Părintele Dumitru Stăniloae, izvor de inspiraţie în cercetarea biblică

Pe bolta teologiei ortodoxe a Răsăritului străluceşte cu o lumină puternică şi deosebit de vie chipul unuia dintre cei mai iluştri teologi ortodocşi români, ce se poate aşeza cu vrednicie în rândul teologilor de adâncă trăire meditativ-contemplativă, plinitori ai testamentului din Ghetsimani „ca toţi să fie una” (In. 17, 21).

Pe Părintele Stăniloae nu am avut onoranta şansă să îl cunosc personal, dar pot spune că l-am simţit viu şi prezent în adâncul fiinţei mele, cu fiecare miridă de absorbţie a Cuvântului ce-L aşternea în scrierile Sale, în special în manualul de Teologie Dogmatică, ce reprezintă o sinteză neopatristică, plămădită din tălmăcirea Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi, ceea ce face ca mediul teologic ecumenic să-L recunoască drept cel mai mare teolog al secolului al XX-lea.

Abordând teme ca Sfânta Treime, Sfânta Biserica si îndumnezeirea omului prin iubirea lui Hristos, este limpede, precum apa de izvor, că teologia dezvoltată de Părintele Stăniloae este una deosebit de complexă, iar personalitatea Sa este una impresionantă, dar nu în sensul copleşitor al cuvântului, ci în sensul teleologic al său, fapt ce a determinat Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, al cărui Preşedinte este Prea Fericia Sa, Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel Ciobotea, să numească anul 2013 ca „anul comemorativ al Părintelui Dumitru Stăniloae în şcolile de teologie din Patriarhia Română”, context în care, în zilele de 25-26 noiembrie 2013, la Craiova, avea să se desfăşoare simpozionul „Dogmă, Spiritualitate şi Liturghie. Contribuţia Bisericii din Oltenia la promovarea şi valorificarea teologiei Părintelui Dumitru Stăniloae".

În calitatea sa de cărturar de înaltă ţinută, precum şi în calitatea sa de eminent cadru universitar, titular al catedrei de Dogmatică a Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Craiova, Înalt Prea Sfinţia Sa, Înalt Prea Sfinţitul Părinte Mitropolit Irineu Popa, consider că, prin titlul ce l-a gândit a-l da simpozionului, comemorează, în forma cea mai complexă, personalitatea Părintelui Stăniloae, fie că vorbim de dogmă, fie de spiritualitate, fie de liturghie, Treimea cea de-o fiinţă şi nedespărţită, căci cele trei sunt neîmpărţite, nedespărţite, neamestecate, neschimbate, deoarece Dogma este literă de piatră, fără Spiritul care-o face vie şi fără comuniunea oferită de Liturghie.

De aceea, teologia Părintelui Stăniloae este o teologie vie. Adevărat că nu se adresează simplului cititor creştin, ci teologului creştin cu ochii puternic aţintiţi către Hristos, adică teologului creştin pătruns de norma de credinţă, plin de ea şi experiată în mediul liturgic „plin de har şi de adevăr” (In. 1, 14), tocmai acest buchet întreit făcând ca opera sa să fie tradusă în franceză, germană, engleză, greacă, rusă etc. şi foarte studiată în lucrări ştiinţifice atât în România, cât şi în străinătate, de către numeroşi teologi de diferite confesiuni.

În ceea ce priveşte contribuţia Bisericii din Oltenia la promovarea şi valorificarea teologiei Părintelui Dumitru Stăniloae, istoria a consemnat-o deja, context în care consider că, între contribuţiile olteneşti la promovarea şi valorificarea teologiei Părintelui Dumitru Stăniloae, se poate înscrie şi teza mea de doctorat, intitulată Iisus Hristos şi Duhul Sfânt, după scrierile Sfântului Ioan Teologul, tipărită la Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2012 – ISBN 978-606-671-034-3, şi întocmită sub laborioasa coordonare ştiinţifică a Prea Cucerniciei Sale, Părintele Profesor Vasile Mihoc, eminent cadru universitar al Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, care avea să aprecieze că „tema este, într-adevăr, extrem de importantă pentru teologia ortodoxă. Ea este însă reprezentată în teologia noastră într-o abordare din perspectiva teologiei dogmatice (mai ales în opera Părintelui profesor Dumitru Stăniloae). Nu există în teologia românească nici o lucrare despre relaţia dintre Hristos şi Duhul Sfânt în scrierile Sfântului Ioan Teologul. În general, aria de cercetare asupra scrierilor ioaneice şi, în special, asupra teologiei acestor scrieri este încă, în teologia românească, destul de modestă. Or, tema este de interes atât pentru studiile biblice şi pentru teologia ortodoxă, în general, cât şi în contextul demersului ecumenic actual, problema relaţiei dintre Hristos şi Duhul Sfânt fiind, într-adevăr, un subiect de discuţie la nivel ecumenic. De unde rezultă cu claritate necesitatea imperioasă a unei astfel de abordări, o necesitate căreia încearcă să-I răspundă prezenta lucrare. Ca şi meritul autorului de a încerca o contribuţie atât de necesară şi, totodată, atât de importantă în teologia noastră.(…) Mă bucur că lucrarea vede acum lumina tiparului. O recomand cu căldură tuturor celor doritori de a pătrunde mai adânc în tainele mântuitoare ale Sfintei Scripturi”[1].

Atunci când am fost învrednicit de Dumnezeu să tâlcuiesc relaţia Hristos-Duhul, aşa cum se desprinde din scrierile ioaneice, un rol deosebit de important l-au avut tocmai scrierile Părintelui Stăniloae, căci abordarea mea avea să fie una specific teologiei biblice, dar originală prin ipotezele şi metodele de lucru de la care am pornit, precum şi prin obiectivele pe care le-am avut în vedere, interpretarea scripturilor lui Ioan având la bază diverse elemente de exegeză şi ermineutică biblică, pe care le-am dezvoltat sistematic[2], luând exemplu viu şi interpretarea teologică a Părintelui Stăniloae, motiv pentru care consider că Părintele Profesor Dumitru Stăniloae poate fi perceput într-aceeaşi măsură ca izvor de inspiraţie inclusiv în cercetare biblică.

Se ştie că, în prezent, cercetarea biblică a depăşit stadiul exclusiv al exegezei biblice, adoptând în actul său ştiinţific interpretarea teologic-biblică a versetelor Sfintei Scripturi, plecând de la exegeza deja existentă, iar, un reper deosebit de important în interpretarea teologic-biblică a Sfintei Scripturi îl poate avea cu certitudine şi opera Părintelui Dumitru Stăniloae, plămădită din tălmăcirea Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi, cei mai fermi şi profunzi interpreţi ai Sfintei Scripturi.

Personal, în interpretarea teologic-bilbică a relaţiei Hristos-Duhul, interpretare ce „reprezintă prima dezbatere amplă a teologiei biblice româneşti”[3], sub inspiraţia Părintelui Profesor coordonator, m-am lăsat purtat de interpretarea teologică dezvoltată  şi de Părintele Stăniloae în opera Sa, ceea ce m-a determinat să aplic relaţiei Hristos-Duhul o interpretare teologic-bilbică atât din perspectiva aspectului de intersubiectivitate, cât şi din perspectiva celui iconomic, convins fiind de faptul că „termenii de ‚intersubiectivitate’ şi ‚iconomic’ pot fi aplicaţi relaţiei dintre Iisus Hristos şi Duhul Sfânt, pentru că atât relaţia de intersubiectivitate, cât şi cea iconomică, aplicată Persoanelor Prea Sfintei Treimi, este icoană vie relaţiei Hristos-Duhul, relaţie care-şi plineşte sensul plin de har şi de adevăr în înfierea noastră, dobândită prin puterea trupului jertfit al lui Hristos, care este ‚adevărată mâncare’ (In 6,55), prin care ne unim cu Fiul, ‚Care este în sânul Tatălui’ (In 1,18), dimpreună cu Duhul, ‚Care de la Tatăl purcede’  (In 15,26)”[4].

Pentru toate acestea, săracă inima mea avea să vorbească despre caracterul teleologic al personalităţii Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, inclusiv ca izvor de inspiraţie în cercetarea biblică, motiv pentru care mă înclin cuviincios şi cu adânc respect chipului teologic şi teleologic atât de complex al Său, mulţumind lui Dumnezeu pentru binecuvântarea pogorâtă asupra noastră de a-L hărăzi pe meleagurile noastre româneşti.

Dumnezeu să Vă odihnescă, Prea Cucernice Părinte Profesor, şi, din sânul Dumnezeirii, rugaţi-Vă şi pentru noi, păcătoşii!