreptului au caracter generalizator, atât pentru varietatea raporturilor juridice, cât şi pentru normele dreptului. În acelaşi timp exprimând esenţialul şi generalul realităţii juridice, principiile dreptului sunt temei pentru toate celelalte reglementări normative.

            Există mari principii ale dreptului care nu depind de consacrarea lor prin norme juridice, dar norma de drept le determină conţinutul concret, în raport cu timpul istoric de referinţă.

            B) Principiile dreptului sunt consacrate şi recunoscute prin constituţii, legi, cutumă, jurisprudenţă, documente internaţionale sau formulate în doctrina juridică.

Cu toată varietatea modului de consacrare şi recunoaştere a principiilor dreptului, se desprinde necesitatea cel puţin a recunoaşterii lor pentru a putea fi caracterizate şi aplicate în sistemul de drept. Această consacrare sau recunoaştere nu este suficient să fie doctrinară, ci trebuie să se realizeze prin norme sau jurisprudenţă. Trebuie totuşi realizată o distincţie între consacrarea sau recunoaşterea principiilor dreptului, iar pe de altă parte, aplicarea lor.

C) Principiile de drept reprezintă valori pentru sistemul de drept, deoarece exprimă atât idealul juridic, cât şi cerinţe obiective ale societăţii, au un rol reglator pentru relaţiile sociale. În situaţia în care norma este neclară sau nu există, soluţionarea litigiilor se poate realiza direct în baza principiilor generale sau speciale ale dreptului. Ca ideal, ele reprezintă un temei coordonator pentru opera de legiferare.

            Principiile dreptului, prin natura, generalitatea şi profunzimea lor, sunt teme de reflecţie în primul rând pentru filozofia dreptului. Numai după construcţia lor în sfera metafizicii dreptului, aceste principii pot fi transpuse în teoria generală a dreptului, pot fi consacrate normativ şi aplicate în jurisprudenţă. Mai mult, există un cerc dialectic deoarece „înţelesurile” principiilor dreptului, după consacrarea normativă şi elaborarea jurisprudenţială urmează a fi elucidate tot în sfera filozofiei dreptului.

 O asemenea constatare impune totuşi distincţia între ceea ce am putea numi: principii construite ale dreptului, iar pe de altă parte principii metafizice ale dreptului. Distincţia pe care o propunem are ca temei filozofic deosebirea dintre „construit” şi „dat” în drept.

            Principiile construite ale dreptului sunt, prin natura lor, reguli juridice de maximă generalitate, elaborate de doctrina juridică sau de către legiuitor, în toate situaţiile consacrate explicit de normele dreptului. Aceste principii pot constitui structura internă a unui grup de raporturi juridice, a unei ramuri sau chiar a sistemului unitar al dreptului. Pot fi identificate următoarele trăsături: 1) sunt elaborate în interiorul dreptului, fiind de regulă, expresia manifestării de voinţă a legiuitorului, consacrată în norme de drept; 2) sunt exprimate întotdeauna explicit prin normele juridice; 3) opera de interpretare şi aplicare a dreptului este în măsură să descopere sensurile şi determinaţiile principiilor construite ale dreptului care, evident, nu pot depăşi limitele conceptuale ale acestora stabilite de norma juridică În această categorie regăsim principii precum: publicitatea şedinţei de judecată, principiul contradictorialităţii, al supremaţiei legii şi Constituţiei, principiul neretroactivităţii legii etc.

            Principiile metafizice ale dreptului pot fi considerate ca un „dat” faţă de realitatea juridică şi prin natura lor sunt exterioare dreptului. La originea lor nu au o elaborare juridică, normativă, respectiv jurisprudenţială. Ele sunt un „dat” transcendental şi nu transcendent al dreptului, prin urmare, nu sunt „dincolo” de sfera dreptului, dar sunt „altceva” în sistemul juridic. Altfel spus, reprezintă esenţa valorică a dreptului, fără de care această realitate construită nu ar putea avea dimensiune ontologică. Nefiind construite, ci reprezentând un „dat” transcendental, metafizic al dreptului, nu este necesar să fie exprimate explicit prin normele juridice. Principiile metafizice pot avea şi o existenţă implicită, descoperită sau valorificată în opera de interpretare a dreptului. Ca dat implicit şi totodată ca esenţă transcendentală a dreptului, aceste principii trebuie să se regăsească, până la urmă, în conţinutul oricărei norme juridice şi în orice act sau manifestare ce reprezintă, după caz, interpretarea ori aplicarea normei juridice. Trebuie subliniat că existenţa principiilor metafizice fundamentează şi natura teleologică a dreptului, deoarece orice manifestare în sfera juridicului, pentru a fi legitimă, trebuie să fie adecvată unor astfel de principii.

            În opinia noastră, principiile metafizice ale dreptului sunt: principiul dreptăţii; principiul adevărului; principiul echităţii şi al justiţiei; principiul proporţionalităţii; principiul libertăţii. Într-un studiu viitor, vom expune pe larg considerentele ce ne îndreptăţesc să identificăm principiile mai sus menţionate ca având o valoare metafizică şi transcendentală în raport cu realităţile juridice.[13]

 

 3. Principii si norme constituţionale

 Normele constituţionale sunt prevederi care conţin formularea unor principii generale ale dreptului sau ale dreptului constituţional. Aceste norme consfinţesc puterea statală, bazele şi organizarea puterii, definesc unele instituţii sau consacră principii aplicabile drepturilor fundamentale. În acest context subliniem faptul că reglementările constituţionale care conţin formularea unor principii ale dreptului nu pot fi excluse din sfera noţiunii de normă juridică deoarece regăsim ansamblul trăsăturilor specifice acestora.[14]

             Conformitatea întregului drept cu Legea fundamentală este o consecinţă importantă a supremaţiei Constituţiei, şi trebuie înţeleasă nu numai prin corespondenţa în conţinut şi formă a normelor inferioare ca forţă juridică cu cele constituţionale dar şi prin necesitatea transpunerii regulilor şi principiilor constituţionale (în spiritul sau litera lor) în alte reglementări juridice.

             Reţinem ca trăsătură importantă a normelor constituţionale, ce decurge din principiul supremaţiei legii fundamentale, posibilitatea şi chiar necesitatea de a fi transpusă, concretizată prin reglementări normative, în celelalte ramuri ale sistemului unitar al dreptului. În raport cu acest element de specificitate a normelor dreptului constituţional, este necesar pentru legiuitorul constituant de a stabili un conţinut sintetic, generalizator al conţinutului acestor norme şi nu unul analitic, procedural. În situaţia în care, în conţinutul normativ al unei constituţii ar predomina caracterul descriptiv, procedural al normelor, acestea şi-ar pierde mult din finalitatea constituţionalismului, aceea de a fi un factor generalizator, de esenţă, pentru întreg sistemul de drept. Totodată, generalitatea formulării normei de drept constituţional, nu exclude claritatea şi precizia acesteia. Prin urmare, orice operă de codificare în materia dreptului constituţional este dificilă deoarece trebuie să îmbine dialectic generalitatea specifică unor norme ce cuprind principii ale dreptului, iar pe de altă parte claritatea şi precizia, acestea din urmă absolut necesare pentru a asigura corecta aplicare a lor şi a evita în acest fel arbitrariu sau posibilitatea afirmării în numele unor valori constituţionale a intereselor politice partizane. În îndeplinirea acestei cerinţe, poate fi verificată în practica de transpunere şi interpretare a normelor constituţionale întâlnită la toate autorităţile statului.

            Una dintre problemele importante pentru elucidarea specificului normelor de drept constituţional vizează răspunsul la întrebarea dacă toate prevederile constituţionale conţin norme juridice. Dispoziţiile constituţionale care vizează sistemul economic, social sau financiar sunt norme de drept constituţional cu valoare de principiu şi nu simple deziderate politice, deoarece reglementează conduita subiectelor de drept care iau parte la relaţiile sociale specifice. Totodată, normele constituţionale în discuţie stabilesc veritabile drepturi şi obligaţii juridice pentru subiectele de drept. De exemplu, obligaţia constituţională pentru legiuitorul derivat (Parlament sau Guvern) ca în procesul de legiferare să se conformeze acestor reglementări constituţionale, în caz contrar poate interveni sancţiunea neconstituţionalităţii actelor normative în cauză. Reţinem în concluzie că toate prevederile constituţionale conţin norme juridice deoarece au trăsăturile esenţiale ale unei norme de drept: prescriu conduita subiectelor cărora li se adresează şi generează obligaţii juridice, iar nerespectarea unor astfel de obligaţii poate atrage sancţiuni juridice specifice dreptului constituţional.

             Structura logico-formală a normei de drept constituţional trebuie să cuprindă toate cele trei elemente: ipoteză – dispoziţie – sancţiune. Trăsătura particulară a acestor norme constă în modul de exprimare al sancţiunii. Astfel, pentru mai multe dispoziţii poate fi prezentă o singură sancţiune. Totodată există sancţiuni specifice în dreptul constituţional, de exemplu declararea ca neconstituţional a unui act normativ sau revocarea unui organ statal. Dat fiind rolul structurant al normelor de drept constituţional pentru întreg sistemul de drept, aprecierea structurii logico-formală a normelor constituţionale trebuie făcută şi prin raportarea la alte categorii de reglementări juridice. Pentru reglementările de principiu sau de maximă generalitate cuprinse în legea fundamentală, unele sancţiuni se regăsesc în normele altor ramuri de drept (drept civil, drept penal, drept administrativ). În această privinţă, soluţia de principiu a fost corect menţionată în doctrină: „cred că pot fi regăsite sancţiuni chiar în normele constituţionale pentru încălcarea oricărei dispoziţii cu condiţia de a fi identificată exact obligaţia sau îndrituirea, cu alte cuvinte conduita subiectelor de drept.”[15]

            Un alt element de particularitate pentru principiile cu valoare normativă ale dreptului constituţional se referă la obiectul de reglementare. Fără a intra în amănunte, reţinem ideea cuprinsă în doctrina contemporană, potrivit căreia elementul comun şi propriu doar relaţiilor sociale care formează obiectul de reglementare al normelor dreptului constituţional, este faptul că acestea apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii[16].

            Toate normele cuprinse în constituţie sunt norme de drept constituţional şi, totodată, principii ale dreptului, chiar dacă unele dintre acestea reglementează şi relaţii sociale specifice altor ramuri de drept, având în vedere faptul că dreptul constituţional, în mod deosebit constituţia, cuprinde norme cu valoare de principiu referitoare nu numai la organizarea şi funcţionarea autorităţilor statului dar şi cu referire la sistemul social şi economic. În consecinţă, obiectul de reglementare al dreptului constituţional îl formează relaţiile sociale care apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii, sar şi cele referitoare la bazele puterii şi bazele organizării puterii. Aceste categorii se referă la suveranitatea poporului, caracterele şi atributele statului, la teritoriu şi populaţie, inclusiv cele referitoare la trăsăturile fundamentale ale sistemului social economic.

            Din punct de vedere tehnic, juridic, obiectul de reglementare al normelor cu valoare de principiu ale dreptului constituţional şi implicit al unei constituţii, poate fi împărţit în două categorii de relaţii sociale: a) relaţii specifice de drept constituţional care se referă la organizarea şi exercitarea puterii statale şi care nu pot forma obiectul de reglementare pentru alte ramuri juridice; b) relaţii cu o dublă natură juridică, reglementate atât de normele dreptului constituţional cât şi de normele altor ramuri ale dreptului.[17] Existenţa unor astfel de relaţii juridice se justifică deoarece între ramurile dreptului nu există o demarcaţie rigidă. Trebuie să se aibă în vedere şi forţa juridică superioară a normelor dreptului constituţional, criteriul ce le diferenţiază de toate celelalte norme ale dreptului şi care le conferă o valoare structurantă pentru întreg sistemul de drept.

 

4. Conţinutul normativ al constituţiei

Constituţia este o lege, dar, în acelaşi timp, prin forţa juridică şi conţinutul său se deosebeşte de toate celelalte legi. Totodată, supremaţia legii fundamentale îi conferă acesteia calitatea de izvor formal principal pentru toate ramurile de drept.

 La o analiză comparativă a reglementărilor cuprinse în constituţiile contemporane se constată că diversitatea istorică, politică, socială, naţională, culturală, religioasă etc. a statelor, nu are ca rezultat nemijlocit şi o diversitate a conţinutului normativ pentru legile fundamentale. Conţinutul constituţiilor statelor moderne prezintă multe asemănări şi uneori formulări aproape identice ale unora dintre instituţiile reglementate.[18] Această asemănare este determinată în principal de identitatea obiectului de reglementare a normelor constituţionale.

            Pe de altă parte, diversitatea de conţinut normativ înlătură ideea unor standarde uniforme general valabile pentru constituţiile contemporane. Diversitatea de conţinut normativ este consecinţa faptului că legea fundamentală a unui stat este determinată sub aspectul conţinutului de realităţile sociale, politice şi economice, de caracterele şi atributele statului respectiv exprimate istoric şi în acelaşi timp de voinţa legiuitorului constituant, în esenţă o voinţă politică, la un anumit moment istoric.

            Alături de alţi autori, considerăm că definiţia ştiinţifică a constituţiei, este principalul criteriu pentru identificarea conţinutului normativ. Un astfel de criteriu asigură generalitatea necesară pentru a da un caracter ştiinţific elaborărilor ştiinţifice în materie şi explică în acelaşi timp unitatea de reglementare dar şi diversitatea normativă constituţională.

             Pentru scopul acestui demers ştiinţific, reţinem esenţa oricărei încercări de a defini legea fundamentală şi anume: „Constituţia este aşezământul politic şi juridic fundamental al unui stat”[19]. În accepţie juridică, legea fundamentală este actul prin care se determină statutul puterii şi totodată ansamblul regulilor juridice, având ca obiect reglementarea instaurării exercitării şi menţinerii puterii precum şi reglementarea bazelor puterii, a bazelor organizării puterii.

            Concepţia juridică asupra constituţiei se poate exprima în două sensuri diferite, respectiv în sens material şi în sens formal. Analizate separat, accepţiunea formală şi respectiv materială nu pot fi un criteriu suficient pentru identificarea conţinutului normativ al legii fundamentale. Acceptarea criteriului formal are drept consecinţă faptul că legea fundamentală ar putea să reglementeze orice fel de relaţii sociale, indiferent de importanţa lor sau obiectul de reglementare. [20] Criteriul material este de asemenea unilateral pentru că exclude elementele procedurale, necesare pentru o caracterizare ştiinţifică a legii fundamentale. Demersul ştiinţific privind identificarea conţinutului normativ al constituţiei trebuie să aibă în vedere cumulat atât accepţiunea formală cât şi materială la care se mai adaugă şi dimensiunea politică de care am făcut vorbire mai sus. Prin urmare, considerăm că pot fi identificate trei criterii în vederea stabilirii conţinutului normativ al unei constituţii:

             Stabilirea conţinutului normativ al constituţiei se realizează în funcţie de specificul, importanţa şi valoarea relaţiilor sociale reglementate. Ne raliem opiniei exprimate în literatura de specialitate potrivit căreia, spre deosebire de alte categorii de acte normative, normele cuprinse în constituţie trebuie să reglementeze relaţii sociale fundamentale care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii, dar şi cele referitoare la bazele puterii, respectiv bazele organizării puterii. De aceea, normele constituţionale, sunt totdeauna principii ale dreptului având rol determinant în stabilirea şi funcţionarea organelor de guvernare şi în stabilirea formei statului, respectiv al caracterelor şi atributelor acestuia.

             Expresia normativă a principiilor constituţionale, ele însele simple ca formă normativă, dar complexe prin natura şi conţinutul determinat de obiectul de reglementare, constituie un izvor şi temeiul normativ-valoric al unităţii şi simplităţii întregului sistem normativ al statului. Raportarea legiuitorului la principiile constituţionale, nu numai pentru a garanta simpla corespondenţă formală dintre norma juridică şi legea fundamentală, dar mai ales pentru a legifera în sensul acestor principii şi având ca finalitatea conţinutul acestora, este o condiţie pentru a elimina diversitatea de norme, consecinţa firească a excesului de putere al guvernanţilor în materie legislativă. Există prin urmare două modalităţi prin care puterea poate să legifereze: prima, care face abstracţie de raportarea teleologică la principiile constituţionale şi în general la principiile dreptului, urmărind numai corespondenţa formală cu normele constituţionale, şi a două orientată teleologic spre conţinutul, sensurile şi limitele impuse de principiile dreptului. În prima situaţie, rezultatul este diversitatea normativă, lipsită de un factor raţional, unificator ; în a doua ipoteză există cel puţin posibilitatea realizării simplităţii şi unităţii sistemului normativ în complexitatea conţinutului.

             Este important a sublinia dinamismul constituţional. Legea fundamentală este un act dinamic, deschis şi într-un continuu proces de cristalizare. Starea de constituţionalitate se realizează printr-un proces continuu şi complex de interpretare şi aplicare a textelor cuprinse în corpul constituţiei de către autorităţile statului. De altfel, normele constituţionale nu pot şi nu trebuie să ofere definiţii. De exemplu, şi în Constituţia României există astfel de concepte, definibile pe cale de interpretare şi care au format obiectul de analiză al Curţii Constituţionale: „spirit de toleranţă şi respect reciproc” (art.29, alin.3); „identitate” (art.30, alin.6); „viaţă particulară” (art.30, alin.6); „principiile statului de drept” (art.48, alin.2); „utilitate publică” (art.44, alin.3); „proporţionalitate şi morală publică” (art.53) sau „situaţii extraordinare” (art.115, alin.4).

Conţinutul normativ al constituţiei trebuie înţeles şi determinat şi cu luarea în considerare a criteriului teleologic evidenţiat în definiţia mai sus exprimată. Şi anume rolul structurant al legii fundamentale pentru întreg sistemul social, politic şi statal, garant al drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Legea fundamentală trebuie să realizeze echilibrul dinamic social dar şi stabilitatea şi armonia instituţională, garantarea eficientă a drepturilor fundamentale, în esenţă cerinţele unei reale democraţii constituţionale bazate pe valorile statului de drept, a echilibrului instituţional şi social şi a proporţionalităţii[21].

 

[1]  C. Noica, Carte de înţelepciune, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p.71.

[2]  Dicţionar explicativ al limbii române, Editura Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1975, p.744.

[3]  Ghe. C. Mihai, R I. Motica, Fundamentele dreptului. Teoria şi filozofia dreptului, Editura All Beck, Bucureşti, 1997, p.19

[4]  Ibidem, op.cit., p.20

[5]  Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitv, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, p.265.

[6]  I. Kant, Critica Raţiunii Pure, Editura Universul Enciclopedic Gold, Bucureşti, pp.276 – 277.

[7]  A se vedea în acest sens: I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura All, Bucureşti, 1993, p.30; Ghe. Boboş, Teoria generală a statului şi dreptului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p.186; N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1999, p.112-114; I. Craiovan, Tratat elementar de teorie generală a dreptului, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p.209, ; R. Motica, Gheorghe Mihai, Teoria generală a dreptului, Editura Alma Mater, Timişoara, 1999, p.75.

[8]  E. Speranţia, Principii fundamentale de filozofie juridică, Cluj, 1936, pg.8. A se vedea în acelaşi sens N. Popa, op.cit., p.114.

[9]  N. Popa, op.cit., p.114.

[10]  I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., p.30

[11]  N. Popa, op.cit., p.116-117.

[12]  N. Popa, op.cit., pp.116-117, R.I. Motica, Ghe. C. Mihai, Teoria generală a dreptului. Curs universitar, Editura. Alma Mater, Timişoara, 1999, p.78.

[13]  Pentru dezvoltări a se vedea M. Andreescu, Scurte consideraţii despre principiile dreptului şi filosofia dreptului, în Revista” Dreptul „ nr. 12/2012 pp 71-86

[14]  I.. Muraru, E. S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura. C.H, Beck, Bucureşti, 2004, vol. I,

               p. 20;

                G. Burdeu, Droit constitutionnel et institutions politiques, LGDJ, Paris, 1966, pp. 71-90.

[15]  Ibidem, op.cit., p. 21.

[16]  I. Muraru, E. S. Tănăsescu, op.cit., p. 14

[17]  A se vedea I. Muraru, E. S. Tănăsescu, op.cit., pp.16-18; Ghe. Iancu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura C.H.Beck. Bucureşti, 2010 pp. 12-15

[18]  A se vedea C. Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008, p.208-209.

[19]  I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008 p.88

[20]  De exemplu Constituţia Elveţiei, prin art. 25 bis instituie reguli de tăiere a bovinelor.

[21]  Pentru dezvoltări privind aplicarea principiului constituţional al proporţionalităţii la organizarea statală a puterii a se vedea M. Andreescu, Principiul proporţionalităţii în dreptul constituţional, Editura, C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pp.267-298.

28-02-2015
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu