Frământările de suflet ale unei creştine

„Inima mea s-a tulburat,
părăsitu-m-a tăria mea şi lumina
ochilor mei şi aceasta nu este cu mine”.
(Ps. 37,10)

Omul care tinde a fi un bun creştin, nicidecum nu poate să rămână indiferent la starea sa sufletească, şi nu numai a sa, ci şi a aproapelui său. El întotdeauna va căuta să înţeleagă just ce se petrece în sufletul omenesc, va încerca să-i alunge tristeţea, mâhnirile adânci, să-i întindă o mână de ajutor în împrejurări apăsătoare şi sumbre. Un asemenea creştin va fi, pur şi simplu, un sufletist ce pune preţ, în primul rând, pe hrana duhovnicească, ştiind că anume de ea are nevoie sufletul nostru, pentru a rezista la infinitele şi imprevizibilele atacuri ale vrăjmaşului.

O femeie creştină de mult timp manifesta interes deosebit faţă de sufletul său, dorind să se înţeleagă mai întâi de toate pe sine, ca mai apoi să poată găsi cheia potrivită şi la sufletele altora, pentru a le putea oferi, în momentul necesar, milostenie sufletească şi a le fi sprijin de nădejde în situaţiile de grea încercare. Pentru asta ea citea cu cea mai mare tragere de inimă orice lucrare la această temă din domeniul religiei. Apoi şi-a oprit atenţia asupra scrierilor Părinţilor duhovniceşti şi ale Marilor Ierarhi ai credinţei creştin-ortodoxe, din care a aflat învăţăminte pline de sens şi foarte accesibile pentru oricine. Ele au devenit pentru dânsa o comoară de nepreţuit şi de la început se simţea apărată de ele ca de un scut puternic. Însă mai târziu şi-a dat seama că e puţin doar să cunoşti ce-i trebuie unui suflet şi cum să-l menţii în curăţenie, să fii ştiutor doar de dragul cunoaşterii, fără a transpune în fapte cunoştinţele ce le ai. Fiindcă atunci ele, ca şi sămânţa cea seacă, rod nu dau. Ceea ce cunoşti despre suflet, neapărat trebuie materializat în fapte bune. Ele pot fi săvârşite atât întru binele aproapelui, cât şi pentru propria-ţi desăvârşire duhovnicească. Fie într-un caz sau în altul, dar întotdeauna e nevoie de precauţie, căci oricare binefăcător, sub pretextul satisfacţiei sufleteşti, poate uşor aluneca în mândrie şi în slavă deşartă, care într-o clipire de ochi dau de râpă lucrările multor osteneli. Aşa că e important să faci bine celor din jur, dar fără a pretinde ca pentru asta să fii ridicat în slăvi. O ştie bine credincioasa noastră, şi totuşi destul de des procedează în mod contrar, ceea ce o face să-şi frământe dureros sufletul în căutarea ieşirilor din situaţie, precum şi din slăbiciunile ce o abat din cale.

Cele săvârşite de ea întru zidire duhovnicească sunt însoţite de frământări de suflet deosebit de mari. Parcă a păşit cu dreptul în această direcţie, căci, aşa cum se cuvenea, a pornit anume de la învăţăturile Sfintelor Scripturi şi ale Părinţilor duhovniceşti, din care a aflat ce este necesar pentru suflet şi ce e pentru dânsul dăunător, numai că transpunerea în fapte a sfaturilor, poruncilor, îndrumărilor călăuzitoare nu-i reuşeşte pe deplin. Uneori are impresia că tot bate pasul pe loc. Şi asta în timp ce i s-au descoperit căile cele drepte, când ea posedă cunoştinţe suficiente pentru a-şi curăţa sufletul de întinăciunea păcatelor! Se vede că aici lipseşte veriga de legătură care uneşte cunoştinţele cu faptele bune, şi anume puterea de voinţă. Voinţa slabă şi este principala piedică la înfăptuirea celor de suflet mântuitoare. Ea te face nevoit să-ţi duci neîncetat desaga cu păcate în spinare. Situaţia e tristă, din cale afară de tristă! Şi extrem de apăsătoare pentru acei ajunşi la o bucată de cale, după care nu se mai simt în puteri să se mişte înainte, spre desăvârşirea duhovnicească râvnită. De exemplu, creştina aceasta ştia bine că adevărata mângâiere şi cel mai mare ajutor întotdeauna ne vin de la Dumnezeu, că alinările şi sprijinul de la oameni nu au puterea cuvenită¹, totuşi în clipele de adâncă tristeţe ea tânjea mult după atenţia casnicilor, a rudelor şi prietenilor săi. Deci, n-a avut ea curajul necesar ca să nu alunece în slăbiciunile lumeşti, nu a crezut neclintit în atotputernicia lui Dumnezeu.

Ştia dânsa de asemenea că absolut totul în viaţa omenească se face doar din voia Domnului, că în zadar ne-am osteni noi la creşterea pâinii sau la supravegherea cetăţii, la construirea caselor şi a navelor şi la amenajarea gospodăriilor, la educarea copiilor şi dezvoltarea ştiinţelor, la combaterea bolilor şi menţinerea sănătăţii etc., dacă nu ar fi voia Domnului în toate². Ştia, dar cât de insistent încerca uneori să obţină anume ceea ce ea vroia şi când nu-i reuşea, rămânea profund dezamăgită! Uita nefericita, că Bunul Dumnezeu şi nu altcineva rânduieşte şi potriveşte întâmplările spre folosul fiecăruia din noi, dar omul cu mintea-i obişnuită nu e în stare să pătrundă în esenţa lucrării dumnezeieşti. De aceea începe să cârtească înaintea lui Dumnezeu, să se arate nemulţumit de cele ce i se întâmplă. În rezultat se pomeneşte îndepărtat de Duhul Sfânt, cu sufletul pustiit şi îndurerat.

Un alt moment semnificativ în acest sens ţine de Crucea ce trebuie să şi-o poarte fiecare din noi. Din învăţătura creştin-ortodoxă protagonista noastră înţelesese bine, că greutăţile sufleteşti sunt aidoma Crucii lui Iisus Hristos şi că e necesar să le ducem cu smerenie până la capăt, pentru a ne învrednici de mântuire pe lumea cealaltă³. Fiecare om creştin are Crucea sa proprie ca pe un destin aparte. Dacă se dezice de ea, înseamnă că abandonează cu de la sine calea spre mântuirea sufletească. Aici, la nivel teoretic, totul e clar, însă nu şi din punct de vedere practic, căci mult mai cârteşte această creştină, când o năvălesc necazurile, ba chiar o poţi vedea şi nespus de nerăbdătoare, fiindcă doreşte să fie izbăvită de necazurile sale cât mai repede, fără nici o tărăgănare. Toate cunoştinţele ce le are, în acel moment ajung a fi parcă suspendate în aer, înloc de a fi folosite, prin efort de voinţă, la înfăptuirea poveţelor evanghelice.

Nu se poate împăca credincioasa noastră nici cu faptul că e aproape cu totul abandonată de fiinţele dragi şi apropiate, de prietenii şi foştii săi colegi. Le simte dureros lipsa şi se gândeşte la dânşii întruna. Sleită de puteri, a lăsat să i se strecoare în minte gândul că ei sunt nişte trădători şi nişte laşi, învinuindu-i de aşa ceva fără să ţină cont de cuvintele Sfintelor Scripturi, care varsă lumină clară asupra situaţiilor şi de acest fel, căci ne spun ele că îndepărtarea semenilor de la o anumită persoană ar putea fi o pedeapsă de la Dumnezeu, pe care El i-a trimis-o acesteia pentru păcatele ei ⁴. N-a încercat femeia să înfăptuiască nici sfatul înţelept al Cuviosului Paisie Aghioritul, care zicea: „[…]Hristos cu dragostea Sa anulează distanţele. Prin urmare, omul, atunci când este aproape de Hristos şi se leagă frăţeşte de celălalt cu dragostea lui Hristos, fie că se află aproape, fie departe, îl simte pe celălalt întotdeauna aproape.”⁵ Ce lucrare desăvârşită a sufletului curat se mai întrevede în aceste cuvinte! E destul de clar arătat aici că, avându-L pe Hristos în suflet, devii sensibil la bunătatea şi căldura celor aflaţi departe de tine, întrucât nici un suflet nu e lipsit de bunătate şi căldură. Deci, la înlăturarea sentimentului de singurătate trebuie mobilizat propriul suflet, ci nu învinuiri să aducem altuia. Învinuirile nicidecum nu vor împrăştia răceala dintre oameni, dimpotrivă, ele ar putea să-i îndepărteze şi mai mult unul de altul. Aici se cere, în primul rând, pocăinţă sinceră rostită din inimă zdrobită, precum şi o puternică dragoste duhovnicească pentru aproapele. Ce ar mai lumina atunci sufletul creştinei, cât de mult ar mai atrage el la sine alte suflete! Nu ar rămâne nici urmă de la singurătatea ce-i insuflă acum atâta tristeţe. Unde mai pui că versetele respective din Psaltire această credincioasă le-a evidenţiat cu roşu chiar de când începuse să citească lucrările evanghelice. Dar se vede că nici de data asta ea nu a fost îndeajuns de consecventă în acţiunile sale, ca să poată urma neclintit învăţăturii creştin-ortodoxe. A făcut-o, fără nici o îndoială, din acelaşi motiv, adică numai şi numai din slabă voinţă.

Nespus de îndurerat îi este sufletul pentru unii din casnicii săi, care o consideră duşmanul lor, care nu acceptă absolut nimic din ceea ce ea, creştina ce a trăit o viaţă destul de lungă şi a acumulat o oarecare experienţă de trai, ar vrea să le împărtăşească şi lor, dorind să le ajute cu un sfat bun în a urma credinţa cu dragoste şi frică de Dumnezeu. Fiecare pas ce-l face ea, de dânşii e tălmăcit greşit, de parcă nu ar fi vorba de faptele unei creştine, ci ale unei păgâne înverşunate. Apoi câte provocări de cădere în păcat îi mai născocesc ei! Şi la vorbă deşartă o împing, şi la vorbire de rău, şi la folosirea minciunii, şi să urască lumea o impun ş.a.m.d. Toate acestea arată îndepărtarea lor de Dumnezeu. De aici şi tulburările de suflet apar, precum citim în unul din Psalmi, unde scrie: „Dar întorcându-Ţi Tu faţa Ta, se vor tulbura”⁶. Cu bună seamă că se vor tulbura, căci lipsiţi de mila Domnului, vor fi stăpâniţi de puterea vrăjmaşului viclean, făcându-i voia lui. Acesta ştie unde anume să bată pana, pentru a dezbina mai uşor un lucru integru, ştie că anume familia este cetatea, pe care bunii creştini şi-o apără din răsputeri, că aici ei, creştinii, cel mai bine se cunosc unul pe altul, cel mai mult se iubesc unul pe altul. Trezind gâlceavă între creştina noastră şi casnicii ei, vrăjmaşul nu doar sufletul acestei femei caută să-l răvăşească, ci şi familia să i-o distrugă. Dintr-o ochire două dobânzi îşi doreşte vicleanul! Cum s-ar putea după aşa ceva să nu-i fie sufletul amarnic de îndurerat pentru casnicii săi rătăciţi? Ogoire ea află doar atunci, când revine iar şi iar la parabola evanghelică de la Matei, unde e scris: „Căci am venit să despart pe om de tatăl său şi pe fiică de mama sa, şi pe noră de soacra sa; şi vrăjmaşi ai omului vor fi casnicii lui”⁷. Înseamnă că, deseori, să răbdăm respingerile din partea celor apropiaţi ne este dat de la Dumnezeu. Asta pentru a rămâne neclintiţi în ale credinţei. Nimic nu trebuie să ne abată de la credinţă, nici jalea de cineva, oricât de aproape ar fi el inimii noastre, nici dragostea oarbă de fii şi fiice, de oricare altă rudă şi nici umilinţele la care suntem supuşi din partea răufăcătorilor noştri. Toate acestea sunt încercări, cărora un creştin e dator să le ţină piept. Acelaşi sens îl desprindem şi din următoarele cuvinte ale Sfântului Ioan din Kronştadt: „Oamenii sunt puşi la încercare prin lipsuri, pierderi materiale, necazuri, boli, umilinţe. Cei ce trec cu bine printr-o încercare sunt vrednici de Împărăţia lui Dumnezeu, cei care nu-i fac faţă nu sunt vrednici de ea, fiindcă mai ţin în ei o mare doză de rău”⁸.

Câte sfaturi şi poveţe duhovniceşti mai sunt în ajutor sufletului omenesc! Dumnezeu a avut şi are grijă să-l alimentăm la timp şi îndeajuns cu hrana respectivă, duhovnicească. Rămâne ca noi să o primim cu drag.

Dumnezeule, întăreşte-ne voinţa ca să putem urma toate cele bune!

07.08.2014, Lavarone (It.) Dr. conf. univ. Ana Sofroni