Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Predici. Cateheze. PastoraţieNr. vizualizari: 5101

Prezenţa lui Dumnezeu. Domnul vine, ieşiţi întru întâmpinarea Lui!

Pr. dr. Adrian Roman
Tags: prezent; Origen; Sfânta Scriptură; Sfânta Treime;

Legătura omului cu Dumnezeu este unică şi personală. Duhul Sfânt locuieşte în cei sfinţi cu toate că Dumnezeu se dăruieşte fiecăruia şi toată făptura se împărtăşeşte de Duhul Sfânt. Locuirea nevăzută a lui Dumnezeu în suflet este o lucrare dumnezeiască ce judecă dacă acesta, sufletul, este demn de locuirea Duhului Sfânt pentru că prezenţa mai adevărată este raportată mereu la capacitatea omului de a-L primi pe Dumnezeu într-un mod mai desăvârşit. Adică pe lângă o comuniune fiinţială, prin care omul este „deschis” lui Dumnezeu vorbim şi de o comuniune particulară cu Dumnezeu care nu suferă păcatul, ci este condiţionată de inima curată. Dumnezeu se odihneşte şi rămâne în cel care păzeşte curăţia sufletească şi lucrarea harului Sfântului Duh. În acest suflet Sfânta Treime, Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt vor intra sa cineze pentru că glasul lor a fost auzit şi sălaşul a fost pregătit. În inima curată este prezent Dumnezeu pentru că omul umblă în Duhul pe care L-a primit (Gal. 5, 25). Avraam a primit Sfânta Treime la stejarul Mamvri (Facere 18) pentru că inima sa era pură. Într-o astfel de inimă „Domnul poate să aibă întâlnire cu îngerii Săi”[1].

Biserica este realitatea prezenţei lui Dumnezeu. In relaţia de iubire cu omul, Dumnezeu se coboară la nesfârşit. Dumnezeu coboară şi la chemarea omului. Însoţită de îngeri şi sfinţi, prezenţa lui Dumnezeu este mărturisită în Sfânta Liturghie. Prezenţa dumnezeiască la Sfânta Liturghie este o realitate în care noi credem. Împlinim această poruncă a Domnului: săvârşirea Euharistiei, dar nu ne-o asumăm aşa cum trebuie pentru că nu avem credinţa noastră întărită, în primul rând de a fi conştienţi că suntem în prezenţa lui Dumnezeu. Credinţa nu este doar o simţire, nu este doar fidelitate şi încredere, ci acest dar al lui Dumnezeu, este o realitate a trăirii noastre în relaţie vie cu Cel de Sus. Bunul Dumnezeu ni se dăruieşte, iar dăruirea Sa este o asumare absolută a iubirii Lui. Ce înseamnă acest lucru? Că Dumnezeu vine cu adevărat. Dacă „uşa” I s-a deschis, El vine să cineze împreună cu noi (Apoc. 3, 20), însă intrarea este condiţionată de auzirea glasului Său (v. 20). „Adevărat, adevărat zi vouă, că vine ceasul şi acum este când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi care vor auzi vor învia” (In. 5, 25).

Dumnezeu îşi asumă relaţia cu fiecare dintre noi. În relaţia aceasta, cel smerit este El, cel iubitor, cel iertător, cel bun, totul este El. El care doreşte să fie „totul în toate” se face Lumină în sufletul celui căruia i se arată. Cu adevărat cel care îl trăieşte pe Dumnezeu, care se simte şi trăieşte în prezenţa lui, este viu. Cel care se uneşte cu El sau este în comuniune cu El ori se împărtăşeşte de Tainele Sale în zdrobirea inimii şi pocăinţă, câştigă în inimă curată prezenţa celui Sfânt. Pe de altă parte, păcatul înseamnă moarte, îndepărtare de Dumnezeu, surzenie. Viaţa înseamnă ascultarea cuvântului lui Dumnezeu. Cei „morţi” suntem noi, cei căzuţi în păcat, şi care auzind cuvântul lui Dumnezeu înviem, ne ridicăm prin smerenia pocăinţei şi a mărturisirii. Ceasul acestui moment mântuitor este acum. „Iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii” (II Cor. 6, 2), astăzi este ziua în care Dumnezeu vine la noi şi tot El cel care mărturiseşte: „Că iată vin curând” (Apoc. 22, 7).

Când vorbim despre primirea harului sau a darului de la Dumnezeu, trebuie să fim conştienţi şi să credem că Dumnezeu este prezent în harul Său, în darul Său, dar şi mai mult că harul este chiar Dumnezeu care se dăruieşte prin această energie necreată a Lui, față de care El este distinct, dar nedespărţit. Darul lui Dumnezeu lucrează în cel care îl primeşte. Cel care ne dăruieşte iubirea este Iubirea-Însăşi. Cel care ne dă pace este Pacea în Persoană. Dumnezeu este înţelepciune, este dreptate, viaţă, cuvânt.

În Biserică binecuvântarea preotului are harul lui Hristos, dragostea Tatălui şi împărtăşirea Duhului Sfânt, semn al predării în brațele Bunului Dumnezeu al celor prezenți la Sfânta Liturghie. „Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mt. 18, 20). Îngerii şi sfinţii, ca nişte „preoţi ai universului” (Sf. Maxim Mărturisitorul - Mystagogia), însoţesc pe Dumnezeu în lucrarea Lui sfântă din biserică, încât prezenţa lui Dumnezeu face posibilă întâlnirea dintre cele două Biserici, cea din Cer şi cea de pe pământ. Cerul înconjoară jertfa care se aduce pe Sfânta Masă, căci ea este adusă spre pomenirea Domnului, dar şi spre cinstirea tuturor sfinţilor care se bucură de slujirea lui Dumnezeu. Şi sfinţii, dar şi îngerii, se împărtăşesc din Jertfa Domnului primind mireasma şi gustul bun al duhului jertfelnic dăruit în lucrarea mântuirii omului. Sfinţii nu stau departe de această prezenţă şi coborâre a lui Dumnezeu în locaşurile bisericeşti. Liturghia devine astfel cosmică mărturisind prezenţa lui Dumnezeu în toate, și mai ales în trupurile noastre pe care le însemnăm cu Crucea Domnului, așa după cum preotul însemnează cu Sfânta Cruce prescura adusă pentru jertfa euharistică.

Trupurile noastre sunt şi ele biserici sau temple ale lui Dumnezeu (I Cor. 6, 19). Noi devenim preoţii sufletelor noastre[2], deschişi lui Dumnezeu pentru a-L face să coboare pe altarul inimii. Şi nu metaforic vrem să înţelegem lucru acesta, căci noi ne predăm cu adevărat lui Dumnezeu şi o facem lăuntric, în centrul fiinţei noastre, cu toată vârtutea noastră şi slăvim pe Dumnezeu nu numai în trup, ci şi în duhul nostru (I Cor. 6, 20). Aşa cum preotului nu-i aparţine biserica, nici trupul şi duhul nostru nu ne aparţin, astfel că slujirea interioară pe care noi o aducem lui Dumenzeu este „întru ale Sale dintru ale Sale”, noi slujim lui Dumnezeu în noi înşine, suntem preoţi ai lui Dumnezeu. „Şi de trăim şi de murim ai Domnului suntem” (Rom. 14, 8). Sfântul Marcu Ascetul ne spune: “Templul este sfânta casă, care e zidită de Dumnezeu. Iar altarul este masa nădejdii aşe­zată înlăuntrul acestui templu. Pe masa aceasta se pune de către minte gândul întâi născut al fiecărui lucru la care ajunge, ca un animal întâi născut, ca jertfa de ispăşire pentru cel ce-l aduce, dacă îl aduce fără pată. Acest templu are un loc în partea dinăuntru a iconostasului. Acolo a intrat Iisus pentru noi ca înainte-Mergător (Evrei 9, 15), locuind în noi, de la Botezul nostru, dacă nu suntem creştini nevrednici (II Cor. 13, 5). Acest loc este încăperea cea mai dinăuntru, cea mai ascunsă, cea mai curata a inimii. Deschizându-se inima credincioasă prin nădejdea amintită, Arhiereul ceresc primeşte gândurile întai născute ale minţii şi le curăţă în focul dumnezeiesc” (în Răspuns celor ce se îndoiesc despre dumnezeiescul Botez).

Suntem aşadar, după cum Sfântul Apostol Pavel ne spune, „Biserică a Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis. Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumezeul lor şi ei vor fi poporul meu” (II Cor, 6, 16). Noi murim şi pentru noi, omul moare sieşi, moare păcatului din el. E o jertfă pe care noi oaducem lui Dumnezeu, dar puterea jertfei este din harul Său, adică El este cel care ne duce în starea acestei jertfe, El se jertfeşte în noi. Mortificarea noastră este izvorâtă din Moartea Domnului care se face prezentă şi lucrătoare în noi de la Botez şi pe care o vestim în Euharistie. Tot Hristos este Preotul nevăzut al jertfei noastre şi în liturghia aceasta interioară, afirma Sf. Marcu Ascetul, din sufletul şi din trupul nostru, iar acolo unde este lucrarea, este şi Lucrătorul prezent, Viu. Liturghia aceasta urmează Liturghiei din biserică şi este susţinută de aceea. Dumnezeu rămâne prezent în noi prin trăirea continuă în comuniune cu El şi în împlinirea poruncilor Lui. Nimeni nu poate să vină la Tatăl decât prin Hristos. „În Hristos deci dobândim putinţa de a veni în faţa lui Dumnezeu, căci El ne face de acum vrednici să fim primiţi de Dumnezeu ca unii ce suntem sfinţiţi” (Sf. Chiril al Alexandriei, Închinare în Duh şi adevăr, XVII).

Noi urmăm Mântuitorului şi suntem însoţiţi de El. Unii Îi urmează îndeaproape, alţii de mai departe, unii mai devreme, alţii mai târziu. Urmând lui Dumnezeu, însemna încă din filosofia lui Seneca a deveni asemănător şi vecin foarte apropiat (vicinus proximusque) cu Dumnezeu[3]. Folosind acelaşi limbaj, Origen ne spune că diavolul încearcă şi el să îl aducă pe om pe „teritoriul” său, să îl facă vecinul său apropiat (ex parte vicinos)[4]. Şi alţi filosofi au vorbit despre vecinătatea omului cu Dumnezeu, precum Plotin sau Apuleius. Ei vorbesc despre o trăire veritabilă a prezenţei divine la care omul participă sau este cu care se află în comuniune.

Pentru noi prezenţa lui Dumnezeu este şi un eveniment, o arătare, Dumnezeu manifestându-se vizibil sau într-o anumită formă văzută. Mai mult chiar, lumina harică este o manifestare a prezenţei Lui în omul sfinţit. Ne bucurăm de prezenţa lui Dumnezeu, de prezenţa lui harică în icoane. Dumnezeu însuși ni s-a arătat în persoana lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, chip al Dumnezeului nevăzut. Prezenţa lui Dumnezeu sau manifestarea Lui nu este de ordin impersonal, ci o prezenţă a unui Dumnezeu personal. Experienţa prezenţei lui Dumnezeu manifestându-se ca un eveniment istoric şi personal este o trăire mistică, tainică. Ea oferă omului o anticipare eshatologică, adică o pregustare a locuirii cu Dumnezeu în locaşurile cereşti. O astfel de prezenţă nu face decât să confirme omniprezenţa dumnezeiască.

„Ideile” lui Platon erau şi ele prezente în „lucruri”. Această prezenţă sau parusie reprezenta relaţia Formei cu particularul[5]. Dumnezeul nostru este prezent prin harul Său, prin lucrarea Sa. Puterea lui Dumnezeu este prezentă în lume. Medio-platonismul va vorbi despre puterile şi lucrările lui Dumnezeu în lume[6], Filon făcând chiar distincţie între Dumnezeu şi prezenţa puterii Lui[7], prezenţă care la stoici este corporală şi vizibilă. Sfântul Iustin Martirul şi Filosoflul va înţelege această prezenţă a puterii divine în lume ca o reprezentare a funcţiei cosmice a lui Hristos[8]. Prezenţa lui Dumnezeu în creştinism nu este una materială sau vizibilă. Origen concepea în sec. al III-lea că prezenţa lui Dumenzeu este o realitate invizibilă şi netrupească şi că puterea divină, care este diferită de Dumnezeu, este cea prin care Acesta se face prezent[9].

Omul se umple de putere dumnezeiască atunci când ascultă cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu este prezent prin har în Biserică. „Dar ce zice Scriptura? Aproape este de tine cuvântul, în gura ta şi în inima ta, - adică cuvântul credinţei pe care îl propovăduim” (Rom. 10, 8). Omul primeşte acest cuvânt, se împărtăşeşte de acest cuvânt prin puterea lui Dumnezeu care lucrează în suflet. Fără această putere de sus credinţa ar fi o aparenţă. Cunoscând Cuvântul, ajungi să Îl trăieşti. Prezentul ni se dezvăluie ca prezenţă. În acest timp prezent, omul caută înlăuntrul său pe Cel ca i se va descoperi mai limpede în Împărăţie, dar această Împărăţie a şi venit. Hristos locuieşte în om. El este Viaţa care a venit să locuiască printre oameni, puterea lui Hristos locuind cu adevărat în sufletul omului care este în comuniune cu El. Sufletul celui depărtat de Dumnezeu şi al celui păcătos căzut în poftele trupului este un „suflet deşert”, iar al celui duhovnicesc un „suflet locuit”. „Dar voi, spune Sfântul Apostol Pavel, nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi” (Rom. 8, 9).

Omul oferă lui Dumnezeu un sălaş de locuire – fiinţa sa. „O! Dacă aş fi putut fi bun, afirmă Origen, aş fi oferit cel puţin un pământ în mine Fiului lui Dumnezeu, şi când El ar fi fost primit de sufletul meu, Domnul Iisus ar fi construit aici frumoase edificii..., cu scopul de a construi în mine... o casă demnă de El şi demnă de Tatăl Său”[10]. În acest fel omului care oferă lui Dumnezeu „ospitaliatea” sa, un sălaş lui Hristos,  i se dă capacitatea de a primi înţelepciunea lui Dumnezeu, cunoaşterea şi sfinţenia Lui. Tatăl se face cunoscut făpturii sale. El vine să locuiască, prin puterea Sa tainică, în anumite suflete intrând cu acestea într-o comuniune înaltă. În omul devenit astfel ceresc odihneşte Dumnezeu. Dumnezeu vorbeşte, se plimbă şi locuieşte în sufletul omului[11] pentru că El nu vine din afară, ci din interior, aşa cum chipul şi Împărăţia sa sunt prezente înlăuntrul omului.

Pentru Sfântul Irineu chiar scopul întrupării Fiului lui Dumnezeu este de a se „obişnui” ca Dumnezeu să locuiască în om după plăcerea Tatălui şi de „obişnui” omul să îl simtă pe Dumnezeu[12]. Unii autori antici au vorbit despre o „acomodare”[13] a lui Dumnezeu la capacitatea omului de a-L primi, omul dezvoltând o capacitate de a-L poseda pe Dumnezeu şi lucrările Sale prin curăţirea de patimi. Această „acomodare” a lui Dumnezeu este reprezentată de pregătirea omului pentru Dumnezeu şi lucrarea harului dumnezeiesc în suflet pentru că Dumnezeu nu devine altfel pentru om, ci El este Acelaşi. Dacă unii au pus accent pe coborârea lui Dumnezeu, pe golirea Sa de slavă, adică pe ceea ce teologii numesc act kenotic, act de micşorare, deşertare sau smerire (cf. Filipeni 2, 7-8), această idee de acomodare vrea să exprime prezenţa harului şi a lucrării divine în om sau măsura în care Dumnezeu îi dăruieşte omului o participare tot mai desăvârşită la Viaţa Sa sau îi limitează comuniunea cu El. Deci nu este vorba de o limitare a lui Dumnezeu, ci de o incapacitate a omului.

Legătura omului cu Dumnezeu este unică şi personală. Duhul Sfânt locuieşte în cei sfinţi cu toate că Dumnezeu se dăruieşte fiecăruia şi toată făptura se împărtăşeşte de Duhul Sfânt. Locuirea nevăzută a lui Dumnezeu în suflet este o lucrare dumnezeiască ce judecă dacă acesta, sufletul, este demn de locuirea Duhului Sfânt pentru că prezenţa mai adevărată este raportată mereu la capacitatea omului de a-L primi pe Dumnezeu într-un mod mai desăvârşit. Adică pe lângă o comuniune fiinţială, prin care omul este „deschis” lui Dumnezeu vorbim şi de o comuniune particulară cu Dumnezeu care nu suferă păcatul, ci este condiţionată de inima curată. Dumnezeu se odihneşte şi rămâne în cel care păzeşte curăţia sufletească şi lucrarea harului Sfântului Duh. În acest suflet Sfânta Treime, Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt vor intra să cineze pentru că glasul lor a fost auzit şi sălaşul a fost pregătit. În inima curată este prezent Dumnezeu pentru că omul umblă în Duhul pe care L-a primit (Gal. 5, 25). Avraam a primit Sfânta Treime la stejarul Mamvri (Facere 18) pentru că inima sa era pură. Într-o astfel de inimă „Domnul poate să aibă întâlnire cu îngerii Săi”[14].

Prin blândeţe şi mângâiere, prin lipsa de răutate şi stâpânirea de sine, prin credinţă şi rugăciune, sufletul devine tot mai frumos, astfel că Mântuitorul se va logodi cu acesta în milă şi neprihănire. Prezenţa virtuţilor în suflet este prezenţă a lui Hristos, unirea omului cu El. Dumnezeu este prezent în mod diferit în fiecare dintre făpturi. El este prezent în îngerii Săi, în sfinţii Săi, în creaţia Sa. Mai mult Vorbim de o prezenţă mai deplină în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, dar şi de o aflare a fiecăreia dintre Persoanele Sfintei Treimi în Cealaltă. Comuniunea bisericească este unire a oamenilor cu Dumnezeu prin coborârea Lui la cei care formează Trupul tainic al Hristos, credincioşii Săi. El şi Tatăl vor veni şi vor „face locaş întru el” (Ioan 14, 23). Omul devine veritabil templu al lui Dumnezeu prin harul primit de sus. Extazul omului este progres spre interiorul lui. Ieşirea din sine în drumul spre Dumnezeu se petrece înlăntrul propriu.

Apropierea Împărăţiei lui Dumnezeu vestită de Sfântul Ioan Botezătorul nu era una exterioară, iar cuvintele sale: „...dar în mijlocul vostru se află Acela pe care voi nu-L ştiţi” (Ioan 1, 26) nu vorbeau doar despre prezenţa fizică a lui Hristos între iudei, ci despre mărturisirea prezenţei lui Dumnezeu în om. Cărările (Luca 3, 4) de îndreptat nu erau cele de lângă Iordan, ci cele din sufletele oamenilor. Omul pășește spre Dumnezeu, iar urmarea lui Hristos este taincă, interioară.

Omul participă la Dumnezeu în el însuşi când jertfeşte lui Dumnezeu sufletul său pentru că acesta este o lume mică în care Dumnezeu coboară. Această lume îşi alege un Stăpân care să împărăţească în ea şi să locuiască în ea: „Căci noi suntem templu al Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis: Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeu lor şi ei vor fi poporul Meu” (II Cor. 6, 16).

 

[1] Hom. in Gen. IV, 3, éd. Muraru, p. 234

[2] cf. Origen, Hom. in Lev. I, 5; XII, 2, ed. Muraru, pp. 60-62, 434

[3] Seneca, De constantia sapentis, VIII, 2, ed. Pierre Miscevic, 2003, p. 91

[4] Origen, Hom. in Ex. XIII, 3, SC 321, p. 384

[5] Platon, Gorgias 497 e 1, p. 182; Phaedon 100 d 5, p. 79

[6] Numénius, Fragm. 50, p. 94

[7] Philon, De Migr. Abrahami XXXII, 182, LCL 261, Philo IV, pp. 236-238

[8] Cf. Jean Daniélou, Message évangélique et culture hellénistique aux IIe et IIIe siècles, Tournai/Paris, 1962, pp. 318-319

[9] Origen, CC VI, 71, SC 147, p. 358; Com. in Jo. VI, XXXIX, 203, SC 157, pp. 280-282

[10] Origen, Hom. in Jos. XXXIV, 3, SC 71, p. 476

[11] Lev. 26, 11-12; Origen, Hom. in Lev. XVI, 7, ed. Muraru, pp. 550-552; Hom. in Gen. I, 13, ed. Muraru, p. 152

[12] Sfânt Irineu, Adv. Haereses, III, 20, 2, SC 211, p. 392

[13] Vezi Benjamin Drewery, Origen and the doctrine of the grace, pp. 103-104; Richard Patrick Crosland Hanson, Allegory and Event : A Study of the Sources and Significance of Origen’s Interpretation of Scripture, Londra, 1959, p. 224

[14] Hom. in Gen. IV, 3, éd. Muraru, p. 234

25-01-2014
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu