Rolul părintelui Dumitru Stăniloae şi al părintelui Arsenie Boca în viaţa şi gândirea părintelui Nicolae Bordaşiu

Interviu realizat de Tudor Petcu

În primul rând, aş fi foarte bucuros dacă aţi accepta să vorbiţi despre personalităţile intelectuale în special, care v-au marcat tinereţea. Este cunoscut faptul că aţi făcut parte din Rugul Aprins, care a reprezentat o mişcare deosebit de importană, inclusiv pentru evoluţia spirituală a ţării noastre, şi v-aş ruga să evidenţiaţi mai cu seamă personalitatea părintelui Andrei Scrima, care a făcut parte din acelaşi grup ca şi dvs.

Aş vrea să încep mai întâi cu mulţumirea pe care i-o aduc bunului Dumnezeu că m-a învrednicit să împlinesc 91 de ani, şi acum sunt pe cale să-l împlinesc pe cel de-al 92-lea. În toţi aceşti ani am trăit lucruri foarte frumoase, altele mai grele, dar pentru toate îi mulţumesc lui Dumnezeu. Toate au fost benefice pentru evoluţia şi pentru înţelepţirea mea.

Pe parcursul acestei vieţi am întâlnit oameni remarcabili, oameni a căror viaţă m-a impresionat profund. Într-adevăr, în studenţia mea am avut norocul să am asistent la Facultatea de Teologie pe părintele Benedict Ghiuş, care era unul din întemeietorii grupului Rugul Aprins, aşa cum este cunoscut din istoria spirituală. În acelaşi timp l-am avut coleg pe părintele Sofian Boghiu, mai mare cu un an de studii, şi pe părintele Felix Dumneag, care era în acelaşi an cu mine. Şi împreună cu aceşti doi călugări, şi de asemenea, cu părintele Roman Braga, am avut ocazia să îl întâlnesc la Mănăstirea Antim din Bucureşti pe părintele Ivan Kulighin, un mare duhovnic din Rusia, căruia îi spuneam, eufemic, Ioan cel Străin, pentru că nu aveam cum să îl pomenim cu acest nume în viaţa noastră de zi cu zi. Şi din discuţiile pe care le-am avut, am aflat că la mănăstirea Antim părintele Benedict Ghiuş şi cu scriitorul Sandu Tudor, mirean la vremea aceea, au organizat seri de convorbiri duhovniceşti. Am fost deosebit de impresionat aflând acest lucru, dată fiind și situaţia în care eu împreună cu părintele Roman Braga şi cu alţi colegi am înfiinţat A. T. O. S. (Asociaţia Tineretului Ortodox Studenţesc), ca o formă de apărare a tineretului, care la vremea aceea era asaltat mai ales de U. T. C. (Uniunea Tineretului Comunist) şi de Uniunea Tineretului Socialist. Şi astfel, ne-am adresat părintelui Benedict, care s-a bucurat foarte mult aflând de această preocupare a noastră, şi ne-a zis să mergem la Antim să cunoaştem şi noi grupul Rugul Aprins. Şi aşa am ajuns să fiu foarte aproape de Rugul Aprins. Părintele Benedict Ghiuş şi Sandu Tudor ne-au sfătuit să aducem un grup de tineri care să fie aproape de Rugul Aprins, ceea ce am şi făcut, şi în acest sens noi cei din A. T. O. S. am ajuns să fim într-un fel eşalonul II al Rugului Aprins. În timpul acesta am ajuns să îl cunosc şi pe Andrei Scrima, care atunci era asistent la Facultatea de Filosofie, dar care apoi a făcut şi Teologia. Dat fiind că eu şi părintele Roman Braga eram mai studioşi, Andrei Scrima a apelat de câteva ori la noi pentru cursuri, pentru note bibliografice când şi-a făcut lucrarea de licenţă. Şi în felul acesta, întâlnindu-ne mereu la mănăstirea Antim, ne-am apropiat sufleteşte destul de mult şi ne-a impresionat într-un mod deosebit puritatea sufletului lui, şi mai ales năzuinţa lui de a fi cât mai bine integrat în această luptă spirituală pentru a stăpâni aspectele vieţii fizice şi sociale din vremea noastră.

În ceea ce îl privește pe Andrei Scrima, cum ştie toată lumea, bunul Dumnezeu i-a îngăduit, ca urmare a venirii preşedintelui Indiei în ţară, şi mergând la patriarhul Iustinian, să primească o bursă de studii în India, sprijinit fiind atât de Patriarhul Iustinian, cât şi de preşedintele Indiei. Evident, această bursă a schimbat tot cursul vieţii lui Andrei Scrima. Apoi, dat fiind că era un tânăr foarte râvnitor şi dorea să-şi dăruiască viaţa slujirii Mântuitorului, s-a şi călugărit. Este important de menţionat faptul că a fost foarte aproape de Patriarhul Athenagoras al Constantinopolului care, aşa cum se ştie, era de origini armâneşti, adică româneşti. Patriarhul Athenagoras l-a apreciat foarte mult şi l-a trimis ca observator la sesiunile Conciliului Vatican II. În felul acesta Andrei Scrima a ajuns să fie şi în miezul altor probleme, cum ar fi cele legate de ecumenism, de preocupări creştine, nu numai ortodoxe, ci şi de alte confesiuni. Mai apoi, a ajuns profesor la Balamond în Liban, unde s-a învrednicit de încrederea Mitropolitului Georges Kodres, care l-a încredinţat să fie profesor de teologie la Mont Liban. Printre altele aş menţiona şi legătura spirituală aparte cu marele teolog ortodox de origine franceză Clément Olivier cu care a avut dese convorbiri şi căruia i-a istorisit şi despre viaţa spirituală din România. Date fiind toate aceste discuţii cu Andrei Scrima, Clément Olivier, gândindu-se că face un bine spiritualităţii româneşti şi necunoscând comportamentul regimului comunist, a relatat în prestigioasa revistă Contacts aspectele istorisite de Andrei Scrima cu privire la viaţa spirituală de la Rugul Aprins. Se spune că acest articol publicat în revista Contacts ar fi stat la originea măsurilor represive pe care le-a luat regimul comunist faţă de Rugul Aprins.

        Eu personal m-am bucurat de prietenia lui Clément Olivier şi îmi spunea că nu îşi putea închipui că face un rău prin cele scrise în articolul său despre Rugul Aprins. Dar a fost, zic eu, şi voia lui Dumnezeu pentru că închisoarea a reprezentat şi o formă de purificare, chiar dacă uneori a dus şi la jertfa vieţii, cum a fost cazul lui Sandu Tudor, care devenind părintele Daniil, a murit în închisoare, încât astăzi nici nu se mai ştie unde a fost îngropat. Dar acesta a fost martiriul său, modul de a-L preaslăvi pe Dumnezeu cu preţul propriei vieţi.

     Andrei Scrima nu a făcut închisoare pentru că l-a ocrotit Dumnezeu de suferinţa aceasta şi a rămas în afara graniţelor ţării, unde s-a străduit să fie cât se poate de folositor mai ales tinerilor. De fapt, oriunde s-a aflat, a fost un apostol al creştinismului, şi mai ales al credinţei ortodoxe.

      Întors în ţară mai târziu, s-a apropiat din nou de părinţii de la mănăstirea Antim. Evident, dată fiind experienţa acumulată în afara ţării prin studiile sale, Andrei Scrima a împărtăşit-o şi părinţilor cu care a fost în contact.

     Eu aveam alte preocupări, ne-am întâlnit de mai puţine ori, dar în clipa morţii am fost aproape de el şi când era în catafalg la mănăstirea Cernica, în biserica Sfântul Nicolae, am vrut să îmi iau rămas bun de la el prin rugăciune. Mă gândesc că bunul Dumnezeu a primit rugăciunile mele şi îl pomenesc şi eu de câte ori am posibilitatea, ca să îi dea Dumnezeu răsplata pentru tot ceea ce a făcut bine cât a trăit pe pământ.

Spuneaţi la un moment dat că închisoarea a reprezentat şi o formă de purificare. Pe mine personal această formulare mă fascinează pentru că este o metaforă emoţională şi îmi aduc aminte că într-un alt interviu pe care l-aţi acordat, aţi spus că Aiudul a reprezentat pentru dvs. o universitate spirituală. Aţi putea explica această semnificaţie pe care dvs. o atribuiţi Aiudului, tocmai pentru ca şi un laic al acestei epoci, marcată de dictatura secularismului, să înţeleagă profunzimea spirituală a unei asemenea metafore?

Da, spun şi acum că pentru orice creştin, care are în faţă atât de multe frumoase exemple de sfinţi care au îndurat condiţiile de temniţă, închisoarea a reprezentat o formă de purificare spirituală. Toţi cei care au intrat în închisoare, având credinţa puternică, toţi aceştia au trecut prin închisoare uşor. Viaţa de închisoare se poate asemăna oarecum cu viaţa monahală, cu deosebirea că în închisoare nu e o acceptare de bună voie ca în călugărie, când îţi iei sarcina ducerii voturilor printr-o luptă continuă. Aici erai condamnat să stai în condiții extrem de dure, dar toţi care simţeau că acest lucru este voia lui Dumnezeu, că este îngăduit de Dumnezeu, au intrat în închisoare cu gândul nădejdii în Dumnezeu, ceea ce i-a ajutat să iasă de acolo purificaţi, întăriţi. Iar din cei care au fost şovăielnici sau necredincioşi, cei mai mulţi au devenit credincioşi. Eu aş spune că cei care au intrat în închisoare cu mai puţină credinţă, cu credinţă slabă, au avut acolo posibilitatea să se întărească şi să câştige o formă de trăire sufletească pe care nu ar fi câştigat-o într-un alt fel de viaţă. Iar cei care nu au reuşit să depăşească această gândire materialistă, cei mai mulţi au sfârşit rău în închisoare, sau pur şi simplu s-au alienat exigenţelor comuniste, sau nu au dobândit niciun câştig sufletesc. În închisoare, unde regimul a fost deosebit de aspru şi brutal, nu a fost permisă nicio manifestare a sufletului. Nu aveai voie să citeşti nimic, nu aveai ce pentru că nu îţi dădea voie cu nicio carte. Nu aveai voie să scrii, nu aveai cu ce pentru că îţi lua absolut tot. Cum spunea Nichifor Crainic într-un vers, nici haina în care zac nu e a mea. Cu alte cuvinte, absolut nimic nu aveai ca materie. Totuşi, cum spune o vorbă latinească, omul are minte luminată, de aceea Dumnezeu a dat unora şi acolo posibilităţile de a-şi manifesta viaţa spirituală. Şi oricât de groase ar fi zidurile închisorii, sufletul nu poate fi mărginit de nişte ziduri. De aceea, gândul la puterile deosebite pe care le-a dat Dumnezeu omului, credinţa, nădejdea şi dragostea, a fost suportul moral al tuturor celor care au fost închişi. Şi în virtutea acestui fapt s-au ajutat unii pe alţii ca să petreacă timpul mai uşor. Au descoperit forme de comunicare în care şi cei mai neştiutori au devenit mai sârguincioşi şi pot aduce multe exemple. Şi dacă se poate spune că închisoarea a fost ca o universitate, au existat unii oameni care au ieşit de acolo cu o bază de cunoaştere mult mai solidă. Eu pot să dau exemplul unui cioban din Ocna Sibiului, care ieşind din închisoare era la nivelul oricărui om care a terminat liceul. Ştia matematică, ştia limbi străine, franceza o vorbea foarte bine ieşind din închisoare, ştia algebră etc. Cert este că a învăţat totul pentru că avea nădejdea. Credinţa şi nădejdea sunt cele care l-au făcut să suporte cu seninătate şi să înfrunte orice pedeapsă, de vreme ce toţi cei care respingeau ceea ce venea dinspre comunism, erau pedepsiţi în închisoare cu zile de izolare grea. Toţi cei care au avut nădejdea în Dumnezeu au ieşit din închisoare înseninaţi sufleteşte, chiar dacă au ieşit  mult mai târziu, unii dintre ei chiar aproape de sfârşitul vieţii.

       Cu privire la lupta sufletească a unora dintre deţinuţi, îmi aduc aminte că recent am citit o broşurică intitulată Adolescenţi în zeghe unde autorul Traian Bodea povesteşte cum a fost arestat la vârsta de 15 ani şi nouă luni doar pentru că în faţa unei adunări la liceu a spus că a venit timpul ca ruşii să plece din ţară. Deci vorbim de un tânăr care a fost arestat la o vârstă foarte fragedă şi care a fost nevoit să lupte în condiţii foarte grele de închisoare. Prin luptele sale şi prin nădejdea în Dumnezeu a ieşit din închisoare, însă a întâmpinat aceeaşi ostilitate ca şi cea din momentul arestării, şi visul lui de a deveni arhitect nu s-a împlinit. S-a făcut profesor de limba română şi i-a mulţumit lui Dumnezeu că i-a dat elevi pe care a avut posibilitatea să-i crească cu dragoste de limba română şi de idealurile frumoase ale unei vieţi normale. De aceea spun că închisoarea a fost o vreme de purificare. Ai avut timpul să meditezi şi asupra propriei tale vieţi şi asupra relaţiilor sociale şi dacă ai crezut în Dumnezeu, ai ieşit cu mintea luminată şi cu dorinţa de a realiza binele în viaţa de apoi. Pentru toţi un sprijin real a fost rugăciunea. Unul ca mine, care am făcut parte din Rugul Aprins şi alţii care au fost preoţi, am practicat rugăciunea neîncetată în închisoare. Dat fiind specificul închisorii, toţi au devenit cunoscători ai alfabetului Morse prin care s-a stabilit o oră comună de rugăciune. Eu, care am făcut parte din Rugul Aprins, spun că dacă ar fi existat o posibilitate să se facă o radiografie spirituală a închisorii la momentul de rugăciune, oricine ar fi văzut închisoarea ca un rug aprins unde ardea rugăciunea tuturor, înălţându-se către bunul Dumnezeu. Şi această rugăciune a fost sprijinul cel mai puternic al tuturor celor închişi şi aşa Domnul Dumnezeu s-a îndurat de suferinţa noastră şi, în 1964, nu pentru că ar fi vrut comuniştii să ne dea drumul, nu pentru că ar fi venit americanii, am fost eliberaţi. Libertatea este cea mai mare cunună pe care Dumnezeu a dat-o omului, de aceea omul cu fiecare faptă a sa pe care o alege în libertate este răspunzător în faţa lui Dumnezeu. Şi acest fapt deţinuţii l-au înţeles foarte bine şi s-au rugat neîncetat şi pentru păcatele lor şi pentru păcatele celor care i-au chinuit. De aceea, Vulcănescu bunăoară, a zis: Să nu ne răzbunaţi! Niciunul dintre deţinuţi nu se răzbună pe nimeni şi nici nu vrea răul cuiva, dar societatea, care astăzi are atâtea forme de a arăta dezacordul cu o seamă de lucruri, nu ajunge încă la o asemenea maturitate. În orice caz, toţi cei care am trecut prin închisorile comuniste îi mulţumim bunului Dumnezeu pentru tot ce-am trăit deoarece, deşi poate părea greu de crezut sau paradoxal, am trăit şi multe bucurii sufleteşti.

Acum propun să trecem la abordarea personalităţii părintelui Dumitru Stăniloae, cel care v-a fost şi conducător de doctorat. Vă rog să precizaţi  cum l-aţi întâlnit pe Părintele Dumitru Stăniloae şi cum aţi devenit doctorand al Sfinţiei Sale.

Pe părintele Stăniloae l-am cunoscut înainte de a-l cunoaşte ca şi pe părintele Arsenie Boca şi mulţi alţii. Părintele Dumitru Stăniloae a fost coleg de studii cu Prea Sfinţitul Episcop Erou Nicolae Popovici de la Oradea. Eu am făcut primii cinci ani de şcoală la liceul din Oradea, iar din 1940, când printr-o decizie politică Ardealul a fost rupt în două, am plecat cu toată familia în partea rămasă la români şi Prea Sfinţitul Nicolae Popovici cu întreaga Episcopie a venit şi el în partea românească. Prea Sfinţitul Nicolae a fost arestat și, asemenea altor sute de români, a fost  expulzat de horthyşti. Şi ajungând la Beiuş, unde am făcut eu ultimii trei ani de liceu, am avut posibilitatea să îl întâlnesc pe Prea Sfinţitul Nicolae Popovici de foarte multe ori şi aş putea spune că sunt oarecum un ucenic al Prea Sfinţitului Nicolae fiindcă el mi-a întărit convingerea de a urma studiile de teologie.

     Prea Sfinţitul Nicolae a fost coleg, întâi de studii, cu părintele Stăniloae şi apoi coleg de profesorat la Sibiu şi în convorbirile pe care le aveam îmi povestea de părintele Stăniloae. Când am ajuns student la Bucureşti a fost tocmai în epoca aceasta de transformare, când după actul de la 23 August tot învăţământul nostru a primit o altă orientare. Atunci, la Facultatea de Teologie am avut norocul să am profesori personalităţi luminate şi cu o demnitate deosebită, printre ei numărându-se  şi Nichifor Crainic, care a fost îndepărat de la catedra de mistică pe care o deţinea la Facultatea de Teologie, singura Facultate de Teologie care avea catedră de mistică. Acolo îl avea Nichifor Crainic ca asistent pe părintele Benedict Ghiuş. Fiind îndepărtat Nichifor Crainic, catedra a devenit vacantă şi a stat cam un an de zile fără titular. Şi atunci a venit de undeva o idee minunată: aceea de a-l invita pe părintele Stăniloae, care era profesor de dogmatică la Sibiu, să devină profesor de mistică la Bucureşti. Când a venit părintele Stăniloae, a venit într-un mediu oarecum ostil. El era cunoscut mai mult ca nume dar fizic mai rar a fost întâlnit în Bucureşti. Şi atunci eu care îl cunoşteam înainte de a-l cunoaşte şi împreună cu colegii mei am hotărât să-i facem o primire mai călduroasă şi de aceea am organizat în aşa fel încât inaugurarea cursului de mistică al părintelui Dumitru Stăniloae să fie o adevărată sărbătoare. În acest sens am invitat studenţi de la toate facultăţile, cei care erau din A. T. O. S. şi cunoscuţi şi în felul acesta amfiteatrul a fost plin când a venit părintele Stăniloae. Dar aş putea spune că ne-am îngrijit şi de aspectele materiale fiindcă la început a venit singur şi nu avea unde să locuiască şi am căutat să îl ajutăm aşa cum am putut şi în felul acesta noi, cei de la Rugul Aprins, ne-am apropiat de părintele Stăniloae şi ne-am bucurat de atenţia sa. Când a venit părintele nu prea aveam cursuri universitare în general  pentru că oricum erau foarte greu de tipărit.

      Părintele Stăniloae a venit în plin regim care căuta să se impună în orice chip asupra vieţii politice şi culturale româneşti. Şi când am văzut noi frumuseţea prelegerilor de mistică pe care părintele le trăia atât de puternic, fiindcă era un dogmatist, am înţeles cât de mult trăia el de fapt viaţa creştină pe care o înţelesese mai bine prin traducerea Filocaliei. Când expunea totul în lecţiile de mistică, pentru noi acest totul era de o frumuseţe aparte, de o puritate spirituală pe care o simţeam ca fiind o teologie trăită. Astfel, noi cei din A. T. O. S. am litografiat cursul într-un număr restrâns de exemplare, iar toate acestea au făcut în aşa fel încât lecţiile părintelui Stăniloae să rămână, iar mai târziu aceste lecţii au putut fi tipărite ca un curs de morală. Iată, aş putea spune că am fost foarte aproape de părintele Stăniloae. După ce am petrecut ani de puşcărie, ne-am reîntors în lumea aceasta marcați și de alte experienţe. Părintele, cu sprijinul Patriarhului Iustinian, a fost reintegrat în învăţământ, dar pentru mine a fost o situaţie mai grea. Nu am fost primit nicăieri o perioadă, iar după aceea cu mare greutate, datorită şi faptului că am avut studii de farmacie, am fost primit să muncesc ca muncitor necalificat la Institutul Cantacuzino, apoi am progresat şi am ajuns într-un colectiv de chimişti cu care am lucrat la prepararea gamei globuline din sânge retro-placentar şi în felul acesta am putut fi de folos celor care erau în suferinţă. A fost o minune de la Dumnezeu că într-o zi de tăiere a capului Sfântului Ioan în 1968 prin împrejurări cu totul deosebite, datorită I. P. S. Nicolae Corneanu, pe atunci Mitropolit al Banatului, am ajuns să fiu cunoscut de Prea Fericitul Iustinian, care a sprijinit foarte mulţi din cei care au fost închişi. P. F. Iustinian a luptat cu sistemul politic pentru a-i reintegra pe toţi cei care au fost închişi. Pe mine m-a încurajat să depun cerere pentru a fi profesor la Seminarul Teologic din Bucureşti, ceea ce s-a şi întâmplat datorită demersurilor Prea Fericitului Iustinian.

         Ajungând profesor la Seminar, sigur că m-am gândit şi la studiile de doctorat. Şi atunci am dat examen de admitere şi am ales ca disciplină de studiu dogmatica cu părintele Dumitru Stăniloae. În felul acesta părintele a ajuns să îmi fie îndrumător şi în virtutea acestui fapt am ajuns să fiu oarecum o punte de legătură în ceea ce priveşte prietenia care l-a legat pe părintele Stăniloae de teologul ortodox francez Clément Olivier. Cu Clément Olivier am avut şi eu ocazii de a face studii la Paris, când eram la Institutul de Teologie Catolică. De asemenea, am avut marea bucurie de a fi gazda lui Clément Olivier şi a familiei lui, pe care am cunoscut-o bine la Paris, într-un pelerinaj la mănăstirile din Nordul Moldovei. Atunci, împreună cu părintele Stăniloae am fost gazda lui Clément Olivier şi a familiei sale şi împreună am trăit un moment înălţător din punct de vedere spiritual atunci când au fost alături de noi şi părintele Paisie Olaru de la Sihla şi părintele Ilie Cleopa de la Sihăstria.

     În aceste împrejurări părintele Stăniloae mi-a fost conducător de studii de doctorat, iar în viaţa de zi cu zi i-am fost foarte aproape. Părintele Stăniloae a fost pentru mine nu doar un îndrumător de doctorat, ci şi un model de trăire creştină, o adevărată infuzie duhovnicească, iar eu îi port recunoştinţă veşnică.

Dat fiind că dvs. v-aţi elaborat teza de doctorat sub îndrumarea părintelui Dumitru Stăniloae, se poate spune că această perioadă a reprezentat o serie de revelaţii teologice şi dogmatice şi dacă da, care a fost cea mai importantă revelaţie teologică pentru dvs. sub îndrumarea părintelui Dumitru Stăniloae?

Părintele Stăniloae era un om înzestrat de Dumnezeu cu multă putere spirituală şi i-a ajutat să fie ca albina: culegătoare de tot ce a fost mai frumos din tot ceea ce au scris Sfinţii Părinţi. Şi i-a ajutat ca să poate cunoaşte profund gândirea Sfinţilor Părinţi şi de aceea Filocaliile traduse de părintele Stăniloae sunt pline chiar de notele şi interpretările sale. Chiar aş putea spune că doi dintre Părinţii Bisericii l-au impresionat şi l-au marcat pe părintele Dumitru Stăniloae: Sfântul Maxim Mărturisitorul şi Sfântul Grigore Palama. Faţă de ei a avut o preocupare aparte şi pe temeiul gândirii lor părintele Stăniloae are următoarea expresie: Sfânta Treime este modelul supremei iubiri. Intercomuniunea aceasta între persoanele treimice a fost oarecum un laitmotiv al întregii teologii a părintelui Stăniloae. Şi faptul acesta m-a impresionat şi pe mine foarte mult. Şi ceea ce m-a preocupat pe mine în cercetările mele teologice la indicaţiile părintelui a fost această imagine: Biserica ca formă de comuniune pe temeiul şi modelul Sfintei Treimi. Aşa cum este comuniunea între persoanele treimice, aşa ar trebui să fie şi comuniunea între persoanele fizice din Biserică fiindcă toţi suntem părtaşi prin Sfânta Împărtăşanie în Trupul de Taină al Mântuitorului. Şi atunci putem împlini porunca divină: Să-l iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi!

Raportându-ne la opera teologică a părintelui Stăniloae, avem clar de-a face cu o bogăţie conceptuală profundă. Ceea ce aş dori eu să vă întreb este următorul aspect: consideraţi că natura de abordare teologică a părintelui Stăniloae îl apropie de ceea ce teologul ortodox francez Jean-Claude Larchet numea acel inconştient spiritual, acel adânc necunoscut al inimii? Credeţi că acesta este mesajul central al operei părintelui Dumitru Stăniloae?

Şi mai mult decât atât. În cursul de mistică accentuează această idee: în fiecare incursiune internă a noastră să ne coborâm către Iisus din adâncul din noi. Aceasta este ideea pe care părintele Stăniloae a abordat-o. Şi atunci părintele Stăniloae caută să transmită, asemenea lui Jean-Calude Larchet, care vorbeşte despre a vindeca trupul prin spirit, că  trebuie să te cobori către Iisus din adâncul neştiut al inimii care te împlineşte. Iisus lucrează asupra ta nu numai fizic, ci şi spiritual, şi atunci poţi să fii cu adevărat un suflet sănătos într-un trup sănătos, cum spun latinii.

Sunteţi de acord cu afirmaţia episcopului ortodox englez Kallistos Ware conform căreia părintele Stăniloae oferă o lume creştină convingătoare, atât de necesară unei Europe secularizate?

Episcopul Ware priveşte de la o înălţime academică şi face afirmaţia aceasta ca unul care este păstor de suflete, dar trăind într-o lume academică fiindcă este şi profesor universitar. Face afirmaţia aceasta cu multă justeţe fiindcă atunci când te apropii de teologia părintelui Stăniloae simţi că el trăieşte în fiecare formă de expresie a unui adevăr teologic. Şi atunci episcopul Ware este justificat să facă o asemenea afirmaţie. Dar există o mică corectură, aş spune eu, la afirmaţia aceasta: teologia părintelui Stăniloae este o teologie oarecum academică. Şi Părintele Stăniloae când predica – fiindcă a fost şi un păstor de suflete – căuta ca să se facă înţeles de mintea oricărui creştin şi atunci mărturisea că simte o oarecare greutate în a face pe oricare dintre creştini să se ridice la adevărul pe care îl exprimă dat fiind că teologia sa era o teologie intelectualistă. Şi dacă ne referim la posibilitatea de a fi împărtăşită maselor largi de credincioşi, trebuie specificat faptul că teologia părintelui Stăniloae exprimă adevărurile lui Iisus, dar depinde de sensibilitatea şi capacitatea fiecăruia de a se ridica la nivelul înţelepciunii teologice a părintelui Dumitru Stăniloae.

Date fiind amploarea şi statutul operei părintelui Stăniloae, atenţia mi-o atrage în mod deosebit scrierea sa intitulată „Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de ortodoxie şi creştinism”. Aş dori să fac trimitere la opera aceasta pentru că m-ar interesa să îmi spuneţi cum aţi caracteriza dvs. această operă şi dacă poate fi considerată o polemică la adresa gândirii poetului şi filosofului Lucian Blaga.

Nu aş spune niciodată că a fost o operă polemică la adresa lui Lucian Blaga dar cunoaşterea luciferică, care a muşcat puţin din gândirea lui Blaga, a fost un motiv care l-a determinat pe părintele Stăniloae să scrie această operă. Începuturile lui Blaga sunt tot în teologia ortodoxă dar gândurile sale de filosof au avut o anumită originalitate care l-a îndepărtat puţin de principiile credinţei ortodoxe. Părintele Stăniloae l-a cunoscut şi înainte pe Lucian Blaga cu care avusese relaţii destul de bune, şi tocmai din acest motiv a dorit să scrie opera adresată lui pentru a-i demonstra cum s-a îndepărtat de la calea cea bună. Părintele Stăniloae nu îl critică cu gândul rău, ci cu gândul de a-l face să judece dogmatic trăirile filosofice. Şi până la urmă însuşi Blaga, prin preocupările lui, a căutat să se întoarcă la izvoarele Ortodoxiei.

Este cunoscut faptul că dvs. v-aţi făcut studiile doctorale şi la Institutul de Teologie Catolică din Paris. Ce a însemnat pentru dvs. ca teolog ortodox din România contactul cu lumea occidentală şi cum vi s-a părut că a fost receptată opera părintelui Stăniloae în spaţiul teologic francez mai cu seamă, dat fiind că v-aţi elaborat o anumită parte din cercetările doctorale în Franţa?

În general, gândirea oricăruia dintre teologi este cunoscută prin scrierile lor. În ceea ce priveşte scrierile părintelui Stăniloae, ele sufereau de handicapul de a nu fi traduse în limbi de circulaţie internaţională. Astăzi sunt traduse în multe limbi, datorită în mare parte şi Prea Fericitului Daniel care a fost şi dânsul oarecum un discipol al părintelui Stăniloae.

Eu am avut ocazia să iau parte la discuţiile pe care le-a avut părintele Stăniloae la Institutul de Teologie Ortodoxă Saint Serge din Paris, unde a fost invitat la o sesiune anuală. Nu mai îmi aduc aminte care era tematica acelei sesiuni, dar îmi amintesc pur şi simplu că tot ceea ce exprima părintele Stăniloae în cadrul acelei sesiuni era foarte bine primit de lumea teologica franceză, şi de ortodocşi şi de catolici. De asemenea, am avut ocazia să îl cunosc și pe profesorul Jean Marie Le Guillou, care împreună cu Yves Congar, a fost unul din artizanii Sinodului II Vatican, şi care împreună cu Clément Olivier, preda un curs la Institutul Ecumenic unde am participat şi eu. Acest profesor, care are nişte lucrări formidabile de teologie şi care, aflând despre modul de a gândi al părintelui Dumitru Stăniloae, a căutat până a găsit un călugăr dominican român, Jacques Goia – profesorul Le Guillou era din ordinul dominican -, pe care l-a rugat să traducă părţi din opera părintelui Stăniloae. Iar cât despre Clément Olivier şi Nicolas Lossky, preot ortodox şi fiul marelui teolog ortodox Vladimir Lossky, ambii au fost profund impresionaţi când au descoperit opera şi gândirea teologică a părintelui Stăniloae. Iar acest fapt se datorează mai ales invitaţiei adresate părintelui Stăniloae de a vorbi seri la rând la postul France Culture. Ca urmare a acestui fapt, părintelui Stăniloae i s-au adresat foarte multe întrebări cu aspecte noi pe care credincioşii doreau să le cunoască, neavând până atunci ocazia de a le cunoaşte, iar cuvântul părintelui Stăniloae a însămânţat prin răspunsurile sale.

Vă este cunoscut faptul că filosoful german l-a numit pe părintele Dumitru Stăniloae „cel mai mare teolog al veacului XX”? De asemenea, şi Hans-Georg Gadamer a menţionat în cadrul unui interviu că a înţeles prin opera părintelui Stăniloae de ce românii au acea „die richtige Religion”, adică religia corectă, credinţa cea dreaptă.

Părintele Dumitru Stăniloae a avut acea calitate de a nu fi respins din capul locului mistica germană, fie că era vorba de Jakob Böhme, de Martin Heidegger sau de alţii. Nu a considerat-o străină niciodată, chiar dacă mistica germană, care l-a preocupat şi pe Nichifor Crainic, nu a cunoscut modul de gândire al teologiei orientale. Preocuparea părintelui Stăniloae a fost încercarea unei armonizări între gândirea misticii germane şi modul ortodox de gândire. De aceea, mulţi gânditori apuseni, atunci când l-au descoperit pe părintele Dumitru Stăniloae, au afirmat, asemenea lui Heidegger, că este cel mai mare teolog ortodox al secolului XX.

Îmi aduc aminte că în cadrul unui interviu pe care mi l-a acordat părintele Michel Evdokimov, acesta din urmă a ţinut să afirme că opera părintelui Dumitru Stăniloae a adus un aport fundamental teologiei creştine a secolului XX. Acelaşi părinte Michel Evdokimov a ţinut să precizeze că opera părintelui Stăniloae a contribuit şi va contribui în continuare la reînvierea spiritualităţii creştine în Occident. Sunteţi de acord cu aceste afirmaţii ale părintelui Michel Evdokimov?

A spune a reînvia spiritualitatea occidentală înseamnă a spune că a murit spiritualitatea în Occident, ori nu este chiar aşa. Părintele Michel a întrebuinţat acest cuvânt probabil pentru a pune în evidenţă importanţa teologiei părintelui Stăniloae pentru spaţiul occidental, dar real este că aşa cum este, spiritualitatea occidentală este foarte frumoasă şi puternică. Ceea ce se aduce este un aport de îmbogăţire, de temelie puternică pentru această spiritualitate nouă. Şi faptul acesta arată cum părintele Placide Deseille, bunăoară, a trecut din lumea romano-catolică în lumea ortodoxă, sau Elisabeth Behr-Siegel care a devenit o ortodoxă convinsă.

Michel Evdokimov, fiul lui Paul Evdokimov, a căutat să împărtăşească făclia credinţei ortodoxe, pe care a primit-o de la tatăl său, şi lumii apusene. Aşa se explică faptul că Michel Evdokimov a devenit preot, şi încă un preot foarte activ. Eu însumi i-am îndrumat pe foarte mulţi dintre românii care locuiesc în Franţa să meargă la biserica unde slujeşte părintele Michel Evdokimov fiindcă el păstrează o linie teologică patristică. Deci, vorbeşte şi se inspiră din teologia orientală clasică. De aceea, el este ca un stâlp de orientare, aşa cum este şi părintele Nicolas Lossky.

În orice caz, părintele Stăniloae îmbogăţeşte spaţiul teologic occidental prin simplul fapt că prezintă izvoarele şi originile teologiei orientale inclusiv gânditorilor apuseni. Ţin să fac referire şi la faptul că la Paris se află un Centru ce poartă numele părintelui Dumitru Stăniloae, condus de profesorul Michel Stavrou şi de profesorul român Jean Boboc, ambii predând la Institutul Saint Serge.

V-aş ruga să prezentaţi şi câteva aspecte cu privire la legătura dintre părintele Dumitru Stăniloae şi părintele Arsenie Boca, pe care de asemenea l-aţi cunoscut foarte bine şi care reprezintă un capitol extrem de important în viaţa dvs.

Spuneam la începutul convorbirii noastre că pe parcursul vieţii Dumnezeu mi-a oferit această bucurie să cunosc multe personalităţi. Şi dacă pe părintele Stăniloae l-am cunoscut înainte de a-l întâlni, tot aşa şi pe părintele Arsenie: l-am cunoscut înainte de a-l întâlni. Tot datorită Episcopului Nicolae Popovici ştiam de părintele Arsenie Boca pentru că îl avusese student şi i-a făcut recomandarea de a fi trimis de Mitropolitul Nicolae Bălan la studii. Părintele Arsenie era înzestrat de Dumnezeu cu mult talent pe care l-a fructificat şi pe care l-a împărtăşit multor oameni, printre care m-am bucurat şi eu de sprijinul moral şi chiar material din partea sa. Părintele Arsenie Boca a fost studentul părintelui Stăniloae care l-a sprijinit împreună cu Episcopul Nicolae Popovici să meargă la Muntele Athos, ca să se adape din spiritualitatea athonită. De acolo părintele Arsenie s-a întors cu volumele din Filocalie pe care le-a pus la dispoziţia părintelui Stăniloae ca să le traducă în limba română. Uneori a fost caligraful care a înregistrat traducerea părintelui Stăniloae şi l-a ajutat la aşezarea în pagini şi în capitole şi, mai mult decât atât, a ilustrat coperta tuturor celor patru volume. În felul acesta părintele Arsenie Boca a fost un ucenic apropiat al părintelui Stăniloae, ajutându-l în realizarea acestei vaste opere teologice pe care o are. Aş putea spune că dacă nu ar fi existat părintele Arsenie nu s-ar fi putut difuza cărţile pe care le-a tipărit cu atâta greutate în epoca comunistă părintele Dumitru Stăniloae.

Dat fiind că l-aţi cunoscut foarte bine pe părintele Arsenie Boca, de ce credeţi că reprezintă un exemplu grăitor de sfinţenie?

Mă provocaţi să fac un portret în două cuvinte: modestie şi simplitate monastică. Părintele Arsenie a fost un trăitor al conceptului de monah ortodox. De aceea l-a şi ajutat Dumnezeu în toate şi tot ce a făcut, a făcut cu frică de Dumnezeu. A fost un om curajos, un om care a îndurat şi suferinţa. Bunăoară, după ce a aflat că eu sunt fugar, ştiind că înfruntă un regim opresiv comunist, totuşi m-a căutat – eu eram acum la Timişoara – şi a venit să îmi ofere ajutorul. Cu o intuiţie mai bună decât a mea faţă de posibilităţile situaţiei în care mă aflam, m-a sfătuit şi mi-a poruncit ca duhovnic să nu încerc să trec graniţa la sârbi că aş putea fi împuşcat. Mi-a spus: Vei face puşcărie dar nu vei muri în închisoare. Şi acest fapt l-a arătat şi ucenicilor lui care au fost la Prislop şi acest cuvânt mi l-a întărit actualul părinte Stelian Manolache, cadru universitar, care a relatat cum a spus părintele Arsenie Boca: Va face închisoare dar nu va muri în închisoare.

Părintele Arsenie a fost un om care L-a iubit pe Dumnezeu şi care i-a iubit şi pe semeni. Aproape și-a sacrificat viața pentru cei din jurul lui. Şi dacă a trăit în smerenie şi în simplitate, a ştiut să ilustreze cu propria lui viaţă ce înseamnă a renunţa la tot ceea ce ar putea fi de folos. Şi aşa a murit: în simplitate, în rugăciune şi în dragoste de Dumnezeu.

Interviu cu părintele Nicolae Bordaşiu realizat de Tudor Petcu