Cookies de navigare nu pot fi dezactivate, iar cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Misiune. Mărturii. Vieţile SfinţilorNr. vizualizari: 2705

Părintele Miron Mihăilescu - o viață închinată lui Hristos și oamenilor

Cristina Roman
Tags: Miron Mihăilescu; misiune; pastorație;
Părintele Miron Mihăilescu - o viață închinată lui Hristos și oamenilor

 

Scurt portret duhovnicesc

Se cuvine a aduce un pios omagiu unui preot ortodox român, vrednic de a fi pomenit în rândul sfinților, un rar exemplu de părinte duhovnicesc și slujire lui Hristos, Părintele Miron Mihăilescu. Din adâncă iubire de Dumnezeu și de oameni, pentru a nu risipi nicio clipă din timpul primit ca dar de la Hristos, a slujit timp de 60 de ani, iar în ultimii 30 a săvârșit zilnic Sfânta Liturghie. L-am putea asemăna, fără a greși, cu Sfântul Ioan de Kronstadt, care spunea: „Îmi simt slăbiciunea şi nevrednicia de a săvârşi cea mai înaltă slujire de pe pământ, însă ştiu ce anume mă poate face vrednic de cinul preoţesc… este dragostea pentru Hristos şi pentru toţi oamenii, Dragostea este o forţă uriaşă; ea îl face tare pe cel slab şi mare pe cel mic. Aceasta e însuşirea dragostei curate, a dragostei Evangheliilor. Dumnezeul meu, care este cu totul dragoste, îmi dă o putere din dragostea aceasta şi o aprinde cu flacără mare prin Sfântul Său Duh”.

Așa era și Părintele Miron, al cărui portret de suflet îl face mai bine ca oricine ucenicul său sufletesc, împreună-slujitor în biserica parohială din Ocna Sibiului, Pr. Cons. Savu Popa: "Când te uitai la el, vedeai o frescă bizantină. Un intelectual profund și rafinat, din stirpea lui Stăniloae, căruia i-a fost ani de zile asistent la catedra de Dogmatică și apoi secretar personal, sfetnic și confident de nădejde. Semăna mult cu luminatul său profesor-aceeași cultură solid așezată, aceeași călcătura subtilă a ideilor. Îl aștepta o strălucită carieră universitară, obținuse chiar o bursă de excepție la Berlin, dar brusc rușinându-se parcă de inteligența sa ieșită din comun, a renunțat la tot și a hotărât să se retragă la țară, simțind că vocația lui adevărata era să-i slujească pe cei umili fără păstor." Amprenta duhovnicească a acestui ziditor de suflete există încă în Biserica Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul din Ocna Sibiului, în curtea căreia, la umbra unor brazi înalți și frumoși, odihnește vrednicul de pomenire Părinte Miron Mihăilescu. Vechile generații mărturisesc că Părintele Miron i-a apropiat pe credincioși de Sfintele Taine, mai ales de deasa Împărtășanie. De multe ori, în timpul Postului Mare, Părintele Miron săvârșea spre asfințitul soarelui Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte Sfințite, iar țăranii veneau direct din câmp, după muncă și ajunare de toată ziua, rezemau sapele de zidul bisericii, intrau la slujbă și se împărtășeau cu Trupul și Sângele lui Hristos. 

“În biserica noastră am început o lucrare pe care oamenii au primit-o, venind constant la Sfânta Împărtășanie. Am simțit că această lucrare poate avea loc în suflete, dacă se atrage atenția asupra valorii ei în modul cuvenit. Oamenii au înțeles-o și s-au făcut părtași. Ei au multa sensibilitate, dar, din păcate, noi îi tratăm uneori ca pe niște paralitici. Trebuie făcută, cu toata seriozitatea, încercarea de a pătrunde în inima lor. După ce s-a convins că, în Taina Spovedaniei, noi vorbim direct cu Dumnezeu, omul vine și-mi spune ce are pe suflet, cu teamă și înfiorare. Nu le dau canoane așa cum se obișnuiește, pentru ca ceea ce le cer eu insistent socotesc a fi, totodată, cel mai greu, dar și cel mai frumos canon: acela ca dimineața, când te trezești din somn, să-ți aduci aminte ca ești viu, adică să-ți reiei imediat trezvia inimii pe care ai avut-o la culcare. Pentru aceasta trebuie să adormi la rugăciune, pentru că Hristos lucrează în viața ta. Să se instaleze o comuniune de gânduri și simțăminte cu El, astfel ca omul să știe că nu e singur, ci purtător de Hristos. Acest canon îl dau: omul să nu uite că e împărtășit. Urmează apoi valorificarea a ceea ce a primit. Biserica cere: ‘Dă-ni-L pe Hristosul Tău, ca să Te putem urma’. Oamenii pot fi pregătiți în vederea acestei lucrări. Daca ții seama de faptul ca tu cu Hristos trăiești, vei ști și să te rogi, și să postești, pentru că te va îndemna respectul tău față de Mântuitorul, pe Care afirmi că-L iubești. Nu trebuie să cauți în cărți ce și cum să procedezi, ci, neuitând că ești purtător de Hristos, singur îți creezi disciplina duhovnicească, iar eu nu voi mai fi nevoit să te întreb dacă ai postit sau nu…” (Sursa: scurt fragment din cartea  Vorbește Dumnezeu, Editura Christiana, 2005)

Nașterea și studiile teologice

Născut în anul începerii Primului Război Mondial, în localitatea Strungari, județul Alba, Părintele Miron Mihăilescu a trăit vremuri de restriște materială și spirituală, având ca mângâiere perioada anilor 1934-1938, ca student al Academiei Teologice Andreiana din Sibiu, unde a legat o strânsă prietenie cu marii duhovnici ieromonahi: Părintele Arsenie Boca, Părintele Serafim Popescu și Părintele Teofil Părăian, care l-a numit "un om odihnitor de oameni", aceste cuvinte rezumând întreaga sa viață simplă și retrasă.  A fost hirotonit preot pentru parohia Bârghiș, în apropiere de orașul Agnita, județul Sibiu, la 24 octombrie 1939, unde a păstorit până în luna septembrie a anului 1942. Din anul 1942 este transferat în orașul Ocna Sibiului, unde va sluji pana la 11 septembrie 1998, zi în care s-a mutat la cele veșnice. Încă de pe băncile facultății de teologie, un indemn al Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae l-a urmărit continuu: "Aveți grijă să pătrundeți în spiritul dogmelor".

Căsătoria și împreuna slujire preot-preoteasă întru sfințenie și lungime de zile

S-a căsătorit în anul 1939 cu Florica Popa, din Secășel, județul Alba, având împreună patru copii: Mihail-Miron, Lucian-Ioan, Felicia-Maria și Teofil. Au conviețuit într-o căsnicie model ce a numărat 58 de ani de greutăți, bucurii și jertfă. Pentru el, problema trăirii marii iubiri conjugale era vitală. Dar viaţa i-a scos înainte piedici: momente care necesitau înţelegere şi responsabilitate, necunoaşterea deplină reciprocă a soţilor, faptul că fiecare şi-a dorit de la celălalt nu bogăţia pe care o avea, ci calităţile pe care nu le avea. Sunt probleme cu care se confruntă orice familie, dar aici ceea ce este important, este voinţa celor doi, voinţă cu care au plecat la drum şi care a rămas neschimbată, de a oferi şi a primi iubire, cu posibilităţile fiecăruia de exprimare. Faptul că în ultimii ani de viaţă soţia se împărtăşea zilnic, virtuţile ei (smerenia, ascultarea, slujirea oamenilor, seriozitatea cu care trata căsătoria) ne-o înfățișează ca pe o femeie care a trăit viaţa pentru a se apropia de Hristos. După moartea ei, după ce a ascultat cu urechea pe buzele ei ultimele respiraţii, părintele a afirmat că pentru el, soţia lui a fost o valoare absolută, dar că din păcate, nu i-a putut spune, deoarece ea nu a acceptat, nu a putut să-l creadă. Părintele vedea ratat rostul principal al căsătoriei: de a dovedi unui suflet desăvârşirea iubirii.

Şi totuşi, cu toate neîmplinirile ei, căsătoria nu a rămas fără finalitate, pentru că în Hristos toate se împlinesc. După moarte, fiind la Dumnezeu, iar Dumnezeu fiind în inima părintelui, Doamna a rămas şi ea în inima lui. Astfel că îi putea îmbrăţişa pe oameni cu braţele ei şi ea îi poruncea din el să desăvârşească ceea ce a început când îi era alături. Cuvintele ei îl urmăreau din chiar propriul suflet, unde ea se retrăsese într-un mod de fiinţare absolut şi autentic. Sentimentele părintelui Miron Mihăilescu pentru soţia sa sunt sublime. Ele arată că iubirea nu trebuie să rămână închisă în familie, ci trebuie să crească şi să se reverse asupra oamenilor. Părintele simţea că ar merita să zidească o biserică pe fiecare părticică din fiinţa Doamnei; din bietele ei hăinuţe ar fi făcut odăjdii. Ar fi răzbunat sărăcia de pretenţii a soţiei iubind şi mângâind fiecare fiinţă omenească ivită în cale. De dragul ei a subliniat cu accente mai puternice importanţa mesajului lăsat nouă de Hristos. De dragul ei s-a înfăşurat complet în taina lui Hristos, în aşa fel încât nu mai vedea altceva. Misiunea părintelui a fost aceea de a atrage atenţia asupra lucrării pe care Mântuitorul o săvârşeşte în noi, făcându-ne dragoste dumnezeiască. (Sursa: Ziarul Lumina)

Evocări ale contemporanilor

Completând portretul Părintelui Miron, Arhimandritul Teofil Părăian spunea: “Am un prieten, profesor, şi e foarte delicat. Şi îmi spune el mie odată: “Părinte, mă gândesc câteodată cât de delicat e Dumnezeu”. Şi îmi place. Pentru că omul de obicei când gândeşte pe Dumnezeu pune ceva şi din sufletul său în cunoştinţa de Dumnezeu, şi mai ales sesizează nişte laturi ale persoanelor dumnezeieşti, cât putem noi să le cunoaştem, şi după starea lui. Eram odată la Ocna Sibiului cu un părinte de la noi de la mănăstire, Părintele Serafim Popescu, am vizitat un părinte de acolo, Părintele Miron Mihăilescu, şi el era şi pictor. Părintele Serafim a fost coleg cu el la Teologie – Părintele Miron are în jur de 80 de ani acum, v-a fi fost înainte cu vreo 20 de ani – şi zice Părintele Serafim către Părintele Miron: “Măi frate – avea o icoană cu Sfântul Nicolae, pictată de Părintele Miron – n-ai băgat de seamă că Sfântul Nicolae are ceva din figura frăţiei tale?”

ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei spunea despre el: ,,Părintele Miron Mihăilescu de lângă Sibiu, plecat la Domnul acum câțiva ani spunea că datoria slujitorilor Bisericii era aceea de ,,a da foc lumii” aprinzându-i inima cu flacăra credinței. Arhiereii, preoții și monahii sunt ,,incendiatorii” lumii. Ei sunt chemați să răspândească în lume focul adus de Fiul lui Dumnezeu, Hristos, pe pământ. Acest ,,foc” naște împotriviri, aduce sabie, nu pace. Viața creștină nu este o viață comodă. Ea cere sacrificii imense care aduc, paradoxal, cele mai adânci bucurii”.

Ucenicii săi duhovnicești: “Preotul Miron a fost un om, mai întâi de toate, spiritual, duhovnicesc, călăuzit de adevărul dumnezeiesc. Apoi, tot ce decurge de aici: a mărturisit Adevărul, a fost pașnic, delicat în manifestări, înțelept (gânditor, meditativ), foarte bun, nădăjduind totdeauna că orice răutate se poate corecta. A fost un idealist. N-a avut niciun fel de asprime și a prețuit fiece scânteie de bine din fiecare om, îndrăgindu-l, nespus, pentru aceasta. A crezut că sfințenia omului poate fi posibilă, lucrând întotdeauna cu Dumnezeu și dimpreună cu omul pentru desăvârșirea lui. Nu a precupețit absolut nimic pentru a te ajuta să înțelegi că mintea, prin rațiunea ei de a fi, poate fi mereu înălțată, spre a cunoaște adevărul lui Dumnezeu. Depunem mărturie, cu lacrimi de uimire și recunoștință fierbinte, că, nimeni ca sfinția lui, nu a cunoscut și propovăduit, mai temeinic, IUBIREA LUI DUMNEZEU, arătând prin viul trăirii sale că acela care crește și rămâne în iubire, poate să dăruiască oamenilor bucurii nemărginite.

Nu a ținut cont de oboseală, nu a vrut să știe de odihna trupului, ci doar de acea odihnă prin care îl odihnea pe om, facondu-i-se totul. Mâncarea, mereu, i-a fost o alta decât hrana obișnuita: aceea de a pune în inimi, desăvârșit, dorul Domnului nostru Iisus Hristos, de a-i face pe oameni să-L cunoască ca VIAȚĂ de la Tatăl, "pâinea cea vie". "Dați-le voi, să mănânce", sunt cuvintele prin care îi indemna Mântuitorul pe Apostoli și care l-au urmărit, la tot pasul, pe părintele nostru, trimiterea la aceasta misiune însușindu-și-o real. Ca purtător neostenit al darului preoției (Mintea preotului trebuie sa fie pâinea fiilor) și-a pus inima la binele și greul vieții omenești, secând lacrima de la toată fața truditului om, aducându-i lumina și bucuria că fiecare trăiește din darul lui Dumnezeu. Mare lucru este să se ocupe, cineva, cu toata căldura, de bucuriile tale, învăluindu-te cu dragoste, într-o inimă străluminată de cele mai sfinte și mai bune intenții, în toată clipa. (Sursa:crestinortodox.ro )

Rămân pentru cei care l-au cunoscut și iubit în viață, dar și celor care îl descoperă mai târziu, cuvintele de învățătură ale părintelui Miron, adevărate apoftegme creștine. Iată câteva dintre ele:

Despre prietenie. “Prietenia constă în a face oamenii schimb de inimă unul cu altul, pentru ca împreună să pătrundă Taina lui Hristos. Numai un prieten poate fi atât de atent încât să poată lua totul din inima altuia, să-și însușească conținutul inimii altuia integral și să-l ducă mai departe. Numai un prieten poate face asta, prietenul care are atenția supremă, având încredere deplină în faptul că cel ce-i vorbește, din dragoste îi vorbește. Prietenul îți crede dragostea, ceilalți mai Putin” (Pr. Miron Mihailescu, “Iubind ca Dumnezeu, Liturghii dupa Liturghii”).

Hristos iartă, dar nu scuză. “Le spun mereu credincioșilor că Mântuitorul nu scuză. Nu L-am văzut nicăieri, în Sfânta Scriptură, scuzând pe cineva. I-a spus El cuiva: “nu-i nimic dacă nu poți chiar așa, fiindcă Tatăl Meu e bun și te iartă“? Dimpotrivă, ne-a poruncit: “Fiți desăvârșiți ca Tatăl Meu!“. Nicăieri nu vom afla o alternativă. El îl iartă, dar nu-l scuză pe cel ce-și socotește de mică importanță greșeala. Mântuitorul nu îndreptățește ascultarea de sine. Dumnezeu nu e dur. Te iert, dar Tatăl meu are dreptate. Nu voi, nici Eu, ci El. Tot așa i-a spus și lui Ioan Botezătorul: Să împlinim toată dreptatea, Eu și cu tine – punându-se alături de Ioan, pe aceeași poziție de ascultător al lui Dumnezeu. Întotdeauna m-a impresionat profund faptul acesta. Nu-L putem contrazice pe Tatăl, venind cu fel de fel de scuze!”.

Să avem grijă cum trăim fiecare clipă. “E obligatoriu ca mai întâi, să ţi se arate ţie ţarina cu comoara. Pe cel ce vede importanţa comorii, nu-l mai derutează nimeni; dacă a aflat că în cutare ţarină e comoara lui, nu-l mai interesează decât să cumpere ţa­rina aceea. Dă totul, valuta lui e acea ţarină cu comoara. Să-ţi pregăteşti inima, ca să cuprindă Duhul lui Dumnezeu, fiindcă inima omului poate acest lucru. De ce poate? Pentru că Hristos e în ea şi dă această posibilitate. Şi, ca să adaug totuşi şi ceea ce-aş fi zis dacă nu mi-aţi fi pus această întrebare, aş vrea să vă solicit luarea-aminte asupra a ceea ce v-am repe­tat de multe ori:să avem grijă cum trăim fiecare clipă, dar mai ales clipa când ne trezim din somn, clipă în care ne luăm în primire pe noi înşine din mâna Lui Hristos, Care a zis: Eu sunt învierea, Eu sunt viaţă în voi, în toate zilele şi-n toate clipele. Să vă îndreptaţi atenţia către Mine la fi­ecare bătaie a inimii, fiindcă ea bate deoarece Eu trăiesc în voi. Să trăiţi şi voi în Mine”.

Preoții să trezească inimile la viață. “Noi, preoţii, nu muncim destul pentru a face cunoscut oamenilor Du­hul binelui lui Dumnezeu. Ne mulţumim cu lauda lor la adresa noastră: „A spus frumos Părintele ce a spus“, după care ne ducem acasă şi mân­căm, tihnit, de amiază. Să nu ne înşelăm: Până nu vezi oamenii ajunşi la starea de a nu mai putea trăi fără Sfânta Biserică, cu Tainele ei – înnoiţi în toată gândirea lor şi în fapte – să nu socoteşti că ai reuşit mare lucru! Este adevărat că în inima omului nu se vede şi se poate în­tâmpla ca uneori cineva să te asculte cu aşa interes de a desprinde ceva bun, încât să desprindă, din încâlcitele tale cuvinte, sensuri mai înalte de­cât ai avut de gând să comunici tu. Totu-i posibil, lucrarea lui Dumnezeu în om nu o ştie nimeni, dar nu ne putem culca pe urechea asta. Numai dacă inima ta, arsă de pipăirea Adevărului, ai dăruit-o fără rezerve semenilor pe care îi slujeşti ei îl vor întrezări pe Hristos în cuvântul şi în slujirea ta. Dacă inima ta, clipă de clipă, arde de uimire în faţa lu­crării lui Dumnezeu, iar tu, fie şi întâlnindu-te doar cu cineva pe uliţă, îi răspunzi înflăcărat de interes dumnezeiesc la întrebarea pusă de el, omul acela se va duce pe drumul lui, uimit de ce-a auzit de la tine. Poate n-a înţeles ce i-ai spus, dar va zice aşa cum au zis oamenii şi de Mântuitorul, după ce L-au auzit vorbind: „Nimeni n-a vorbit ca omul acesta“. Nu înţeleseseră ei mare lucru, doar intuiseră că Omul Acela spunea adevărul şi vorba Lui avea putere. Ce fel de putere? Puterea de a trezi inimile la viaţă. Vorbea cu har de Arhipăstor, har din care se hrăneşte şi preoţia noastră. Dacă nu iroseşti clipele depărtându-te de Hristos şi arzi continuu în har, în orice moment şi în orice împrejurare te-ar aborda un om, răspunsul tău îi va aprinde şi lui inima”.

Dumnezeu așteaptă să ne venim în fire. “Nu judecăm pe nimeni, că face sau nu face, aşa cum şi preotul îl crede pe penitent şi nu-l judecă. Poate vede că omul nu-i sincer – în ceea ce promite -, dar nu îndrăzneşte să-l judece, ci îl ia aşa cum aşteaptă Dumnezeu de la noi să ne venim în fire: Omul a venit să declare că vrea să asculte de Dumnezeu, apoi cât e de sincer sau nesincer, ştie Dumnezeu ce să facă în atare situaţie. Eu atâta ştiu: că nu se poate trăi fără El. Restul nu e nevoie să ştiu. Ce se întâmplă cu cei ce nu ştiu, cu păgânii sau cu alţii, acestea sunt lucruri pe care – re­pet – nu le iscodim noi. Adevărata credinţă este atunci când îl iei pe Dumnezeu de bun în tot ce a spus, şi pui la inimă cele spuse prin faptul că te vezi trăind şi ai învăţat că, dacă eşti viu, asta se întâmplă pentru că în tine a pus Dumnezeu viaţă din viaţa Celui ce-a înviat. Dacă a spus: fără Mine nu sunteţi vii, îl cred. Eu nu L-aş putea crede, dacă nu ar fi în­viat. A înviat şi a dovedit că e stăpân al vieţii noastre. Mă duc acum, dar voi veni, cu viaţa de la Tatăl, să v-o dau vouă, încât unde sunt Eu înviat, să fiţi şi voi. A spus clar, impresionându-l şi pe tâlhar: in mâinile Tale îmi dau sufletul. A strigat: Acolo vreau şi eu să fiu! şi i s-a răspuns, pe loc: eşti deja! De acest lucru ne legăm, nu ne mai încurcăm cu alte întrebări”.

Binele este măsura dragostei. “Chiar şi binele, cât ni se pare nouă că-l facem, nu-l putem cu adevărat împlini fără El. El este măsura dragostei, El spune: până aici e de făcut. Necazul cel mare este că noi uităm acestea, nu ne încredem desăvârşit că El ne este viaţă. De atâtea ori, cu bună ştiinţă, nu mergem cu dragostea până acolo unde-i pretindem lui Hristos să meargă în ce ne priveşte. Noi ne permitem să ne oprim în drum. „Nu pot ca tine, Doamne!”… N-am spus că Eu sunt în tine putinţa de a face totul? „Nu pot, Doamne!”… Iată evla­via noastră, cu care ne facem mii de cruci şi slujim grăind cuvinte fru­moase, dar de făcut facem ca noi. Ne organizăm cum e mai bine, mai co­mod pentru noi, să-L urmăm pe Hristos. Au apărut atâtea porunci, te miri de unde: nu fă aşa sau fă aşa ca să nu fie prea greu etc. şi, cu aceste toc­meli, se pierde din adevărul viului Dumnezeu, care de fapt ne ţine. Da, în cazul în care am păţit ceva la un picior, în mod real nu pot veni la bise­rică dar, totuşi, ceea ce pot e cazul să fac fără abatere, până la capăt”.

Despre marea responsabilitate a preoților. “Este o perspectivă cumplită înaintea noastră, a celor ce avem putinţa de a-L ajuta pe bunul Dumnezeu să ridice inimile la El, și nu o facem. Vom avea, în cazul acesta, soarta sării ce nu sărează: vom fi aruncaţi, lepădaţi. Aceasta e groaza noastră, a preoţilor: unul care citeşte Evanghelia, direct din inima Mântuitorului, şi nu o pune mai departe, pe viaţă şi pe moarte, la inima ascultătorilor, acesta nu are nicio cinste. Atât de drastic ne ameninţă Mântuitorul, tocmai din dragoste faţă de oamenii pe care suntem puşi să-i păstorim: Având în vedere misiunea pe care-o aveţi, dacă veţi iubi altceva, mai înainte de ceea ce v-am pus să iubiţi cu Mine, sunteţi nevrednici. Cine nu pune la locul lor valorile (frate, soră) şi să ţină cont de ele, acela se “aruncă la gunoi”. Atâta râvnă îi cere celui trimis la propovăduire, încât să aibă dinainte numai valoarea celor pentru care este trimis la propovăduire. A spus-o El: Pe cale să nu vă opriţi, sub nici un motiv, atât de repede trebuie să ajungeţi la inimile oamenilor chemaţi în împărăţia lui Dumnezeu. Să nu mai vedeţi nimic în afara dorinţei Tatălui de a pune în valoare pe cei pe care El îi iubeşte. Atât îi iubeşte pe oa­meni, încât pentru ei, de dragul lor, sub nici un motiv să nu vă opriţi sau să nu vă împotmoliţi pe undeva. Atât mă arde dorul de a-i vedea mântuiţi, încât vă cer ca râvna aceasta s-o aveţi şi voi, ca Mine. Cine e trimis către oameni, din partea Mântuitorului, acela trebuie să aibă aceeaşi râvnă a Mântuitorului, râvnă dovedită pe Cruce. Cine e che­mat şi trimis către oameni, acela nu mai vede decât Duhul dragostei lui Dumnezeu, Care l-a trimis”. (Sursa: fragment din cartea  Vorbeste Dumnezeu, Editura Christiana, 2005)

 

12-08-2014
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu