Promisiuni înșelătoare ale unei vieți armonioase prin tehnici inițiatice oculte

“Vedeți să nu vă amăgească cineva. Căci mulți vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, și pe mulți îi vor amăgi... Atunci, de vă va zice cineva: iată, Mesia este aici sau dincolo, să nu-l credeți. Căci se vor ridica hristoși mincinoși și proroci mincinoși și vor da semne mari și chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putință, și pe cei aleși.” (Matei 24' 4'5' 23-24)

“Dacă de pe acum crezi în vedenii, când va veni Antihrist, ce-ai să faci atunci? (…) Ai să vezi tu atunci! Când vei vedea că din paie uscate de grâu îți face pâine proaspăta și, din viță uscată de vie, iți face să curgă vinul cel mai bun. Vor face multe minuni cu puterea satanei, încât cei care nu sunt întemeiați în credință vor zice: Măi, ăștia sunt de la Dumnezeu!” – Părintele Ilie Cleopa

Ghiveci de spiritualitate și cunoaștere de sine

În vremurile de pe urmă, spun Sfinții Părinți, oamenii vor fi atrași peste măsură de fenomenele paranormale, de marile enigme, minuni și vedenii. Acest lucru îl vedem cu ușurință în viața noastră de toate zilele, vedem cum întreaga societate este bântuită de promovarea unui stil de viață înrudit cu fenomenalul, cu extraordinarul. Până și oamenii din Biserică au această înclinație spre minuni și vedenii, vise și descoperiri. Biserica ne învață să fugim de aceste manifestări căci sunt foarte periculoase și vătămătoare, patericul ne prezintă din viața nevoitorilor multe suflete înșelate de diavol pe tărâmul imaginației, minunilor, vedeniilor și viselor. Mulțimea sectelor și mai ales penticostalii au ca element de bază acest tip de înșelare pentru creștinii neștiutori, slabi în credință și ușor de păcălit. Părinții ne învață că cea mai mare minune (întâi de toate) pentru fiecare în parte este să-și vadă păcatele, iar o minune mai mare ca aceasta este să le plângă cu pocăință adevărată. Părintele Epifanie a fost întrebat odată: - Părinte, ați văzut vreodată vreo vedenie? - Nu, frate. Nici n-am văzut, nici nu vreau să văd. Ceea ce vreau să văd sunt numai păcatele mele. Un creștin ciudat l-a întrebat odată pe Stareț : - Părinte, în viața dumneavoastră ați văzut minuni? - Minuni? Numai minuni am văzut! – răspunse starețul. Curios, acel creștin îl rugă cu un interes deosebit: - Vreau să-mi povestiți cea mai mare minune pe care ați văzut-o! - Cea mai mare minune ce am văzut-o este că Dumnezeu a venit pe pământ să mă mântuiască pe mine, cel mai păcătos dintre oameni. Atunci curiosul îi spuse dezamăgit: - Asta ați avut să-mi spuneți? - Fiule, există altă minune mai mare ca aceasta? – întrebă Starețul. (Extras din Crâmpeie de viață, Din viața și învățătura părintelui Epifanie Teodoropulos, Ed. Evanghelismos)

Internetul abundă în chestionare din care, parcurgându-le rapid, afli într-un minut cine ai fost într-o viață anterioară, ce fel de karma ai, dacă ești sau nu Zen ș.a.m.d.. Unii spun că aceste joculețe sunt distractive și inofensive, alții le iau chiar în serios, lăsându-se păcăliți de promisiunile că în spatele acestor forme de “cunoaștere de sine”, ori de cunoaștere a viitorului se află cheia către fericire. Ei bine, toate aceste pseudo-căi către Lumină, ne duc pe un drum fals la capătul căruia probabil că nu ne vom simți “evoluați spiritual”, ci mai întunecați și neîmpăcați cu noi înșine. Calea către fericire este numai una și ne-a arătat-o Mântuitorul Hristos: calea mântuirii este calea Crucii: “Eu sunt Calea, Adevărul și Viața!” Audiențele TV cresc pe seama subiectelor despre reîncarnare, tehnici avansate de rugăciune și meditație, chakre, cristale și rolul lor tămăduitor. Se face un ghiveci de spiritualitate în șuete “la cafea” în care chiar învățături de la Sfinții Părinți ai Ortodoxiei sunt folosite pentru a da credibilitate unor erezii. Semnalul de alarmă al acestui articol se îndreaptă către tânăra generație, care din dorința bună și de înțeles de a aprofunda tainele existenței, este mult expusă noilor curente eretice și, prin urmare, se află în cel mai mare pericol. Pe cei trecuți de prima tinerețe îi acuzăm deseori că sunt rigizi în convingeri și prea conservatori, dar uităm să recunoaștem în ei generația care păstrează Tradiția și Ortodoxia. Sigur, orice generalizare ar fi greșită și păguboasă, totuși nu putem trece cu vederea anumite tendințe verificate și verificabile în viața de zi cu zi. “Calea părinților cere credință tare și îndelungă răbdare, în timp ce contemporanii noștri doresc să pună mâna pe orice dar duhovnicesc, inclusiv contemplația nemijlocită a Dumnezeului Absolut, cu forța și repede, și adeseori vor face o paralelă între rugăciunea în Numele lui Iisus și yoga sau meditația transcendentală și altele ca acestea.”  - Arh. Sofronie Saharov

Sfântul Siluan Athonitul: "Nu ştiu, dar n-am încredere decât în Biserica Ortodoxă. În ea se găseşte bucuria mântuirii, ce se dobândește prin smerenia lui Hristos."

Cum l-am găsit pe Hristos – mărturii ale unor practicanți ai tehnicilor inițiatice

“Ca unul care le-am experimentat din plin pe amândouă de-a lungul vieții, pot aduce propria mărturie că între Tainele lui Hristos, pe de o parte, și lucrările magice, pe de alta, nu există nici cea mai infimă legătură… Pentru ca Hristos să lucreze prin Tainele Sale dumnezeiești, omul trebuie să dorească acest lucru și să se pregătească duhovnicește cu atenție si sârguință; altfel spus, să ia parte activ și conștient. Dimpotrivă, în practicile magice este înșelată și încălcată voința liberă a persoanei. În lucrările magice pe care le săvârșesc diverși inițiați hinduși se întâmplă frecvent ca victimele să li se supună chiar și fără să vrea. Demonii lucrează asupra lor automat, cu multă putere, întrucât acești oameni au dat Diavolului drepturi asupra propriilor suflete prin viața lor plină de păcate și vicii, pe care de cele mai multe ori nici măcar nu le-au conștientizat ca atare. Tainele Bisericii presupun, din contră, participarea liberă, conștientă si responsabilă a omului. Cei care se apropie de aceste Taine în virtutea obișnuinței sau a hazardului, fără o conștientizare profundă, fără o implicare personală prin asceză, rugăciune și pocăință, aceia nu înțeleg nimic din lucrarea mântuitoare a lui Hristos și nu pot primi niciun folos duhovnicesc real... Unirea omului cu Dumnezeu se face numai în condițiile în care omul însuși își manifestă dorința și consimțământul său, depunând efortul pocăinței pe măsura conștiinciozității sale. Atunci Dumnezeu Se va apropia de cel ce se pocăiește sincer, revelându-i-Se în modul și gradul cel mai propice sporirii lui duhovnicești la momentul respectiv.” (Extras din capitolul Tainele creștine și lucrările magice, Mari inițiați ai Indiei și Părintele Paisie, autor Dyonysios Farasiotis, Ed. Egumenița 2005)

Pr Sofronie Saharov: Nu e nevoință mai grea, mai chinuitoare decât strădania de a ne apropia de Dumnezeu, Care dragoste este. Atunci când Dumnezeul Cel Ce Este cu adevărat Se descoperă pe Sine Însuși în vederea Luminii Nezidite, omul își pierde în chip firesc orice dorință de a se afunda într-un Absolut transpersonal. Cunoașterea îmbibată de viață (opusă cunoașterii abstracte) nu poate fi nicidecum mărginită la intelect: trebuie să fie o unire reală cu actul Ființei. Aceasta se capătă prin dragoste: ″Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta… și din tot cugetul tău″. Porunca ne silește să iubim. Prin urmare, dragostea nu e ceva ce ni se dă: ea se dobândește printr-o străduință făcută de bună-voie. Îndemnul este adresat mai întâi de toate inimii, care e centrul duhovnicesc al persoanei. Mintea este numai una din energiile eu-lui omenesc. Dragostea începe în inimă, și mintea se confruntă cu un nou eveniment lăuntric și contemplă Ființa în Lumina dragostei dumnezeiești.

Părintele Symeon de la Essex (…) Toate aceste mişcări interesate de spiritualităţile orientale, de magie, de toate aceste lucruri, amestecate cu o răceală a credinţei creştine sunt legate un pic de astrologie. Se crede că omenirea va intra în­tr-o nouă eră (New-Age n.n.), în care elementele pozitive din toate re­ligiile lumii vor forma o nouă religie, în care capacită­ţile spirituale ale omului vor fi dezvoltate enorm… Din nefericire însă, intrând în acest curent, oame­nii devin sclavii multor spiritualităţi false. Şi aici Orto­doxia ar avea de jucat un mare rol, pentru că ea este mai bine plasată decât Catolicismul şi Protestantismul, pentru a face o deosebire a duhurilor… Este o căutare spirituală, în care omul vrea să de­vină Dumnezeu prin el însuşi. Deci, în realitate, aceasta este o formă de gnosticism care poate merge până la a lua forme de păgânism, ca de exemplu cultul naturii, astrologia, magia şi toate formele de spiri­tualitate orientală şi credinţe, care sunt foarte îndepăr­tate de tradiţia spirituală a ţărilor ortodoxe… Amin­tesc cuvintele unui teolog rus, Bulgakov, că Ortodo­xia nu convinge ci seduce. Este foarte profund cuvântul acesta. El vrea să spună că Ortodoxia se adresează nu atât raţiunii, cât inimii omului, adică omului total şi trebuie să vă spun că am avut întotdeauna încredere totală în Biserica Ortodoxă. Cu toate acestea, nu sunt orb ca să nu văd anumite deformări, care sunt devieri de la tradiţia adevărată şi de aceea noi, ortodocşii, tre­buie să măturăm propria noastră casă. Dar cu dragoste”. (Extrase din volumul “Celalalt Noica. Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de câteva cuvinte de folos ale părintelui Symeon“, Ed. Partener)

„Viața armonioasă“ sau tehnica înșelării

Una din liniile directoare ale prozelitismului hindus în spațiul creștin este producerea și cultivarea confuziei în mințile oamenilor. În instrumentarul acestei strategii se înscrie și practica substituirii conținutului cuvintelor. Gurușii care intră în contact cu lumea creștină au ajuns să pretindă că termenul „Hristos“ desemnează un plan superior al conștiinței umane, ceea ce înseamnă că orice om poate evolua spiritual până la gradul echivalent cu accederea la acest plan, devenind și el prin aceasta Hristos! Astfel, când un dascăl oriental spune „Mă rog lui Hristos“, înțelege că se străduiește să atingă acest plan superior al conștiinței și să devină, fie și pentru Putin timp, Hristos… De ce recurg maeștrii hinduși la un astfel de artificiu? Explicația este foarte simplă: pentru că într-o tară cu o puternică tradiție creștină, cu atât mai mult într-o tară ortodoxă, le-ar fi considerabil mai greu să convingă că personaje precum Indra, Kali, Shiva, Vishnu, Krishna sau Brahman sunt... dumnezei!

“Vedeți să nu vă amăgească cineva. Căci mulți vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, și pe mulți îi vor amăgi... Atunci, de vă va zice cineva: iată, Mesia este aici sau dincolo, să nu-l credeți. Căci se vor ridica hristoși mincinoși și proroci mincinoși și vor da semne mari și chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putință, și pe cei aleși.” (Matei 24' 4'5' 23-24)

Prin urmare, propagatorii învățăturilor orientale se văd nevoiți să recurgă la tactica drumului ocolit și în trepte. Ei se camuflează în spatele unor măști care ne sunt familiare. Astfel, ne vor vorbi despre „psihologie aplicată“. Ne vor propune o „alimentație corectă“. Ne vor îmbia cu „exerciții de gimnastică“ („yoga pentru sănătate și frumusețe“). Ne vor recomanda „metode“ și „tehnici“ pentru combaterea angoasei, a nervozității, a stresului și a fobiilor. Ne vor sugera, în cadrul unor conferințe și seminarii, modalități de a rezolva orice problemă cu care ne confruntăm zilnic, inclusiv problema singurătății.

Sfântului Ioan Gură de Aur din Omilii la Matei: „Să nu-mi spui mie de cazurile rare când unii au scos demonii şi fără post! Chiar dacă poţi spune un caz sau două de oameni care să fi scos fără post pe demoni, îţi spun că este cu neputinţă ca un om, care trăieşte în desfătări, să izbăvească pe cineva care suferă de o astfel de boală. Pentru vindecarea unui om, care are o boală ca aceasta, este mai cu seamă nevoie de post. (…) Postul sădeşte în sufletul omului filosofie, face din om înger, doboară puterile cele netrupeşti; dar nu postul singur, ci e nevoie şi de rugăciune; şi în primul rând de rugăciune.”

Urmarea căii unor asemenea „mentori“ înseamnă asumarea celor mai mari și mai serioase riscuri cu putință. Se pornește treptat, desigur, de la elemente superficiale sau cu un grad mai mic de însemnătate (alimentație, exerciții de gimnastică), pentru a se ajunge la altele mai profunde (psihologie, comportament, analiza sinelui) și, în cele din urmă, la probleme de credință (înviere sau metempsihoză, Biserică sau ashram, Hristos sau Sai Baba) în care miza este omul întreg, și nu doar o ipostază oarecare a vieții sale. În final, omul își periclitează extrem de grav, și poate ireversibil, atât viața trecătoare de acum, cât și soarta sa în veșnicie. Pentru că scopul și menirea omului este biata veșnică! Nimic mai puțin! Fie o va dobândi, în Iisus Hristos, fie o va pierde, lăsându-se amăgit de minciuni seducătoare. Dar să-L auzim pe Hristos Cel Adevărat grăind prin Evanghelie: Iisus a zis:

“Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri în veac (Ioan 11,25-26). Iisus a zis: Eu sunt Lumina lumii; cel ce îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții (Ioan 8, 12). Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică (Ioan 3, 16). Cel ce va crede și se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi (Marcu 16, 16).”

(extras din capitolul Tainele creștine și lucrările magice, Mari inițiați ai Indiei și Părintele Paisie, autor Dyonysios Farasiotis, Ed. Egumenița 2005)

Înainte de a se converti la Ortodoxie, Părintele Damaschin Christensen, stareț al Mănăstirii Sfântul Gherman din California a practicat meditația Zen. Interesat fiind de “tehnici mistice”, a găsit cartea Arhimandritului Sofronie Saharov, Viața Sa e viața mea, capitolul numit Rugăciunea lui Iisus, o metodă, din care citează: “Trebuie să accentuez primejdia unor astfel de rătăciri – primejdia de a privi rugăciunea ca una din cele mai simple și mai ușoare ″metode tehnice″ care ar duce la o unire nemijlocită cu Dumnezeu. E imperativ să tragem o linie foarte clară între Rugăciunea lui Iisus și orice altă tehnică ascetică. Se află în înșelare cel care se silește să-și dezbrace mintea de tot ce este trecător și relativ, pentru a trece un prag nevăzut, pentru a-i conștientiza obârșia veșnică, identitatea cu Izvorul a tot ce este, pentru a se întoarce și afunda în acest Absolut transpersonal fără Nume.”

În articolul “Așa l-am cunoscut pe Hristos” din numărul 9(68)/2014 al revistei Familia Ortodoxă, Părintele Damaschin spune că sunt unii care au trăit o experiență a Dumnezeului Impersonal prin Zen și yoga, alții prin droguri psihedelice, descoperind pe “Veșnicul Acum” despre care vorbeau învățătorii spirituali din Apus, Impersonalul “Ceva”, “Identitatea Supremă”, “Marele Sine” transpersonal al fiecăruia, despre care Alan Watts le spunea occidentalilor că trebuie să-l atingă ca să-și găsească pacea lăuntrică. Acestora le răspunde tot Părintele Arhimandrit Sofronie: “Astfel de exerciții i-au făcut pe mulți în stare să se ridice la o contemplație supra-rațională a existenței, să încerce un anume cutremur mistic, să cunoască o stare de liniște a minții, când mintea trece dincolo de hotarele timpului și ale spațiului. În astfel de stări omul poate simți pacea retragerii din fenomenele în continuă schimbare ale lumii văzute; poate avea chiar și o anume experiență a veșniciei.”

Ce este rău în asta, se vor întreba cei deschiși către aceste practici, cu convingerea că nicio cale de cunoaștere a lui Dumnezeu și de înălțare spirituală nu poate fi greșită. Ei bine, capcana este aceea în care a căzut și Îngerul Luminii: gândul auto-îndumnezeirii, păcatul originar. Părintele Sofronie a fost el însuși yoghin înainte de a găsi calea către Hristos, iar cuvintele lui nu sunt menite să-i înfiereze pe cei care practică astfel de tehnici de rugăciune și meditație. Părintele Sofronie nu a contestat niciodată autenticitatea experiențelor de conștiință transpersonală, dar urmare  a parcursului propriu către Biserica lui Hristos, arată care sunt lipsurile și limitele practicilor spirituale necreștine.  Părintele Damaschin dă și el mărturie că: “ poate că această experiență poate pregăti pe cineva să-L cunoască pe Dumnezeu (așa cum a fost cu mine), dar nu-l poate duce până la capătul drumului. Calea unirii cu Dumnezeu este prin dragoste - dragoste între o persoană și Absolutul Personal. Această Cale e cea mai anevoioasă dintre toate, însă singura vrednică de Dumnezeu și singura vrednică de o ființă omenească făcută după Dumnezeiescul Său chip… Dar Dumnezeul Adevărului, Dumnezeul cel Viu, nu este în toate acestea. Propria frumusețe a omului făcut după chipul lui Dumnezeu e aici contemplată și văzută ca Dumnezeire, în timp ce el însușii rămâne înăuntrul limitelor făpturii sale. E un punct extrem de important. Tragedia constă în faptul că omul vede un miraj pe care, în năzuința sa spre viața veșnică, îl socotește o oază adevărată. Această formă impersonală de nevoință duce, în cele din urmă, la afirmarea unui principiu dumnezeiesc în însăși firea omului. Atunci omul e atras de gândul auto-îndumnezeirii – pricina păcatului originar. Omul, orbit de măreția închipuită a ceea ce contemplă, a pus de fapt piciorul pe calea autodistrugerii. A disprețuit descoperirea unui Dumnezeu Personal. Socoate principiul Persoanei (al Ipostasului) drept unul limitativ, nevrednic de Absolut. Încearcă să se descotorosească de astfel de limitări și să se întoarcă la starea pe care își închipuie că a avut-o înainte de venirea sa în această lume. Această mișcare în adâncurile propriei sale ființări nu e nimic altceva decât o atracție spre neființa din care am fost chemați prin voia Ziditorului. Adevăratul Ziditor ni Se dezvăluie ca Absolut Personal. Întreaga noastră viață creștină se întemeiază pe cunoașterea lui Dumnezeu, Cel dintâi și Cel de pe urmă, al Cărui Nume este EU SUNT. Rugăciunea noastră trebuie să fie întotdeauna personală, față către Față. El ne-a făcut pentru a ne uni cu Dumnezeiasca Sa Ființare, fără a nimici caracterul nostru personal. Această formă de nemurire ne-a fost făgăduită de Hristos.”

Rugăciunea și mantra

În România se încearcă de câțiva ani conturarea unui cult deosebit al “strămoșilor noștri” daci prin care ni se spune că aceștia au fost manipulați de Apostoli și, de fapt, noi ar fi trebuit să fim zamolxieni. Această teorie o susțin cercurile ezoterice din România care spun, chipurile, că merg la locurile dacice pentru a se încărca cu “energie pozitivă”. Neopăgânismul mondial se ascunde sub diverse forme pentru a se putea infiltra mai ușor printre creștini. Cu toate că (unii dintre ei au și botez) au anumite ritualuri, invocă duhuri (numite de ei “energii”) etc., neagă că aceste practici ar fi religioase spunând că ezoteria este doar o “știință a vindecării”. În România, practicanții ezoteriei (yoghini, radiestezteziști, bioenergeticieni, reiki, prananadi etc.) merg pe la bisericii și mănăstiri (la mormântul părintelui Arsenie Boca, Cleopa Ilie și alți mari duhovnici ortodocși) fără să declare nimic despre practicile lor. (Sursa: Ieromonah Eftimie Mitra)

Sfântul Ioan Scărarul: „Rugăciunea este, după însușirea ei, însoțirea și unirea omului cu Dumnezeu; iar după lucrare, susținătoarea lumii.”. În rugăciune se întrepătrund două entități personale. Omul, pe de o parte, și Dumnezeu, pe de alta. Este o relație între persoane distincte care înaintează spre o întâlnire reciprocă. Drept urmare, sporirea în rugăciune, înaintarea pe calea acestei comuniuni, depinde atât de libera voință a omului, cât și de cea a lui Dumnezeu. În ambele cazuri este vorba de persoane înzestrate cu libertate absolută și inviolabilă. Ceea ce aduce omul este buna sa intenție, apoi ostenelile, dorința de a se apropia, iar Dumnezeu pune harul Său. Oricât de mari ar părea luptele ascetice ale omului, în comparație cu darurile lui Dumnezeu, ele se dovedesc a fi infime si neînsemnate. Omul face un pas, iar Dumnezeu, pentru a micșora distanta dintre ei, face o mie. Cu toate acestea, neînsemnatul pas pe care îl face omul către Dumnezeu este absolut necesar, pentru că tocmai prin acest pas el își arată dispoziția, buna intenție, și prin acest pas îi dă „dreptul“ lui Dumnezeu să se apropie fără să-i încalce libertatea spirituală. Spre deosebire de Diavol, Dumnezeu îi respectă omului la modul cel mai riguros libertatea cu care El însuși 1-a înzestrat! Dumnezeu nu-i agresează niciodată această libertate, deoarece îl iubește pe om și voiește să aibă cu el o relație de iubire, iar iubirea nu se poate întemeia decât pe libertatea deplină a persoanelor. Unde nu există libertate, acolo este exclusă existența iubirii. Faptul că Diavolul se comportă întotdeauna tiranic este consecința urii sale intrinseci.

Rădăcinile „pedagogiei“ dumnezeiești pot fi uneori amare, însă roadele sunt nespus de dulci. La început, când rosteam rugăciunea, traversam adesea stări de oboseală sau plictiseală. Atunci, prin rugăciunile bătrânului (Părintele Paisie Aghioritul n.n.) , Dumnezeu îmi trimitea anumite mângâieri duhovnicești. Simțeam în timpul rugăciunii învăluindu-mă ceva inefabil, ca un fel de boare, iar sufletul mi se schimba pe dată. Eram cuprins de o bucurie și o pace negrăită, în vreme ce rugăciunea devenea singura dorire și odihnă a inimii mele. Acest lucru se întâmpla destul de frecvent. Odată, când s-a manifestat mai intens, am păstrat timp de două zile o senzație reală de foame și sete de Dumnezeu! Nu-mi doream nimic altceva decât să rostesc neîncetat rugăciunea, să mă satur de Dumnezeu. Voiam să-L mănânc pur și simplu! Era o bucurie de nedescris! Cu cât mă rugam mai intens, cu atât se năștea în mine un dor de Dumnezeu mai arzător. Îi împărtășeam de fiecare dată aceste experiențe părintelui Paisie, mulțumindu-i mereu cu recunoștință, întrucât îl știam în bună parte „responsabil“ pentru aceste daruri cu care eram copleșit. - Ei, ți-a dat Dumnezeu o „ciocolățică“ din cofetăria Lui! Există însă și torturi cu frișcă! spunea zâmbind în asemenea împrejurări. Alteori, când mă închinam la icoanele făcătoare de minuni din Sfântul Munte, îmi simțeam inima cuprinsă de un freamăt dulce, care îmi schimba instantaneu în bine întreaga stare sufletească. Lucruri asemănătoare mi se întâmplau și în timpul slujbelor de priveghere închinate sfinților….

În ceea ce-i privește pe yoghini, ei rostesc o serie de mantre de invocare a unor zei din panteonul hindus. Însă începătorilor, care nu sunt încă „pregătiți“ pentru a se închina și a sluji idolilor, le spun că beneficiile izvorâte din repetarea mantrei se datorează unor tipuri de „unde“ pe care le-ar produce rostirea acelor silabe, unor vibrații mentale care energizează anumiți „centri“ dinlăuntrul omului. În sfârșit, celor care s-au lăsat deja convinși că există și alți dumnezei în afară de Hristos, le spun că primesc „binecuvântarea“ zeului invocat prin intermediul mantrei. Toate aceste explicații se află la o distantă uriașă de adevărul creștin. Cei care încearcă să ascundă sau să minimalizeze această distanță o fac pentru a putea recruta prozeliți dintre creștinii serios afectați de ignoranță. Cine se ascunde așadar în spatele unor nume precum Krishna, Rama, Shiva? Pe cine invităm de fapt să intre în sufletul nostru? Aceasta este marea miză a problemei. Toți idolii neamurilor sunt demoni, propovăduiește Dumnezeu prin gura sfântului proroc David (Ps. 95, 5). Așadar, rostirea mantrelor deschide poarta sufletului către demoni. Pierzând astfel acoperământul și ocrotirea harului lui Hristos - Cel ce a zis: “Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alți dumnezei în afară de Mine”(les. 20, 3), omul se expune gradat influenței Diavolului, care, aflând teren prielnic, începe să-i inducă diverse tipuri de imagini și fantasme, cu scopul de a-1 atrage cât mai adânc în rătăcire și a-l distruge deplin.

(…) Dimpotrivă, Ortodoxia recunoaște și respectă la modul absolut libertatea și autodeterminarea omului, ca unul dintre darurile sale dumnezeiești. De aceea, în Ortodoxie, omul este ajutat să se cunoască și să se desăvârșească pe sine ca ființă liberă. Tocmai întrucât există libertatea voinței, reacțiile individului sunt imprevizibile și nu se supun unor seturi de legi. Este și motivul pentru care Ortodoxia se arată prea puțin preocupată de rețetele tehnice. Mesajul ei se adresează prin excelență inimii omului, structurii lui celei mai intime, și se vrea primit în deplină cunoștință și libertate. Progresul spiritual autentic se întemeiază în chip necesar pe o cunoaștere mai adâncă a lui Dumnezeu și a sinelui, în deplină libertate, fără niciun fel de constrângeri sufletești, înșelăciuni și siluiri. Acestea nu au nimic în comun cu noblețea lui Hristos, Care chema doar pe “Cel ce voiește să vină după Mine...”

Tehnicile și metodele sunt apanajul roboților, nu al persoanelor libere. Sporirea duhovnicească este rezultatul unor opțiuni intime, libere și conștiente, de ordin etic și valoric. Este rezultatul atitudinii pe care omul se hotărăște să o adopte față de sine, față de semeni, față de Dumnezeu. Este rezultatul bunei utilizări a libertății morale de care dispune fiecare persoană. Cum este cu putință să devină cineva mai bun din punct de vedere moral executând mecanic niște exerciții fizice sau aplicând niște tehnici de respirație?! Părintele Porfirie (Sfântul Porfirie Kavsokalivitul n.n.), vrând să evidențieze enormitatea unei asemenea concepții, a luat un papagal și 1-a învățat să rostească rugăciunea. Într-adevăr, pasărea putea fi apoi auzită declamând mecanic: „Doamne, miluiește!“. - Uite, și papagalul poate să zică rugăciunea! Ce înseamnă asta? Că se roagă? întreba retoric bătrânul, încercând să sublinieze că nu poate exista rugăciune fără participarea conștiinței. Am punctat succint aceste distincții pentru a înlătura orice echivoc privitor la învățătura Bisericii.

Ortodoxia este o tradiție vie și perenă, al cărei adevăr va dăinui până la sfârșitul veacurilor, independent de voința omului, așa cum ne asigură însuși Hristos Dumnezeu: “Pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18). Biserica viază veșnic, și are puterea de a da viață oricui se apropie de ea cu inimă sinceră. Dacă cineva dorește cu adevărat, Biserica îi oferă toate mijloacele pentru a se sfinți. (Extras din capitolul Rugăciunea și mantra, Mari inițiați ai Indiei și Părintele Paisie, autor Dyonysios Farasiotis, Ed. Egumenița 2005)