Cui (ne) dăruim de sărbători?

Pentru a fi fericit de sărbători te pregăteşti şi îţi găteşti sufletul, dar şi casa şi masa. Crăciunul este prăznuirea Naşterii Domnului, dar şi amintirea primelor noastre întâlniri, în copilărie, cu datinile străbune ale acestei sărbători. Nu suntem fericiţi însă de unii singuri, ci împreună cu ai noştri. Cum poţi fi fericit dacă nu poţi citi bucurie în ochii celui de lângă tine. Nefericiţi sunt mulţi, doar că am uitat de ei sau ne facem că nu ştim că ei sunt „ai noştri”. „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40), spune Domnul Hristos. Aşadar aceşti nefericiţi „ai noştri” sunt ai Domnului care zice că sunt „fraţi ai Mei” şi că făcându-le un bine, îi facem chiar Lui. Dacă întoarcem faţa de la ei, îi întoarcem spatele lui Dumnezeu. „Celui care cere dă-i şi nu întoarce faţa ta celui care cere de la tine!”, spune tot Mântuitorul.

Din firimiturile care cad de la masa noastră dăm şi noi celui care spune că nu are. Nu l-am căutat noi, nu îl cunoaştem... Nu ne este milă de el. Îi dăm ceva ca să plece. Se va întoarce din nou, o ştim. Are pretenţii, nu ştie să zică: Mulţumesc! Poate ne minte, poate ne înşeală... El nu ştie cum să ceară, dar nici eu nu ştiu cum să dăruiesc. Se poate să fure de la mine şi eu să-l urăsc. Da, e dificil şi să dăruieşti. Dar ce voi face?

„Mai fericit este a da decât a lua”, ne spune un cuvânt al Domnului (Fapte 20, 35). Deci ca să fim fericiţi trebuie să dăruim, dar nu fapta aceasta ne face fericiţi, ci ceea ce simţim atunci când dăm, ceea ce se întâmplă în suflet, în al meu şi în al celui care primeşte. E iubirea, dragostea faţă de cel de lângă mine. Aceasta este cea care mă face să îl cunosc pe acest frate mai mic al lui Hristos, o mână întinsă care mă poate face mai bun. Milostenia, dragă cititorule, ne acoperă mulţime de păcate, iar celui care iubeşte puţin, puţin i se iartă.

Sărbătoarea Crăciunului există cu adevărat doar pentru cine o practică. Acestul lucru începe cu rugăciunea de la Biserică, cu primirea lui Hristos care se dăruieşte la Liturghie în Sfânta Împărtăşanie şi prin care primim iubirea lui Dumnezeu în suflete. Apoi, dăruirea noastră nu este doar cea materială, a bunurilor, ci şi cea sufletească, din care izvorăşte prima. A te dărui pe tine, înseamnă să suferi pentru celălalt, să fii trist pentru nefericirea altuia, să fii îngrijorat de sărăcia celui de lângă tine, să îl cauţi pe cel bolnav, să ştii ce îi lipseşte celui care cere de la tine, să ţi-l apropii, să îi cunoşti sufletul şi viaţa, să te rogi pentru el, să nu fii indiferent. Să trăim pentru ceilalţi este un scop al vieţii noastre omeneşti.

Hristos a fost un „străin”, un necunoscut, un copil ai cărui părinţi nu aveau loc unde să înnopteze, la Betleem, în noaptea în care Dumnezeu întrupat se năştea din Sfânta Fecioară Maria. Suntem pregătiţi în iarna aceasta să primim un „străin”, un necunoscut, o familie sub acoperişul nostru? Dacă îl primim, Îl  primim pe Iisus, dar dacă nu îl primim...

Îndrumaţi! Găsiţi sprijin! Căutaţi! Aşteptaţi! Cine bate la uşă oare? E Domnul? Să-i deschid? Nu e prea târziu? Oare e chiar El? Nu trebuia să fie în altă parte? Nu trebuia să se îngrijească singur unde să-şi petreacă noaptea? De ce la mine? De ce eu? Dar... oare nu Îl aşteptam? Oare nu de El am nevoie? Oare nu faptul că-i deschid, imi deschide şi mie uşile Raiului? O! În ce om care vine şi cere de la mine, e Hristos? Ar trebui să-i iubesc pe toţi şi astfel voi fi sigur că iubirea mea va fi primită de Dumnezeu, că dacă am făcut un bine cuiva, Lui i-am făcut, căci nu pot să trec cu vederea pe cineva, căci e poate chiar Iisus al meu. Aş vrea să fiu „al Lui” şi deci imi rămâne un singur lucru:  de Crăciun trebuie să-i iubesc pe toţi şi să-i iubesc mereu. La tine cine va bate la poartă? Să-i deschizi! Ştii cine este.