Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 4056

Liviu Rebreanu - promotor al existenţei şi culturii tradiţional creştine româneşti

Lector univ. dr. Marius Andreescu
Tags: valori creștine; etică; țăran;

Judecător –Curtea de Apel Piteşti
Lector universitar –Universitatea din Piteşti

 

  1. Argument

La câţiva kilometri de Piteşti, în vatra satului Valea Mare, aparţinând de comuna Ştefăneşti, se află o casă care, astăzi, din nefericire, nu este bine pusă în valoare, și care semnifică prin ea însăşi personalitatea marelui scriitor Liviu Rebreranu, care a locuit în ea în ultima parte a vieţii sale. Semnificativ este faptul că autorul romanelor „Ion” şi „Răscoala” a ales să-şi petreacă ultimii ani de viaţă pe meleaguri argeşene, în apropierea Piteştiului, tocmai pentru că mediul unui sat din apropierea oraşului corespundea din plin particularităţilor sale intelectuale şi sufleteşti, regăsindu-se astfel nu numai prin idei şi sentimente, dar şi prin existenţa sa în universul inefabil al naturii şi al satului românesc.

Se cuvine, deci, a sublinia în câteva gânduri şi modeste cuvinte personalitatea aceluia care s-a dorit a fi un susţinător al culturii tradiţionale româneşti, pornind de la această realitate faptică a prezenţei marelui scriitor pe meleaguri argeşene, în apropierea Piteştiului.

Nu avem intenţia de a face o analiză şi nici măcar o prezentare a operei geniale a ilustrului scriitor, fapt de altfel realizat în numeroase monografii care i-au fost dedicate. Încercarea noastră vizează un alt aspect şi anume semnificaţiile filozofice şi teologice care răzbat din creaţia autorului şi în mod deosebit din discursul de recepţie pe care acesta l-a susţinut la Academia Română.

Liviu Rebreanu este unul din puţinii creatori care leagă ontologicul de valoare. Într-o epocă, ce continuă şi în prezent, în care valoarea este considerată ca un element pur ideatic, desprins de existenţă, cu consecinţa formării unui sistem abstract valoric, care încearcă a se impune dimensiunii concrete existenţiale ale omului şi ale societăţii, Rebreanu, exprimând particularităţile omului în realitatea sa românească, argumentează, în întreaga sa operă literară şi în mod special în monumentala sa alocuţie de la Academia Română, pentru o reconsiderare a valorii în special şi a culturii în general, în sensul unei simbioze între etosul popular şi valorile culturale. Această îmbinare dialectică este existenţa în dimensiunea sa concretă şi care conferă autenticitate fiinţei istorice a poporului român. Analiza ilustrului om de cultură duce la identificarea unor categorii existenţiale altele decât cele ale raţiunii, dar nu opuse acestora, a căror esenţă este viaţa şi credinţa creştină. Altfel spus, Liviu Rebreanu susţine ca nimeni altul, legătura indisolubilă dintre etic şi ontologic folosind ca model etosul popular românesc.

Mai înainte, însă, de a insista asupra acestui aspect este util a încerca o privire fugară asupra biografiei marelui scriitor, pornind însă de la ideea că, în persoana sa, viaţa şi opera se interpretând în mod dialectic sau cum spunea Constantin Noica, opera scriitorului nu este numai o simplă expresie a existenţei acestuia, ci este însăşi existenţa sa.

  1. Repere în biografia şi creaţia maestrului

La 27 noiembrie 1885 se năştea Liviu Rebreanu într-un sat din Bistriţa Năsăud. A fost primul din cei 14 copii ai învăţătorului Vasile Rebreanu şi a Ludovicăi, mama sa. În anul 1889, familia Rebreanu s-a mutat în comuna Maieru, pe Valea Someşului. Referitor la această perioadă de viaţă, în memoriile sale scriitorul spunea: „în Maieru am trăit cele mai frumoase şi mai fericite zile ale vieţii mele. Până ce, când se împlinesc 10 ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu”. Este bine să amintim că în scrierile sale de început, multe cu caracter de însemnări personale, Rebreanu evocă cu multă afecţiune oamenii pe care i-a întâlnit în copilăria sa în aceste ferice locuri pe care nu le-a uitat niciodată.

Viitorul scriitor a făcut şcoala elementară la Maieru, iar gimnaziul grăniceresc în oraşul Năsăud, în perioada 1895–1897. A urmat apoi, liceul german la Bistriţa (1897–1900), Şcoala de honvezi în oraşul Şopron din Ungaria (1900-1903) şi Academia Militară la Budapesta în perioada 1903 – 1906.

După finalizarea studiilor, a ajuns ofiţer în armata austro-ungară. În această perioadă se remarcă preocupările sale: lecturi, conspecte şi proiecte dramaturgice.

A demisionat însă curând din funcţia militară pe care o îndeplinea şi a revenit la Prislop pentru a se dedica scrisului. Liviu Rebreanu remarca „Aici (la Prislop n.n.) am luat cunoştinţă cu ţăranul român, aici l-am cunoscut mai bine, aici m-am impregnat de toate suferinţele şi visele lui – lucruri care aveau să treacă mai târziu în literatura mea.

Ulterior, a îndeplinit diferite funcţii administrative: ajutor de notar în comuna Măgura Ilvei şi Nimigea şi funcţionar la Primăria din Văraia. Menţionăm fără a intra în amănunte incidentul din anul 1910, când datorită activităţii sale publicistice ce nu convenea autorităţilor austro-ungare, la solicitarea acestora, Liviu Rebreanu a fost arestat şi deţinut în Închisoarea Văcăreşti pentru a fi extrădat justiţiei ungare. Într-un memoriu adresat autorităţilor române în luna mai din acelaşi an, tânărul scriitor menţiona că adevărata pricină a cererii de extrădare constă în activitatea sa publicistică pe care, anterior, a desfăşurat-o în slujba românilor de peste munţi. După o lungă detenţie la Închisoarea Văcăreşti este întemniţat la Ghiula, în Ungaria. La fel ca şi alţi mari oameni de cultură români, care într-un fel sau altul au cunoscut pe nedrept represiunile unui regim politic ostil, Liviu Rebreanu nu a abandonat activitatea sa culturală, detenţia nu l-a împiedicat să-şi continue creaţia preocuparea pentru adevăratele valori existenţiale. În detenţie, Liviu Rebreanu realizează traduceri şi a scris mai multe lucrări care vor fi publicate peste ani,la Bucureşti, în paginile Universului Literar şi Almanahul Adevărul. A întocmit în aceeaşi perioadă de detenţie un proiect sumar al romanului „Zestrea”.

A trecut prin numeroase dificultăţi financiare în perioada anilor 1910 – 1915, fără însă a abandona drumul pe carte se angajase pentru desăvârşire culturală şi artistică. Tot din însemnările maestrului, evocăm următoarele gânduri, în opinia noastră edificatoare de eforturile pe care acesta le depunea şi dorinţa sa de perfecţiune în ale spiritului: „A trebuit sa-mi dau seama că dacă vreau să realizez ceva, trebuie să nimicesc în prealabil, în sufletul meu şi în mintea mea, tot ce mi-au împrumutat atâţia ani de mediu străin, tocmai la vârsta cea mai accesibilă tuturor influenţelor, şi că aceasta nu se poate împlini cu adevărat decât acolo unde voi respira o atmosferă românească absolut pură şi ferită de miazmele de până ieri”.

La data de 27 august 1916, România a declarat Război Austro-Ungariei. Fostul ofiţer s-a oferit voluntar în armata română, dar nu i s-a aprobat cererea. În 6 decembrie , armatele germane ocupă Bucureştiul. Liviu Rebreanu se afla într-o situaţie dificilă, având în vedere conflictele anterioare cu autorităţile austro-ungare. S-a izolat cât a putut de mult şi închis în casă, a continuat să lucreze la romanul „Ion”. Tot în această perioadă, fratele său, Emil Rebreanu, ofiţer în armata austro - ungară este acuzat de dezertare şi spionaj, fiind condamnat la moarte. Acesta este evenimentul care mai târziu avea sa-l determine să scrie romanul „Pădurea Spânzuraţilor”.

În decembrie 1929 a fost numit director al Teatrului Naţional din Bucureşti, funcţie pe care a deţinut-o timp de un an. S-a implicat în numeroase proiecte culturale, dar a fost dezamăgit de politicianismul vremurilor şi imposibilitatea de a finaliza ceea ce el îşi dorea atât de mult pentru renaşterea culturală a poporului român. Pe fondul acestor cumplite dezamăgiri înregistrate în conducerea treburilor publice, Rebreanu a demisionat din conducerea Direcţiei Educaţiei Poporului.

La începutul anului 1941, a fost numit din nou director al Teatrului Naţional. În anul 1942, ia parte la un turneu de conferinţe despre cultura românească organizat în mai multe capitale europene. De remarcat că acest efort s-a dorit a fi unul pur cultural şi nu politic. Rebreanu a susţinut în conferinţele europene că :”Nu vrem niciun fel de politică, ci numai literatură”.

După ce a demisionat din funcţiile publice, Liviu Rebreanu a cumpărat în anul 1930, casa de la Ştefăneşti, pe care a stăpânit-o până la 1 septembrie 1944 când a încetat din viaţă, la vârsta de 59 de ani. La 3 septembrie 1944 este înmormântat în cimitirul bisericii din Valea Mare pentru ca mai apoi să fie mutat la Cimitirul Bellu din Bucureşti. La Valea Mare, lângă Piteşti, avea să scrie romanele „Răscoala”, „Jar”, „Gorila” şi „Amândoi”.

Încă din timpul vieţii, personalitatea marelui romancier a fost recunoscută şi s-a bucurat de onoruri cuvenite. În anul 1920 i-a apărut romanul „ION”, distins cu premiul „Năsturel - Herăscu” al Academiei Române, urmat, în anul 1922, de „Pădurea Spânzuraţilor” pentru care Societatea Scriitorilor Români i-a decernat „Marele premiu al romanului”. Referitor la creaţia sa, amintim succint că aceasta cuprinde numeroase articole, eseuri, nuvele publicate în reviste precum „Luceafărul” şi „Convorbiri Literare” la care se adaugă romanele: „Adam şi Eva” (1925), „Ciuleandra” (1927), „Crăişorul” (1929), „Răscoala” (1932), „Jar” (1934), „Gorila” (1938), „Amândoi” (1940). A lăsat şi numeroase pietre de teatru, unele dintre acestea fiind şi în prezent în repertoriul instituţiilor teatrale. Trebuie să menţionăm că opera sa a fost tradusă în numeroase limbi şi apreciată inclusiv din punct de vedere al mesajului filozofic. Nu trebuie uitat nici faptul că Liviu Rebreanu a fost preşedinte al „Societăţii Scriitorilor Români” şi al „Asociaţiei pentru Educaţia Poporului.”

La 25 mai 1939, Liviu Rebreanu a fost ales membru titular al Academiei Române, iar la data de 29 mai 1940, în cadrul discursului de recepţie, a susţinut tema intitulată „Laudă ţăranului român”. Răspunsul l-a primit din partea filozofului Ion Petrovici.

În partea finală a modestei noastre evocări să evidenţiem câteva idei şi sentimente care rezultă din acest magistral discurs, multe dintre acestea cu reverberaţii majore până în perioada contemporană a existenţei statului şi poporului român.

 

  1. Valori existenţiale româneşti: simplitatea şi puritatea

„Laudă ţăranului român” nu este un elogiu idilic adus satului românesc sau omului care îl locuieşte. Însuşi autorul mărturiseşte că: ”Lauda aceasta totuşi, nu vrea nici să înalțe, nici să dărâme şi nici măcar să dovedească nimic, ci doar să mărturisească o credinţă şi solidaritatea mea continuă cu inima acelor mulţi, cari au avut parte tot de ocări şi proboziri şi prea rar de vorbe bune”. Evident însă, dizertaţia marelui scriitor este plină de semnificaţii privind adevărurile existenţiale ce se constituie în tot atâtea particularităţi prin care simplitatea şi puritatea poporului român devin valori ce pot fi susţinute în orice demers filozofic sau mai larg cultural alături de marile valori universale. Este vorba nu de „omul civilizat” adică de orăşeanul care prin pragmatismul modului său de a fi şi construcţiile tehnice trăieşte într-un mediu artificial, neautentic, ci de „omul simplu şi pur” pe care Liviu Rebreanu l-a identificat în complexitatea de fiinţă a omului de la ţară, a ţăranului român, sublinia autorul „În viaţa altor naţiuni ţărănimea a putut a face şi a avut un rol secundar, şters, pentru noi însă e izvorul românismului pur şi etern. La noi, singura realitate permanentă, inalterabilă a fost şi a rămas poporul. Atât de mult, că, de fapt, ţăranul român nici nu este ţăran ca la alte popoare”.

Ideea filozofică fundamentală este realizarea în particularitatea ţăranului român a universalităţii omului în umanitatea sa, care există şi se manifestă în cotidianul său. Pe bună dreptate, autorul nu insistă asupra unei analize semiotice şi semantice a cuvântului „ţăran” pe care, de altfel, îl folosea numai ca pretext pentru a sublinia universul valoric existenţial al poporului român în dimensiunea naturală a existenţei sale. Există astfel o distincţie bine venită între conceptele şi categoriile specifice civilizaţiei de tip urban, iar pe de altă parte, autenticul valoric al naturalului specific omului pur şi simplu. „Cuvântul însuşi este de origine urbană cel puţin în semnificaţia actuală. Ţăranul nu-şi zice niciodată ţăran. Doar în vremurile mai noi şi sub influenţe politice a pătruns şi la ţară cuvântul „spre a indica pe omul de la sat” în contrast cu cel de la oraş. Ţăranii însă numesc pe ţărani, simplu, oameni. De fapt, ţăranul nu are nume pentru ce nu este nici clasă, nici breaslă, nici funcţie, ci poporul însuşi - omul român. Pentru toată lumea, ţăran este sinonim cu român, pe când orăşean nu, ba, în general,dimpotrivă, mai cu seamă, în ochii ţăranului”.

„Ţăranul” devine astfel un concept ontologic care în particularitatea sa cuprinde un universal valoric, altfel spus, devine un universal concret, în sensul celor pe care le susţinea Hegel şi Constantin Noica. Mai mult decât atât, nu este un universal concret oarecare, adică un particular, care poartă în sune şi cu sine un sistem valoric, ci este omul, nu abstract, ci concret, ce devine din simplă realitate şi element al unui sistem de civilizaţie urban, o fiinţă în dimensiunea sa perenă, într-un spaţiu valoric şi univers al virtuţilor, toate fiind subsumate în conceptul de „omenie”, un caracter specific poporului român de la sate. Liviu Rebreanu se distanţează astfel de concepţiile neokantiene sau chiar şi de ideile lui Goethe potrivit cărora „omul este totalitatea oamenilor”. Pentru marele romancier, omul nu este o sumă abstractă ci individualul care însă poartă cu sine un univers valoric.

Pornind de la această idee, Rebreanu aduce un elogiu spiritualităţii profunde a ţăranului, a hărniciei şi dărniciei sale şi nu în ultimul rând al credinţei şi al spiritului de dăruie de sine chiar şi în împrejurări istorice potrivnice. Referitor la această idee, trebuie subliniat că existenţa ţăranului este legată de cultivarea pământului şi prin urmare acesta este cel mai ataşat de ţară, cel care are cea mai intimă legătură cu solul. Cuvântul românesc „pământ” vine din latinescul „pavimentum” care înseamnă vatra sau locul bătătorit de locuitorul şi cultivatorul statornic al terenului sau al solului. Pământul este deci în acest sens terenul lucrat, umanizat şi sfinţit. De aceea zice românul: „Omul sfinţeşte locul”. Cuvântul „pământean” înseamnă de obicei în limba română „omul locului”, adică locuitorul statornic al Planetei Terra. Pământul este omul compus din humus (humă) şi anima (suflet raţional), adică o sinteză tainică între materie şi spirit, ”între ţărână” şi „suflet viu”. În acest context, existenţa în simplitatea şi puritatea sa devine criteriu ontologic pentru tot universul ideatic pe care se sprijină realitatea poporului român. „Căci, pentru ţăranul nostru, pământul nu este un obiect de exploatare, ci o fiinţă vie, faţă de care nutreşte un sentiment straniu de adoraţie şi de teamă. El se simte zămislit şi născut din acest născut ca o plantă fermecată, care nu se poate stârpi în vecii vecilor. De aceea, pământul, e însuşi rostul lui de a fi. Pământul nostru are un glas pe care ţăranul îl aude şi îl înţelege. E sfântul pământ inspirator, care ne-a modelat trupul şi sufletul.

În memorabilul său discurs, Liviu Rebreanu analizează categoriile existenţiale, deosebite de categoriile raţionale de tip kantian, specifice omului pământean de la noi, respectiv: rasa, pământul, limba şi credinţa.

Pentru ţăranul român limba nu este un simplu mijloc de comunicare, un instrument sau o structură artificială, ci devine un element de existenţă „o caracteristică tot atât de importantă a unui neam, ca şi comunitatea de sânge, este limba. La noi aceasta este opera ţăranului. Limba românească este o limbă ţărănească. Farmecul şi expresivitatea specifică le-a căpătat de la horitorul ei original, care a fost ţăranul. Toată dezvoltarea ei, până în timpurile mai nouă, se datorește ţăranului, singurul care a vorbit-o întotdeauna. Limbile prea cultivate. Ajunse la completă maturitate, devin rigide, abstractizante, mecanice, pierzând sau dispreţuind contactul direct cu poporul, în cele din urmă îmbătrânesc, se artificializează,ajung a fi organisme moarte... Limba noastră, cultivată numai de ţărani, în legătură continuă cu pământul şi cu lumea concretă, a păstrat expresia imagică şi naivă a omului simplu, o prospeţime pitorească şi colorată, ritmul vieţii mişcătoare”.

Orientarea autorului spre ontologicul natural definit prin concepte existenţiale specific ţăranului român, nu are ca rezultat o viziune idilică de tip semănătorist. Sunt semnificative cuvintele marelui romancier, care remarca legătura intimă dintre limba românească cultivată şi pe de altă parte naturalismul şi farmecul limbii poporului român. Se realizează astfel un corespondent benefic între civilizaţie şi cultură, prima susţinută de valorile culturale, care, în cazul poporului român nu se pierd prin influenţa factorului civilizator. Referirea pe care Liviu Rebreanu o face la Eminescu este edificatoare: Numai genul eminescian a ştiut să integreze organic comoara limbii ţăranului în limba uzuală a tuturor. Prin Eminescu, ţăranul român a dăruit elementul cel mai necesar literaturii române: limba curată, bogată, mlădioasă, mereu nouă, cu posibilitatea de eternă înnoire, cu un dinamism etern, dinamismul eternului duh, neaoş românesc. Colaborarea dintre românul cel mai modest şi poetul de mai mare a fixat linia generală a originalităţii literare româneşti”.

Credinţa un alt concept existenţial regăsit în particularitatea universului de virtuţi al ţăranului român. Nu este vorba de un sentiment abstract sau de o construcţie teologică tot atât de abstractă, ci la fel, ca şi pentru alte categorii existenţiale, regăsim în credinţa ţăranului român un univers inefabil prin care el îşi manifestă simplitatea şi puritatea sa, împreună cu smerenia şi iubirea de Dumnezeu „Precum şi-a păstrat limba, tot astfel a păstrat şi a modelat ţăranul român, după chipul şi asemănarea lui, credinţa în Dumnezeu. Din bătrâne superstiţii, din rămăşiţe de credinţă străvechi, transformate şi adaptate, din dogme şi percepte creştine, el şi-a alcătuit o religie specifică... Religia aceasta, legea românească, e unică pentru întreg neamul nostru pe deasupra controverselor teologice. În ea, se rezumă concepţia de viaţă a ţăranului român, resemnarea şi încrederea lui în dreptatea divină. Legea românească este suportul moral al ţăranului”.

Romancierul nu rămâne într-o viziune idilică, pastorală. Nu neglijează conceptele raţionale şi importanţa creaţiei culturale, inclusiv a celei estetice. Etnicul, ca parte a ontologicului social şi individual, este numai temeiul pe care se construieşte adevărata şi autentica creaţie, cu deosebire în plan estetic. Este şi aici o idee filosofică profundă, prin care actul creator în sfera esteticului, nu poate avea o justificare în sine, ci este necesar pentru a rămâne într-o formă valorică şi inclusiv în conștiința colectivităţii, raportarea acestuia la existentul social şi uman în primul rând prin valorile etnice. Iată ce spunea autorul în acest sens: „confundând culturalul sau etnicul cu esteticul se anihilează creaţia de artă. Opera nu valorează prin materialul rural sau urban, ci numai prin realizare estetică. Dar estetica nu exclude predominanţa unui spirit specific, care dă anume culoare şi autenticitate operei”.

Totodată, Liviu Rebreanu nu opune cultura înţeleasă în particularitatea şi specificul ei determinată de realităţile existenţiale româneşti, spiritului modernist propriu civilizaţiei, care se manifestă cu deosebire în mediul orăşenesc. Este şi aici un raport recesiv deoarece autenticitatea civilizaţiei, inclusiv în dimensiunile sale moderne, nu are o justificare în ea însăşi, ci numai prin preluarea şi înţelegerea profundă a valorilor şi realităţilor naţionale. Sunt semnificative aprecierile marelui romancier pe care le regăsim tot în memorabilul discurs de recepţie la Academia Română: „căci modernismul adevărat nu cere înstrăinare de realităţile naţionale, ci tocmai înţelegerea mai pătrunzătoare, adâncirea şi valorificarea originalităţii acestor realităţi. Literatură fără ţară nu există, cum nu există plantă fără pământ… Între sat şi oraş trebuie să se creeze simbioza care să potenţeze toate puterile creatoare. Numai simbioza aceasta va naşte marea cultură românească, de care, în sfârşit, va beneficia şi ţăranul român, conservatorul trecutului şi tinereţii noastre.”

Esenţa fundamentului creştin care exprimă totodată autenticul existenţei tradiţionale româneşti este reprezentată de două valori: simplitatea şi puritatea, altfel spus smerenia şi nu umilinţa ca dimensiune particulară existenţială a omului în spaţiul creştin românesc. Foarte frumos spunea Părintele Teofil Părăian: „Omul smerit este omul pur şi simplu”. Este vorba de smerenia ţăranului faţă de Dumnezeu, faţă de oameni, faţă de toată firea zidită şi în raport cu sine. Pe acest fundament se poate construi o cultură adevărată, creştină, ancorată într-o existenţă autentică

Semnificaţiile actuale ale acestei analize şi valoarea profundă a conceptelor şi categoriilor filosofice sunt de necontestat. De altfel, Liviu Rebreanu nu este singurul care în faţa polului ştiinţific academic suprem a afirmat şi a susţinut autenticul în cultura şi creaţia românească pornind de la valorile simple şi pure regăsite în viaţa cotidiană a ţăranului român. În discursul său de recepţie de la Academia Română din 5 iunie 1937, intitulat „Elogiul satului românesc” poetul şi filosoful român Lucian Blaga dezvolta metafora sa poetică „veşnicia s-a născut la sat” şi argumenta că satul românesc este „singura prezenţă vie încă, deşi muritoare, nemuritoare deşi aşa de terestră, este unanimul nostru înaintaş fără nume”.

Actualitatea discursului filosofic al marelui romancier Liviu Rebreanu se află însă în contradicţie cu realitatea socială contemporană, nu numai în ceea ce priveşte starea actuală a satului românesc, dar şi existenţa în acest timp tumultuos atrag sub semnul unui pragmatism tehnic, ideologic şi politic, a valorilor cu încărcătură ontologică şi tradiţională. Este o situaţie generată de particularităţile societăţii contemporane care, nu numai la noi, dar şi în multe alte locuri, pun pe primul plan civilizaţia cu pragmatismul ei şi consideră actul de cultură ca subordonat existenţei cotidiene imediate şi mai grav utilitarismului. Prin urmare, raportarea la etnic, la cultural ca specific naţional, devine în prezent mai mult o retorică decât o reflectare a unor realităţi contemporane. Desigur, structurile şi particularităţile civilizaţiei informatice şi tehnologice nu pot fi contrapuse culturii în general şi nici negate sub aspectul dimensiunii lor existenţiale, ceea ce trebuie totuşi să ne dea de gândit sub acest imperiu civilizator, este schimbarea raportului dintre materie şi spirit, adică predominarea organicului faţă de actul spiritual şi, mai ales, faţă de actul de creaţie în domeniul spiritului. Se ajunge astfel ca viaţa şi existenţa în general să fie identificată cu utilitarismul specific civilizaţiei fără vreo raportare profundă la valori existenţiale.

Este prilejul să reamintim şi aici că viaţa, chiar şi în formele sale specifice civilizaţiei moderne, înseamnă mai mult decât consum, decât tendinţa nelimitată spre a agonisi bunuri şi a rămâne în această sferă. Este evident că, indiferent cum am înţelege acest raport, dintre cultură şi civilizaţie, trebuie să acceptăm axioma potrivit căreia nu trăim numai biologic, ci şi spiritual. Depinde însă de fiecare dintre noi de a regăsi şi de a da sensurile profunde adevărate ale spiritualului sau să îl transferăm şi pe acesta într-o simplă anexă la o existenţă materială neautentică.

În acest sens cred că trebuie să privim mesajul de peste timp pe care Liviu Rebreanu, în memorabilul său discurs de la Academia Română, ca o invitaţie adresată fiecăruia dintre noi de a redescoperi şi a reconstrui simplitatea şi puritatea omenească pornind de la conceptele existenţiale ale poporului român ce se constituie într-o permanenţă ontologică prin care acesta s-a putut păstra în faţa atâtor alte manifestări raţionaliste ale spiritului. Le reamintim în încheierea acestor modeste consideraţii: „rasa, pământul, limba şi credinţa noastră”.

Viaţa creştină şi credinţa ortodoxă reprezintă incontestabil temelia care dă consistenţă categoriilor existenţiale cu cele ale raţiunii, inclusiv în folosirea sa practică, cum spunea Kant, prin cele trei Idei fundamentale: libertatea, Dumnezeu şi nemurirea sufletului.

Numai în acest fel se pot evita consecinţele concepţiilor existenţialiste, care, în general, exclud adevărurile de credinţă sau le interpretează eronat, contrar dogmei creştine şi care sfârşesc inevitabil în a susţine lipsa de sens a existenţei omului, imposibilitatea libertăţii, angoasa şi chiar inacceptarea revelaţiei divine. Kant sublinia în opera sa fundamentală Critica Raţiunii Practice: „Omul este în adevăr destul de profan, dar umanitatea din persoana lui trebuie să-i fie sfântă”. Filosofiile existenţialiste rămân însă la dimensiunea finită, profană a existenţei omului şi nu ţin cont de deschiderea infinită a omului prin iubire, în iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi, în acest fel, este fiu al lui Dumnezeu după har. Sfinţenia omului este umanitatea sa prin virtuţile fundamentale ale iubirii şi smereniei, prin care omul se reconstruieşte, renaşte şi se afirmă în relaţia cu Dumnezeu şi cu oamenii în puritatea şi simplitatea sa.

Pe de altă parte simbioza dintre logos şi etos , împiedică exacerbarea nepermisă a categoriilor raţiunii dincolo de limitele pe care experienţa le impune. Trufia raţiunii are ca rezultat omul abstract al civilizaţiei contemporane, lipsit de umanism, dar plin de drepturi, fără a avea însă nici o putere.

Ilustrul profesor Părintele Dumitru Stăniloaie teoretiza asupra semnificaţiilor creştine ale simbiozei dintre ontologic şi etic afirmând că: „Omul bun e tare. Săvârşirea binelui este o întărire a existenţei”.

Cultura română, aşa cum spunea şi filosoful Constantin Noica, dacă ne raportăm la creaţia pur intelectuală, a rămas undeva în margine creaţiei europene. Noi ne-am putut impune, totuşi, în marea cultură şi rămânem în autenticitatea valorilor specifice acesteia, numai prin raportarea permanentă a actului creator la ontologicul valorii adică la etnic, al cărui reprezentant profund şi peren este ţăranul român.

 

BIBLIOGRAFIE:

- Mircea Muthu, Liviu Rebreanu sau paradoxul organicului, Ed.Dacia, Cluj Napoca, 1998;

- Ion Simuţ, Liviu Rebreanu, Ed.Aula, Braşov, 2001;

- George Călinescu, Istoria Literaturii Române de la origini până în prezent, Ed.Academiei Române, 1998;

- Academia Română – Discursul de recepţie, Vol.6, Ed.Academiei Române, 2005;

- Lucian Blaga, Izvoade – eseuri, conferinţe, articole, Ed.Minerva, 2011;

- Kant , Critica Raţiunii Practice , Editura IRI, Bucureşti, 1999

- Filocalia ,Vol XI , Editura Humanitas Bucureşti ,2009

 

04-07-2014
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu