Cookies de navigare nu pot fi dezactivate, iar cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Sfânta ScripturăNr. vizualizari: 4954

Sfântul Atanasie cel Mare şi prima listă canonică a cărţilor Sfintei Scripturi

Pr. dr. Adrian Roman
Tags: Sfânta Scriptură;
Sfântul Atanasie cel Mare şi prima listă canonică a cărţilor Sfintei Scripturi
               Scrisoarea festivă 39 din anul 366[1] a Sfântului Atanasie este primul document care listează cele 27 de cărţi ale Noului Testament, iar episcopul alexandrin este primul autor creştin cunoscut care aplică termenul κανονιζόμενα în mod cu totul special pentru cărţile care formează cele două Testamente biblice.  După opinia lui Brakke, canonul oferit de Sfântul Părinte este unul explicit închis[2]. Este prentru prima oară când o autoritate eclesială a Alexandriei stabileşte sau fixează în scris, într-un document oficial, care sunt scrierile biblice recunoscute.
Într-o cateheză baptismală[3], Sfântul Chiril al Ierusalimului este cel care a întocmit o primă lista a cărţilor Sfintei Scripturi în jurul anului 350, iar Eusebiu al Cesareei a precizat prima listă cunoscută a cărţilor Nolului Testament (dacă din cauza problemelor de datare exactă lăsăm deoparte Fragmentul Muratorii[4]). În Istoria bisericească Eusebiu dă de înţeles că ar exista chiar un catalog al cărţilor celor două Testamente, catalog alcătuit de Origen. Totuşi, Eusebiu nu a făcut decât să pună cap la cap pasaje de provenineţă diversă din opera origeniană[5].
 
Scrisoarea festivă 39 a Sf. Atanasie cel Mare
 
Cu ocazia sărbătorilor de iarnă dintre anii 366-367 Sfântul Atanasie, episcop al Alexandriei, a adresat după obicei, o scrisoare festivă Bisericilor din Egipt. Pe lângă învăţăturile privind dreapta credinţă şi canonicitatea cărţilor sfinte, scrisoarea anunţa data celebrării sărbătorii pascale în anul calendaristic următor. Scrisorile pe care în fiecare an episcopul Alexandriei le scria în limba greacă pentru a anunţa Sfintele Paşti erau reproduse în mai multe exemplare[6] şi trimise diocezelor şi celor mai importante mănăstiri din Egipt. Se pare că acestea erau la rândul lor traduse în coptă şi apoi clasificate cronologic, putând sa fie traduse în alte limbi orientale. În acelaşi an al redactării şi trimiterii Epistolei festive 39, Teodoret, care dirija comunităţile monastice pahomiene, face cunoscut mesajul episcopului Alexandriei şi ordonă o traducere coptă a scrisorii şi aşezarea acesteia în mănăstiri precum o lege[7].
Dacă în Topografia creştină compusă spre mijlocul sec. al V-lea de negustorul Cosma Indicopleustes apar 17 citări indirecte ale scrisorii, iar transmiterea ei nu este meţionată, tradiţia manuscriptă, datată între secolele al X-lea şi al XIII-lea, permite identificarea unui fragment, la un călugăr pe nume Ammun.  Extractul[8] din Epistola a 39-a Sfântului Atanasie, în greacă, prezintă multe diferenţe în raport cu versiunea coptă. Pare a fi o rescriere şi nu o traducere şi este vorba doar de prezentarea părţii din scrisoare care conţine lista cărţilor canonice, a cărţilor pentru catehumeni şi critica pe scurt a cărţilor apocrife. Traduceri sau copii ale extractului au circulat separat de epistolă sau mai precis, separat de colecţia epistolelor atanasiene.
Cum a procedat Sfântul Chiril al Ierusalimului în anul 348, vrând să-i prevină pe credincioşi contra învăţăturii scrierilor apocrife, a ales să procedeze şi Sfântul Atanasie, în anul 367, în a sa Epistola festalis. El a apreciat ca foarte grav pericolul acestor scrieri care puteau ameninţa credinţa Bisericii şi s-a decis a preciza şi publica o listă a scrierilor sacre care sunt recunoscute de Biserică, iar apoi a semnala toate apocrifele.
Episcopul alexandrin va învăţa în acestă a 39-a Scrisoare festivă despre Sfânta Scriptură şi despre cărţile apocrife, dând o listă exhaustivă a cărţilor canonice (κανονιζόμενα) ale Vechiului şi ale Noului Testament. Lista este urmată de o alta ce va semnala scrierile definite ca „pentru citit” (αναγινωσκόμενα) şi care sunt destinate catehumenilor.
Categoria antilegomena pare a fi astfel eliminată.  Este necesară o scurtă precizare: Antilegomanae erau la Origen textele a căror autenticitate nu este recunoscută în unanimitate, dar care sunt supuse discuţiei critice. Termenii endiatikos (exprimă apartenenţa la un document oficial, fiind de origine ebraică) şi omologoumenos (receptare unanimă ori asentiment general al lipsei dubiilor cu privire la autenticitate) sunt la Eusebiu echivalenţi. Origen are un termen particular pentru categoria scrierilor ansamblului antilegomenai: neautentice[9] (notoi). Sfântul Chiril va face o distincţie între apokrifa şi textele inspirate în cadrul ecleziastic, vorbind astfel de cărţi de rangul al doilea (en devtero)[10] .
Scrisoarea festivă 39[11] a Sfântului Atanasie este primul document care listează cele 27 de cărţi ale Noului Testament, iar episcopul alexandrin este primul autor creştin cunoscut care aplică termenul κανονιζόμενα în mod cu totul special pentru cărţile care formează cele două Testamente biblice.  După opinia lui Brakke, canonul oferit de Sfântul Părinte este unul explicit închis[12]. Vom reveni mai jos asupra acestei ultime afirmaţii.
 
Sfântul Atanasie precizează cele 22 de cărţi ale Vechilui Testament
 
Sfântul Atanasie precizează cele 22 de cărţi ale Vechilui Testament, transmise  aşa cum se regăseau la evrei: Geneză, Exod, Levitic, Numeri, Deuteronom, Iosua Navi, Judecători, Rut, Regi – prima şi a doua socotite ca una, a treia şi a patra socotite ca una, cele două cărţi ale Paralipomenelor socotite ca una, Psalmi, Proverbe, Ecclesiast, Cântarea Cântărilor, Iov, cei 12 profeţi, socotiţi ca o singură carte, Isaia, Ieremia, Baruh, Plângerile lui Ieremia şi Epistola lui Ieremia, Iezechiel şi Daniel. Noul Testament va conţine: cele patru evanghelii: Matei, Marcu, Luca şi Ioan, Faptele Apostolilor şi cele 7 epistole zise catolice (în textul grec este adăugat şi „ale apostolilor”): Iacob, două ale lui Petru, trei ale lui Ioan şi una a lui Iuda, cele 14 ale lui Pavel, scrieri ordonate astfel: Romani, 2 către Corinteni, Evrei (în textul grec plasat după Tesalonicieni), Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, două către Tesalonicieni, două către Timotei, Tit, Filimon, Apocalipsa (în textul grec: „Apocalipsa lui Ioan”).
În continuare va ţine să precizeze că toate aceste cărţi sunt „sursele mântuirii” care anunţă „învăţătura credinţei” şi „la care nimeni să nu adauge nici să înlăture ceva” [13]. Va numi apoi cărţile destinate pentru „a fi citite” pentru formarea catehumenilor introducându-le prin formula: „pentru a vă pune în gardă (sau pentru a întări în plus)” – în textul grec: „dar pentru un plus de exactitudine”. Aceste cărţi nu sunt canonice, dar sunt „definite de către părinţi pentru cei care sunt recent intraţi [în catehumenat]” şi care doresc să înveţe expunerea credinţei. Cărţile acestea sunt: Înţelepciunea lui Solomon, Înţelepciunea fiului lui Sirah, Ester, Iudit, Tobit, Didahia Apostolilor şi Păstorul [lui Herma][14].
 
Scrierile apocrife
 
În ceea ce priveşte apocrifele, părinţii nu fac nicio menţiune cu privire la ele, afirmă  Sfântul Atanasie, acestea nefiind decât povestiri fabuloase, păreri neîntemeiate, şicane ale oamenilor care doresc să primească laude, principii de discordie etc.: „Este lucrarea răutăţii celor care le-au inventat pentru a contopi un singur cuvânt profitabil... pentru a disimula doctrinele greşite, pe care ei, cu toată evidenţa, le-au creat”[15]. În contextul acesta el va enumera câţiva dintre ereticii responsabili: pe maniheeni, pe Marcion, Phrygie (vizându-i pe montanişti), pe arieni, pe melitieni, dând exemple ale erorilor lor doctrinare. Aceştia ar dori să fondeze chiar cuvintele Sfântului Apostol Pavel pe cărţile lor apocrife zicând că acesta ar fi tras mărturie din ele (de exemplu textul din I Cor. 2, 9)[16].
Grupul αναγινωσκόμενα este prezentat de asemenea, ca un element tradiţional. Este aceasta o tradiţie alexandrină sau a comunităţilor şi mănăstirilor din Egipt? Ne amintim că Origen a făcut deja o distincţie între, pe de o parte, învăţătura morală destinată catehumenilor, mai simplă şi mai puţin doctrinară, predată prin intermediul unor cărţi ca: Ester, Iudit, Tobit, şi preceptele Înţelepciunii lui Solomon şi, pe de altă parte, învăţătura cărţilor divine ca cea a Leviticului (adică o parte a Torei). Toate acestea se întâmplau din pricina influenţei iudaismului şi a diferenţei dintre Biblia ebraică şi Septuagintă[17]. Junod susţine faptul că Sfântul Atanasie „introduce între Scripturi şi apocrife o a treia categorie de texte, apropiate de Scripturi, dar distincte de ele”[18], dar ştim că el le consideră tot Scripturi, dar necanonice. În altă parte Junod pare a opune noţiunea de „caracter scripturistic” celei de „apocrifă”[19].
 
Importanţa istorică şi teologică a Epistolei 39 a Sf. Atanasie
 
Este prentru prima oară cînd o autoritate eclesială a Alexandriei stabileşte sau fixează în scris, într-un document oficial, care sunt scrierile biblice recunoscute. Sfântul Atanasie nu face însă decât să apeleze şi să reamintească o doctrină deja cunoscută, cum afirmă în preambulul scrisorii. Aşadar, criteriul principal: cărţile sunt date de către părinţi care sunt martori şi servitori ai Cuvântului (Luca 1, 2), deci ele sunt originare din epoca apostolică şi au fost deja utilizate încă de pe atunci. Motivul unei indicaţii sau precizări oficiale este situaţia celor simpli care sunt înşelaţi de oameni înclinaţi spre rău care le dau „să citească scrieri zise apocrife, al căror titlu aminteşte de cel al cărţilor sfinte autentice sau inspirate, apocrifele fiind opera ereticilor. El nu se fereşte a numi pe eretici proşti şi încrezuţi (în textul grec: „oameni morţi”) în raport cu creştinii care au „Scripturile, suflare a lui Dumnezeu, pentru ca noi să fim salvaţi prin ele, şi – afirmă Sfântul Părinte mai departe - pentru că imi este teamă ca din pricina vicleniei unor persoane, unii oameni mai simpli să nu se rătăcească departe de simplitatea şi puritatea care duce la Hristos... şi ca ei să nu înceapă în plus a citi din cărţile apocrife, abuzate de numele cărţilor adevărate, [...], eu vă rog, deci, suportaţi să vedeţi dacă acele cărţi pe care voi le cunoaşteţi sunt cele pe care eu vi le voi scrie”[20]. În acest context aminteşte de Enoh, Moise şi Isaia, deci putem concluziona că sunt vizate cărţi sau texte apărute sub numele acestora[21].
Semnalează şi faptul că unii au încercat să scrie pentru ei înşişi cărţi care sunt apocrife şi le-au plasat alături de Scripturile inspirate, „cele în care noi avem credinţă” şi care au fost date părinţilor, care le-au văzut cu proprii lor ochi încă de la început şi care au devenit servitori ai Cuvântului. La o atentă analiză a textului putem observa că Sfântul Părinte a luat ca model introducerea Evangheliei Sfântului Luca. Astfel, episcopul alexandrin va fi încredinţat a afirma: „Mi-a părut bun şi mie, care am cunoscut (sau „care le-a învăţat”) încă de la început şi care sunt încurajat de fraţi înţelepţi, de a vă arăta cărţile canonice care ne-au fost date pentru că ele sunt crezute ca fiind de origine divină, cu scopul ca cel care a fost înşelat să condamne pe aceia care l-au rătăcit, dar cel care a rămas nevătămat (clar) să se bucure când îi amintim cărţile canonice[22].
Numai în aceste cărţi canonice este anunţată doctrina credinţei, ca urmare, cărţile deuterocanonice pot fi situate pe o treaptă, am putea zice inferioară. Baruh şi Epistola lui Ieremia sunt alăturate Plângerilor lui Ieremia într-un volum, apoi Ester nu figurează în listă, iar cărţile Macabeilor nu figurează deloc în nicio înşiruire. Baruh nu era canonică nici în canonul iudaic, iar Baruh împreună cu Tobit, Iudit şi Epistola lui Ieremia nu sunt canonice nici astăzi în Scriptura Bisericii noastre, dar dimpotrivă cartea Esterei se regăseşte între cele canonice.
Adoptarea numărului de 22 de cărţi pentru cărţile canonice ale Vechiului Testament nu a fost înţeleasă în acelaşi sens perceput de evrei. Printre profeţi nu găsim doar Ieremia şi Plângerile lui Ieremia la Sfântul Chiril şi Atanasie, ci de asemenea, Baruh şi Epistola lui Ieremia. Origen, când descria canonul iudaic, punea alături de Ieremia atât Plângerile cât şi Epistola acestuia (în comentariul său la primul psalm[23]).
În afara cărţilor numite sunt şi altele pe care părinţii au decis să le citească catehumenilor deoarece conţineau primele elemente ale doctrinei creştine: Înţelepciunea lui Solomon, Înţelepciunea fiului lui Sirah, Ester, Iudit, Tobit, Didahia şi Păstorul.
Sfântul Atanasie percepe întreprinderea sa ca un act de curaj (de îndrăzneală). El, prezentând o listă exhaustivă, inovează şi este conştient de acest lucru, apoi este conştient şi că ar putea exista o opoziţie la condamnarea cărţilor apocrife făcută de el în epistolă, prima argumentare fiind întărită de mărturia Scripturii (spre exemplu: versetele 14-15 din Epistola lui Iuda referindu-se la una din aceste apocrife şi anume la I Enoh 1, 9).
Sfântul Atanasie va afirma încă de la început că a consultat tradiţia pentru a expune cărţile canonice care au fost transmise. El face referire la părintele (predecesorul său Alexandru) de la care a înţeles lucrurile pe care le-a învăţat ca drepte. Tradiţia este ideea principală care a coordonat toate celelalte elemente.
În circulara Sfântului Atanasie din primăvara anului 356 putem întâlni numeroase şi precise trimiteri biblice contra arienilor. Cărţile utilizate în special pentru argumentaţia teologică sunt în primul rând: Proverbele (utilizată şi de Arie), Ieremia, Baruh, Psalmii, Evrei, Efeseni, Isaia, Geneza, Exodul, I Ioan, Faptele Apostolilor ş.a.[24]. Reamarcăm folosirea cărţii Baruh în contextul apărării învăţăturii de credinţe, care conform episcopului îşi are sursa numai în cărţile canonice. A. C. Sundberg şi C. Larcher au observat că teologul alexandrin foloseşte cărţile αναγινωσκόμενα  în aceeaşi manieră cu cele pe care el le numeşte canonice[25]. Conceptul de canon scripturistic a fost familiar Sf. Atanasie, aşa cum atestă Epistula de decretis synodi Nicaenae (datată între 351-355), unde el spune că Păstorul nu face parte din canon. Se pare a fi prima întrebuinţare a acestui termen[26].
O problemă era la acea dată distincţia între cărţile canonice şi cărţile „de citit” pentru catehumeni deoarece se susţinea că doar primele sunt inspirate. Höpel-Gut şi Goettsberger disting între teoria episcopului alexandrin şi practica acestuia care citează Scripturile proto şi deuterocanonice[27]. Această distincţie este văzută de Cornely[28] ca o urmare a ceea ce de asemenea, Origen a indicat. Excepţie face că Origen nu a negat deuterocanonicelor întreaga autoritate de cărţi inspirate. Merk[29] observă titlul de „Scripturi” dat de Sfântul Atanasie cărţilor lui Tobit, apoi Istoriei Susanei, lui Bel şi balaurul şi Cântării celor trei tineri în Adv. Arianos şi Ep. Ad Serapionem.
Ruwet afirmă faptul că dacă am judeca prin doctrina lui Clement şi Origen, în Biserica din Alexandria canonul cuprinde cărţi enumerate prin decizii eclesiastice anterioare[30]. Deci, nu trebuie să fim surprinşi dacă în 367 un episcop al Alexandriei propune fără ezitare o listă completă ca autentică, după cum afirmă chiar el. Totuşi, Origen nu a admis anumite cărţi sau a semnalat faptul că unii nu vor să recunoască autoritatea uneia sau alteia dintre scrierile biblice (Înţelepciunea lui Solomon – în De Oratione, capitolul al II-lea din Daniel şi Tobit – în De Principiis)[31]. Origen a declarat că „aparţine Bisericii lui Dumnezeu de a ne spune care sunt cărţile inspirate.
 Origen, Clement, Dionisie[32] folosit simultan texte din Noul Testament şi texte deuterocanonice. Chiar şi Sfântul Atanasie îşi fundamentează cuvântul său pe texte din cărţi ca Înţelepciunea lui Solomon, Ecclesiastic sau, după cum deja am precizat, pe fragmente din cartea Daniel.
Origen este cel care vorbeşte despre hrana spirituală care este Scriptura zicând că între cărţi unele sunt ca laptele având o doctrină mai simplă şi mai clară şi acestea sunt prezentate începătorilor pentru învăţarea primelor elemente; acestea sunt de asemenea, cărţi divine. El dă şi exemple: Ester, Iudit, Tobit şi Înţelepciunea lui Solomon. În aceste cărţi catehumenii vor putea găsi poruncile învăţăturii divine[33]. Origen nu dă o listă precisă. Obiceiul exista în epocă de a nu da să se citească începătorului orice fel de cărţi.
O tendinţă generalizată a fost de a pune deoparte cărţile care în anumite Biserici nu erau admise de către toţi ca inspirate. Apoi, nu se poate neglija influenţa iudaică. De exemplu, Ester putem spune că este carte canonică în Palestina atât pentru evrei cât şi pentru creştini[34] dar, în Asia Mică, Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul Amfilohie[35] nu amintesc cartea Ester printre cele 22 de cărţi ale canonului vechi testametar. Singura cauză pentru retragerea acestei cărţi din canon trebuie să fi fost influenţa iudaică.
În ceea ce priveşte situaţia cărţilor Macabeilor amintim din nou lipsa citării ei la Sfântul Atanasie, dar numirea ei totuşi ca una dintre cele mai cunoscute între evrei. Pentru Clement şi Origen aceste cărţi sunt inspirate. În fragmentele lui Dionisie nu apar, dar acest lucru nu este surprinzător având în vedere că citările din aceste cărţi nu sunt deloc frecvente[36].
În ceea ce priveşte cărţile necanonice, III Ezdra este citată de două ori de Sf. Atanasie ca inspirată[37], tot ca inspirată este citată cartea Păstorului lui Herma[38]. Pentru Didahie nu găsim nicio citare.
De analizat este şi dezacordul dintre autorităţile bisericeşti ale vremii, dintre anumiţi dascăli carismatici şi autoritatea sacramentală a Bisericii. Presupunem că formarea unui anumit canon avea ca obiectiv înlocuirea speculaţiilor doctrinare cu înregistrarea (oficială, cunoscută public) a ceea ce Hristos, singurul sau adevăratul Dascăl, a gândit.[39]
Brakke este cel care vrea să demonstreze că formarea canonului a dus la realizarea unui creştinism universal în Egipt, pentru că disputele în această regiune nu s-au purtat doar asupra listelor de cărţi, ci şi cu privire la autoritatea spirituală şi organizarea socială (ştim că Biserica melitiană a fost o alternativă ierarhică episcopală), apoi este sigur că modelele academice[40] ale creştinismului: dascălii şi discipolii, sunt mai vechi.
Autoritatea dascălilor fondată pe calităţile unice intelctuale şi morale, ca daruri ale lui Dumnezeu şi contactul foarte apropiat al acestora cu divinitatea vor fi argumente ale receptării interpretărilor oferite de aceştia asupra cărţilor sfinte. Brakke sugerează că în primii ani ai secolului al IV-lea ierarhia episcopală şi cercurile de studii nu erau prea clar distincte în Alexandria în raport cu dezvoltarea sistemului de Biserici comunitare (parohiale). Scopul Sfântului Atanasie şi al predecesorului său ar fi fost de eliminare a modului de autoritate academic din sistemul lor parohial. Condamnarea lui Arie în calitatea sa de presbiter de către un sinod al episcopilor dă expresie faptului că autoritatea unui presbiter ca dascăl nu vine din educaţia sau inteligenţa sa, ci a fost acordată de către episcop[41]. În debutul scrisorii sale, episcopul Atanasie vrea să convingă asupra înlocuirii autorităţii umane cu autoritatea lui Hristos[42] (39, 17-31).
Nu este obligatoriu a înţelege, cum s-a afirmat la începutul articolului, că episcopul alexandrin ar închide sau încheia acest canon, ci că în calitate de episcop el este promotorul unui anumit tip de canon biblic. Sf. Atanasie nu a acuzat dascălii de a fi publicat apocrife, ci persoanele cu o organizare episcopală (precum melitienii) şi care erau în conflict cu autoriatatea sa episcopală. Probabil tocmai comunitaţi ca cea melitieană utilizau noţiunea de apocrifă ca una pozitivă, termen apoi preluat ca peiorativ încă înainte de Sfântul Atanasie[43].
În Codex Vaticanus ordinea cărţilor Noului Testament este identică cu cea din lista Epistolei festive 39 a Sfântului Atanasie ce Mare. Manuscrisul este întrerupt în mijlocul Epistolei către Evrei, dar putem fi siguri că epistolele pastorale şi Apocalipsa ar fi urmat. Nu putem sa fim siguri dacă şi cărţile αναγινωσκόμενα au fost adăugate la final. Versiunea coptă este mai apropiată de cea greacă a Codex-ului datorită ordinii cărţilor, în special a poziţiei Epistolei către Evrei.
Concluzia preliminară a unuia dintre cercetătorii subiectului este că lista atanasiană devine un fel de tablă de conţinuturi posibile pentru secolul al XI-lea sau cel puţin al XII-lea, dar se pare că nu a devenit deloc universală până în sec. al XIII-lea şi nici măcar mai târziu succesiunea cărţilor sacre ale Sfântului Atanasie nu a ajuns să fie fixă[44]. Pentru epoca redactării însă, lista oferită de autoritatea episcopală egipteană oferea un reper ferm în ceea ce priveşte categorisirea scrierilor sfinte, sensul şi modul lor de utilizare. Sf. Atanasie fixează canonul biblic pe baza tradiţiei, după afirmaţiile sale, sfătuit de bătrâni înţelepţi, aşa cum aminteşte în epistolă şi după ce a cercetat informaţiile care circulau în epocă, ştiind că în călătoriile sale a ajuns atât în centrele ecleziale orientale, cât şi în cele apusene, trecând chiar şi pe la Roma, unde se va fi informat şi va fi cunoscut diferitele poziţii ale ierarhilor. 

 


[1] În acest studiu am urmărit cu pecădere traducerea textului copt (publicat în parte de L.Th. Lefort, Corpus Scriptorum Christianorum Orientalium, vol. 15, „Scriptores Coptici”, tomus 20, Louvain, Dubecq, 1955, p. 34-37), care ţine seama şi de traducerea versiunii greceşti, în limba franceză, realizat de Aragione cu o clară împărţire paragrafică (vezi nota 3). Traducerea este cea mai completă ţinând seama de fragmentele descoperite recent. Textul scrisorii a fost editat şi tradus fragmentar în diferite colecţii şi studii existând şi o traducere germană (Puis Merendino), una engleză (David Brakke) şi o alta italiană a lui Camplani (vezi Aragione, nota 3) Deasemenea pentru extractul grec ne-am folosit şi de ediţia lui F.W. Grosheide, Some early lists of the books of the New Testament, Leiden, 1948, p. 19
[2] Brakke, Canon formation and Social Conflict in Fourt. Century Egypt. Athanasius of Alexandria’s Thirty-ninth Festal-Letter, în “Harvard theological review” 87/1994, p. 396
[3] În româneşte: Despre dumnezeieştile Scripturi, în Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B. O. R., Buc., 2003, p. 66-68
[4] Datarea sa în sec. al II-lea este contestată, deşi nici susţinătorii datării lui în sec. al IV-lea nu conving mai mult
[5] Aragione G., La lettre festale 39 d’Athanase. Présenstation et traduction de la version copte et de l’extrait grec, în Aragione G./Junod E./Norelli E. (ed.), Le canon du Nouveau Testament. Reagards nouveaux sur l’histoire de sa formation. (Le monde de la Bible 54), Genéve, 2005, p. 170
[6] În ceea ce priveşte copierea cărţilor în epocă, notăm mandatarea lui Eusebiu în anul 331 (după alţii în jurul lui 355) de ătre Constantin de a pregăti 50 de copii ale scrierilor sacre pentru Biserica din Constantinopol ţi spre 341 scribi alexandrini vor începe această lucrare la Roma (cf. Sfântului Atanasie ce Mare, Apol. Const. 4, 36-37)
[7] În La vie de Pachômie, 189, trad. A. Veilleux, 1984 apud Jonod E., D’Eusèbe de Césarée à Athanase d’Alexandrie en passant par Cyrille de Jérusalem : de la construction savante du Nouveau Testament à la clôture ecclésiastique du canon, in AragioneG./Jonod E./Norelli E. (ed), op. cit., p. 189. Anumiţi savanţi consideră că definirea canonului atanasian a fost vizată în special în mănăstirile din deşert (ex. Roger Begnall cf. Brakke, op.cit., p. 189)
[8] Prin extract vom înţelege în general doar fragmentul extras din scrisoare ce conţinea lista cărţilor biblice.
[9] Nelegitimă.
[10] Aragione G., op. cit., p. 174-178, 181-182
[11] În acest studiu am urmărit cu pecădere traducerea textului copt (publicat în parte de L.Th. Lefort, Corpus Scriptorum Christianorum Orientalium, vol. 15, „Scriptores Coptici”, tomus 20, Louvain, Dubecq, 1955, p. 34-37), care ţine seama şi de traducerea versiunii greceşti, în limba franceză, realizat de Aragione cu o clară împărţire paragrafică (vezi nota 3). Traducerea este cea mai completă ţinând seama de fragmentele descoperite recent. Textul scrisorii a fost editat şi tradus fragmentar în diferite colecţii şi studii existând şi o traducere germană (Puis Merendino), una engleză (David Brakke) şi o alta italiană a lui Camplani (vezi Aragione, nota 3) Deasemenea pentru extractul grec ne-am folosit şi de ediţia lui F.W. Grosheide, Some early lists of the books of the New Testament, Leiden, 1948, p. 19
[12] Brakke, Canon formation and Social Conflict in Fourt. Century Egypt. Athanasius of Alexandria’s Thirty-ninth Festal-Letter, în “Harvard theological review” 87/1994, p. 396
[13] Epistola festalis 39, 10
[14] Idem39, 20
[15] Ibidem 39, 22-23
[16] Ibidem 39, 25-26
[17] Cf. Ruwet, Junod, etc.
[18] Jonod E., D’Eusèbe de Césarée à Athanase d’Alexandrie en passant par Cyrille de Jérusalem : de la construction savante du Nouveau Testament à la clôture ecclésiastique du canon, in AragioneG./Jonod E./Norelli E. (éd.), Le canon du Nouveau Testament. Regards nouveaux sur l’histoire de sa formation (Le monde de la Bible 54), Genéve, 2005, p. 184
[19] Ibidem, p. 189
[20] Epistola festalis 39, 15
[21] Junod E., op.cit., p. 188
[22] Epistola festalis 39, 16
[23] Eusebiu, Istoria bisericească 6, 25
[24] Vezi Charles Kannengiesser, La Bible et al crise arienne, în Bible de tous les temps, vol. I : Le monde grec ancien et la Bible, Paris, 1984, p. 301-312
[25] Leemans J., Athanasius and the Book of Wisdom, în Ephemerides theologicae Lovanienses 73/1997, p. 351
[26] Junod, op.cit., p. 190
[27] Cf. J. Ruwet , Le canon alexandrine des Ecritures. Saint Athanase, în Biblica 33/1952, vezi şi nota 5, p. 3
[28] Historica et critica. Introd. in U.T. libros sacros I2, 1984, p. 100s, apud J. Ruwet, op. cit., p. 4
[29] Introductionis in Scripturae libros Compendium12 (1940), p. 42 apud J. Ruwet,op.cit., vezi şi nota 5, p. 4
[30] J. Ruwet, op. cit., p. 4
[31] Trebuie să amintim chiar îndoiala sa cu privire la autenticitatea Epistolei către Evrei
[32] Vezi J, Ruwet, op. cit., notele 2-6, p. 11 şi notele 1-4, p. 12
[33] In Num. hom. 27, 1
[34] cf. J. Ruwet, op. cit., p. 18-19
[35] El spune totuşi că are cunoştinţă despre faptul că unii o ţin ca şi canonică, martor fiind canonul sinodului de la Lodiceea, care a aşezat între cărţile canonice şi cartea Esterei.
[36] Cf. J. Ruwet, op. cit., p. 21
[37] Ad. Arianos or. II, 20
[38] De Incarnatione Verbis 3; IIe Epître festale şi De decretis Nicenae Synodi 4
[39] Brakke, op. cit., p. 398-399
[40] Ibidem, p. 400
[41] Ibidem, p. 404-405
[42] Epistola festalis 39, 17-31
[43] Brakke, op. cit., p. 409
[44] Daryl D. Schmidt, The Greek New Testament like a Codex, în “The canon debate: on the origins and formation of the Bible”, editor L. M. McDonald et J. A. Sanders, Massachusetts, 2002, p. 478
 
12-09-2013
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu