Sfânta Împărtăşanie în Noul şi Vechiul Testament

Anul 2014 fiind ales de Sfântul Sinod drept anul omagial închinat Sfintei Euharistii, ne propunem în câteva pagini să arătăm cât de mult aflăm din Noul Testament, dar şi din Vechiul Testament, despre Sfânta Euharistie, precum şi ce semnifică aceasta plecând de la învăţătura Sfintei Scripturi, unde regăsim rădăcinile iudaice ale cultului liturgic în care Cina Domnului este inclusă. Comentariul nostru va urmări o scurtă dezvoltare teologică şi istorică.

Sfânta Împărtăşanie este unire a omului cu Dumnezeu, împărtăşire cu Dumnezeu sau părtăşie ori participare la Viaţa dumnezeiască prin cuminecarea cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Cuminecarea este comuniune sau unire prin mâncarea Pâinii care este Hristos (Ioan 6, 41). Ea este Euharistie sfântă pentru că e mulţumire adusă lui Dumnezeu în Sfânta Liturghie pentru toate cele ce s-au făcut pentru noi ca o poruncă de pomenire a lui Hristos (Cor. 11, 25), Fiul lui Dumnezeu întrupat prin aducerea jertfei nesângeroase pe altar, prin rodul pâinii şi al vinului. Sfântul Apostol Pavel ne spune că de la Domnul este ceea ce el ca apostol a învățat: „Că Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine şi, mulţumind, a frânt şi azis: «Luaţi, mâncaţi; acesta este Trupul Meu care se frânge pentru voi. Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea». Asemenea şi paharul după cină, zicând: «Acest pahar este Legea cea Nouă întru Sângele Meu. Aceasta să faceţi ori de câte ori veţi bea spre pomenirea Mea». Fiindcă de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea paharul acesta, moartea Domnului o vestiţi până când El va veni. (I Corinteni, 11, 23-26)

Dincolo de lucrarea omului cu „sudoarei frunţii” sale pentru câştigarea pâinii (Facere 3, 19), omul trebuie să lucreze şi pentru „mâncare care rămâne pentru viaţă veşnică” şi pe care o va da Hristos (Ioan 6, 27). „Paharul binecuvântării pe care noi îl binecuvântăm, nu este oare împărtășirea cu Sângele lui Hristos? Pâinea pe care noi o frângem, nu este oare împărtășirea cu Trupul lui Hristos? Devreme ce este o singură Pâine, noi, cei mulţi, un singur trup suntem, fiindcă toţi dintr-o singură Pâine ne împărtăşim”. (I Corinteni 10, 16-17)

În Evangheliile după Sf. Ap. Matei (26, 17-20, 26-39), după Sf. Ap. Marcu (14, 12-17, 22-25) şi Sf. Ap. Luca 22, 7-20 ni se relatează momentul Cinei de Taină când Mântuitorul, înainte de Paştile iudaice, „în prima zi a Azimelor” a dorit să se aşeze la masă împreună cu ucenicii Săi pentru a „mânca Paştile”.

„Pe când mâncau”, Mântuitorul a luat pâine şi a binecuvântat-o, a frânt-o şi a spus: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, ce să dă pentru voi”, apoi luând paharul de vin, a mulţumit zicând: „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor”. Textele de la Matei 26, Marcu 14 şi Luca 22 diferă foarte puţin şi se completează, astfel că şi în Liturghia noastră avem aceste două formule întregite din cele trei Evanghelii. În toate acestea apare binecuvântarea pâinii şi mulţumirea adusă pentru vin. Este mai puţin important dacă Mântuitorul Hristos a consumat împreună cu ucenicii săi o cină pascală pentru că tot ceea ce se petrece la instituirea Sfintei Euharistii are loc „după cină”.

Textul de la I Corinteni 11, 25 ne spune că Mântuitorul a luat „paharul după cină”. Instituirea Euharistiei a avut loc la un ospăţ după săturarea celor ce au luat parte la el. Mântuitorul, Mielul lui Dumnezeu, încă nu fusese jertfit şi nu înviase. Practica de împletire a unui ospăţ cu Euharistie încetase, luându-i locul celebrarea creştină care se îndepărta ca fond de ceea ce însemna o cină comună între prieteni sau în familie, legată de o sărbătoare religioasă iudaică. Agapele frăţeşti erau organizate în strânsă legătură cu Euharistia. Despre cuviinţa cu care trebuie creştinul să stea la Cina Domnului ne vorbeşte Sfântul Apostol Pavel în capitolul 11 din prima epistola către Corinteni. „De aceea fraţii mei, spune apostolul corintenilor, când vă adunaţi ca să mâncaţi, aşteptaţi-vă unii pe alţii. Iar dacă îi este cuiva foame, să mănânce acasă, ca să nu vă adunaţi spre osândă” (I Corinteni 11, 33-34). Cel care lua parte la „hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii”, mergând la templu mai întâi şi apoi „frângând pâinea în casă” (Fapte 2, 46) - liturghia primară -  trebuia să dea întâietate Sfintei Împărtşanii: „Căci fiecare o ia-nainte să mânânce mâncare sa” (I Corinteni 11, 21).

Omul trebuia „să se cerceteze pe sine” şi apoi să se împărtăşească, căci mâncând cu nevrednicie trupului şi Sângelui Domnului se face vinovat, mâncându-şi osândă prin  nesocotire a celor sfinte (I Corineni 11, 27-29). Pentru că uneori se petreceau dezbinări, împăcarea devenise o condiţie prealabilă participării la Cină (I Cor. 11, 18; II Cor. 13, 12; I Cor. 16, 20; I Petru 5, 14; I Tes. 5, 26), „sărutarea păcii” şi „îmbrăţişarea” care se practică şi astăzi, dar generalizat, doar la preoţi, fiind regăsire deja în Didahie (cap. 14) sau în Apologia I (cap. 65) a Sfântului Iustin. Anumite formule pe care le regăsim astăzi în celebrarea Liturghiei sunt legate de primirea acestei stări de pace şi de dragoste: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi cu toţi!” (II Cor. 13, 13).  Care este apropiată şi de alte formule Noul Testament (cf. Rom. 16, 24; I Cor. 1, 3; 16, 22)

Comunitatea primilor creştini stăruia în învăţătura primită de la Apostoli, „în comuniune în frângerea pâinii” (Fapte 2, 42). Frângerea pâinii se făcea în zi de duminică, adică în „prima zi a săptămânii” (Fapte 20, 7), zi a Învierii Domnului (Marcu 16, 2), dar şi în celelalte zile ale săptămânii sau chiar „în fiecare zi” (Fapte 2, 46). Tipicul desfăşurării unei cine pascale iudaice era probabil, în perioada apostolică, viu în minţile creştinilor proveniţi dintre iudei şi evident în cele ale Apostolilor. Rânduila prevedea mai multe feluri de mâncare, mai multe sfinţiri de pahare de vin, citiri legate de istoria poporului evreu, rugăciuni pentru pâine şi pentru vin, Amin-ul mesenilor. Unele dintre rugăciuni sunt rugăciuni „euharistice”, de binecuvântare. Sunt prezente textele din Ieşire, Deuteronom şi Psalmi. Textele rugăciunilor evreieşti sunt apropiate ca fond de cele creştine, mai amplificate, din capitolul 10 al Didahiei (Învăţătura celor 12 Apostoli) începând cu mulţumirea pentru creaţie, pentru mâncare şi băutură [1].

Comunitatea creştină este în Biserică Trup al lui Hristos, ea formează Biserica, aceasta având Cap pe Mântuitorul Hristos, creştinii fiind membre ale acestui Trup tainic. Unitatea aceasta este dată de unicitatea lui Hristos, deci de unicitatea Trupului şi Sângelui Său: „Că o pâine, un trup suntem cei mulţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine” (I Corinteni 10, 17). Aşa cum iudeii care mâncau jertfe erau „părtaşi altarului” templului (I Corinteni 10, 18). Jertfa adusă de către om unui idol îl face pe acesta să intre în comuniune cu demonii (I Corinteni 10, 20). Participarea la „paharul binecuvântării” şi la „pâinea pe care o frângem” este comuniune sau părtăşie cu Sângele şi cu Trupul lui Hristos (I Cor. 10, 16), în comuniune sau părtaş la harul lui Dumnezeu (I Corinteni 10, 30).

Sfânta Împărtăşanie este o anamaneză a Morţii lui Hristos, mulţumirea  având un rol central în rugăciunea euharistică a Liturghiei. Binecuvântarea este cea care transformă materia, iar nu cuvintele de instituire ale Mântuitorului prin care-şi îndeamna ucenicii la Cina de Taină să bea din pahar şi să mănânce din pâine. În locurile din Scriptură amintite mai sus, mulţumirea şi apoi binecuvântarea sunt acte care definesc Euharistia sau momentul sfinţirii ei, al Jertfei, al punerii darului în relaţie cu Cel care se dăruieşte.

Pe lângă acest scop anamnetic, de amintire, cel mântuitor, prin unirea cu Dumnezeu, este afirmat de Hristos în timpul propovăduirii sale publice. Astfel, Sfântul Evanghelist Ioan, în capitolul 6 al Evangheliei sale ne relatează o cuvântare a Domnului legată de Sfânta Împărtăşanie. Aici, Mânturitorul se revelează pe Sine ca „Pâine a vieţii” (v. 35, 41 şi 48), o pâine „care s-a pogorât din cer” şi „din care, dacă mănânci cineva, nu moare” sau „va fi viu în veci” (v. 41, 50-51). Această pâine „vie” care s-a pogorât din cer este Trupul Său, care este dat pentru ca lumea să aibă viaţă (v. 51). Mântuitorul Hristos le spune iudeilor: „Adevărat adevărat vă spun vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi”(v. 53). Cel ce mânâncă Trupul şi Sângele Domnului va fi înviat pentru viaţa cea veşnică (v. 54 şi 58). Iată finaliatea salvatoare a Euharistiei. Omul este mântuit din moarte şi înviat. Apoi Domnul ne spune cum se întâmplă lucrul acesta: „Cel ce mânâncă trupul meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el. ...şi cel ce Mă mănânci pe Mine va trăi prin Mine” (v. 56-57). Se formează o unitate iubitoare prin comuniunea euharistică. Omul care participă la Sfânta Împărtăşanie, participă la Viaţă, se împărtăşeşte de Viaţă, trăieşte prin Hristos care este Viaţa (Ioan 14, 6) şi Învierea (Ioan 11, 25).

În Vechiul Testament, Euharistia este descoperită „sub văl”, adică în mod ascuns, metaforic ori duhovnicesc. Preotul este cel care cheamă „Cu frică, cu credinţă şi cu dragoste apropiaţi-vă!” (la Liturghie) la împărtăşirea cu aceste Sfinte Taine ca o chemare a lui Dumnezeu care grăia prin Isus Sirah vorbind despre „pomenirea sa cea dulce” a comuniunii viitoare: „Apropiaţi-vă de mine cei ce mă poftiţi şi vă săturaţi din roadele mele” (Înţelepciunea lui Isus Sirah, 24, 21-22). Oare nu despre Euharistie vorbeşte şi Solomon care proorocea, afirmând o chemare mesianică când zice: „Veniţi şi mâncaţi din pâinea mea şi beţi din vinul pe care eu l-am amestecat” (Pilde, 9, 5)? Confirmând această proorocie, preotul, în biserică, la slujba Proscomidie, înainte de fiecare Liturghie, se roagă în taină, pregătind pîinea pentru Sfânta Împărtăşanie şi apoi potirul cu vin, spunând: „Binecuvântată este amestecarea sfintelor Tale Doamne”.  Hristos care mărturiseşte despre Sine că este „Viţă”, iar noi „mlădiţe” (Ioan 15, 5), iar Împărtăşania „rod al Viţei” (Matei 26, 29) se revelează prin înţelpciune în Duh la cei din vechime zicând: „Sunt ca viţă cu ramuri” (Înţelepciunea lui Isus Sirah, 24, 20).