Ortodocsii Îl poartă în suflet pe Iisus Hristos

     Am rămas foarte dezamăgită pe meleagurile străine de credinţa autohtonilor de acolo, ştiind că şi ei sunt în fond creştini, numai că creştini catolici. Bătrâna Clara de care îngrijeam în Italia, văzându-mă cum ţin sărbătorile religioase şi cum respect rânduielile ortodoxe, zicea că din povestirile mamei sale ştie că şi la italieni mai demult era la fel. Dar cu timpul lucrurile s-au schimbat, şi după cum se vede, defel nu spre bine. Superficialitatea credinţei la care au ajuns catolicii a condus la slăbirea moralei creştine în rândurile lor, astfel creându-se situaţii predispuse pentru înflorirea viciilor atât în familii, cât şi în societate. Sunt destul de vădite aceste vicii, cu ochiul neînarmat dai de ele aproape la fiecare pas: lăcomia şi iubirea de arginţi nu mai au margini în societatea italiană, de asemenea şi dispreţul faţă de semeni, trufia, slava deşartă, zgârcenia, desfrâul etc. Li s-au anihilat de-a binelea tradiţiile frumoase ce ţin de credinţă. De milostenie sufletească nici pomenire! De exemplu, cu prilejul sărbătorilor religioase, azi o mare parte de italieni se avântă în călătorii prin ţări străine,  uitând de adevăratele semnificaţii ale sărbătorilor religioase tradiţionale. Sau iată un alt  exemplu grăitor despre slaba lor credinţă: odată, înainte de o sărbătoare domnească, signora a invitat şi ea acasă preotul să-i binecuvânteze locuinţa, aşa cum se face în bisericile catolice. Aveam de gând să-l conduc pe preot prin toată casa, să nu rămână nimic nesfinţit, dar de unde? Vizita lui s-a redus la discuţii pe teme politice cu stăpâna timp de peste o oră, la o stropire abia-abia simţită cu agheasmă dint-un fel de brichetă aproape invizibilă şi ea, şi asta doar în sufragerie, unde ei au discutat. De rugăciuni nici vorbă, precum şi de tămâiere. Diferă mult la catolici faţă de biserica ortodoxă şi  Împărtăşirea credincioşilor cu Sfintele Taine. Ea se face nu cu Trupul şi Sângele Domnului, ci cu turtele subţiri de pâine, adică folosindu-se numai părticele din trupul Lui, fără a le da credincioşilor şi din scump sângele Domnului. Împărtăşesc şi seara la priveghere, indiferent de au ţinut oamenii post în ziua respectivă sau nu. Nici mărturisirea nu este obligatorie înainte de Sfânta Împărtăşanie. Credincioşii sunt aceia care decid de au ei sau nu păcate grele pentru a le mărturisi. Păcatele cele mici catolicii, de obicei, nu le mai iau în seamă. Deci sufletul lor permanent este întinat, loc luminos în el e greu să afli. Cum ar putea atunci Mântuitorul să intre şi să sălăşluiască într-un asemenea suflet?! Sfântul Apostol Pavel spunea: „ Pentru că roada luminii e în bunătate, dreptate şi adevăr.”[1] Dacă aceste virtuţi s-ar cinsti de toţi creştinii în modul cuvenit, cum ar mai lumina sufletul lor! Citim mai departe la Sfântul Apostol Pavel: „Căci aceasta s-o ştiţi bine, că nici un desfrânat, sau  necurat, sau lacom de avere, care este un închinător de idoli, nu are moştenire în Împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu.”[2] Aici Apostolul atrage atenţia creştinilor la tristele şi dureroasele urmări ale vieţuirii în păcate, în plăceri vicioase. Oameni de artă din lumea ortodoxă care cu sufletul în lumină urmează calea Mântuitorului au creat mai multe opere pentru semenii de bună credinţă, printre care întâlnim şi cântecul  „Ce folos, ce folos – viaţă fără de Hristos”? Bineînţeles că întrebarea e retorică, fiindcă viaţă fără de Hristos nicidecum nu poate exista. Multe lucruri bune avem la îndemână ca să păstrăm Lumina Sfântă şi s-o înmulţim. Dar pentru a reuşi aceasta totodată este nevoie şi de conştientizarea necesităţii vieţuirii întru Hristos, şi de voinţă puternică, şi  de o  autoeducaţie serioasă.

     Mi-a rămas adânc întipărită în memorie fraza rostită de doamna Elena Miron din Bacău, care de tare mulţi ani lucra în Italia. Dumneaei, ca şi mine, era enoriaşa bisericii creştin-ortodoxe române din Brescia. O credincioasă foarte evlavioasă. Cunoştea bine viaţa italienilor, de nenumărate ori fusese în pelerinaje la Locurile Sfinte. Într-o discuţie despre religia din societatea contemporană ea a zis: „Cine azi se mai roagă din tot sufletul la Dumnezeu afară de ortodocşi?” Mi-am dat seama în acel moment câtă dreptate avea această creştin-ortodoxă! Despre doamna Elena Miron mai pot spune că era şi omul dreptăţii. Nu-şi permitea vreo oarecare răsplată sau recompensă pentru faptele sale bune. În acest sens o caracterizează  cel mai bine următorul gest ce mi l-a făcut: signora Carla la adânci bătrâneţe zăcea la pat  şi avea nevoie de îngrijire 24 din 24 de ore; fiul ei a angajat încă o badantă la un salariu lunar deplin. Alegerea căzuse pe doamna Elena. Însă dumneaei m-a lăsat să lucrez eu cum lucrasem şi până atunci,  iar salariul ce i se plătea, fără ca să afle patronii, în întregime mi-l dădea mie, zicând că eu fac lucrul suplimentar şi nu altcineva şi că o creştină nicidecum nu poate pretinde la muncă străină. M-a uimit nespus de mult fapta ei generoasă! Până în ziua de azi îmi amintesc şi de cazurile când venea la mine cu pomană pentru rudele sale decedate. Îmi aducea atunci diferite bucate pregătite acasă de însăşi dumneaei – sarmale, copturi, salate. Ele-mi păreau atât de gustoase! Era atentă şi sensibilă doamna Elena la cursele diavolului, pe care acesta cu nespusă viclenie le scoate în calea dreptcredincioşilor creştini. De exemplu, când una dintre cunoştinţele sale i-a mărturisit că un bărbat divorţat insistent îi face curte, că o îndeamnă la relaţii amoroase, ea imediat i-a tăiat vorba: „Nu credeţi! Asta e de la diavol!” A fost imposibil să nu-i dai crezare acestei ortodoxe, căci dumneaei  a vorbit cu un ton mult prea convingător.

     Întâmplarea a făcut să  privesc cu ochii bine deschişi la lumea din jurul meu. Şi am descoperit pentru mine cazuri şi cazuri de stupiditate la mulţi indivizi certaţi cu buna-cuviinţă, în special din rândurile tineretului, care şi calea homosexualităţii o ţineau, şi  schimbare de sex îşi doreau, şi înfăţişarea de om normal o neglijau… Unii ca aceştia afectează  normalitatea vieţii, se lasă stăpâniţi de vicii grozave ce le tulbură minţile, înnămolindu-le în negreaţă diavolească. De la dânşii nu te poţi aştepta la nimic bun şi frumos, căci sunt lipsiţi, bieţii de ei, de virtuţile pe care le întâlnim la oamenii  statornici şi neclintiţi în adevărata credinţă. Poate de aceea deseori simţeam în atmosfera Italiei o presiune greu apăsătoare asupra mea? Şi atunci, fiind conştientă de starea în care mă aflam, am căutat cât mai repede să mă descotorosesc de ea, căci la sigur era o stare patologică. M-am adâncit în lectura sistematică a moştenirii noastre duhovniceşti, în cunoaşterea de sine şi cu deosebită precauţie evitam şi până în ziua de azi evit încercările insistente din partea mai multor sectanţi de a mă prinde în mrejele lor. Mă străduiesc continuu să ţin calea spre mântuirea sufletească. Şi adesea îmi îngân strofa îndrăgită din propria poezie Ce bine-i să Te-avem în suflet!