Sfântul Ioan Gură de Aur şi iudaismul antiohian

Prin cele opt omilii[1], rostite împotriva iudeilor, Sfântul Ioan Gură de Aur ne-a lăsat cel mai complet[2] material despre atitudinea creştină publică faţă de evrei în secolul victoriei creştine. Cuvintele adresate comunităţii prin omiliile Sf. Ioan Gură de Aur, care se doreau a fi un „leac” pentru membrii Bisericii şi o mărturie a identităţii şi unicităţii creştine aflate în plină criză în epocă, au fost catalogate mai târziu drept „cele mai oribile şi violente denunţări ale iudaismului ce pot fi găsite în scrierile unui teolog creştin”[3]. Scopul acestui articol este de a prezenta particularitatea acestor predici în contextul cultural antiohian al sfârşitului de secol IV. Într-o perioadă tulbure pentru Siria şi întreg Orientul Mijlociu, când creştinii sunt persecutaţi şi bisericile distruse, să ne amintim prin opera Sf. Ioan Gură de Aur ce sursă de profundă spiritualitate este Biserica Ortodoxă Siriacă.

 

Scurtă biografie a Sf. Ioan Gură de Aur

 

Sfântul Ioan Gură de Aur s-a născut în anul 349 într-o distinsă familie ce aparţinea clasei superioare şi instruite din Antiohia. Aici trăieşte, cu excepţia unei scurte perioade, până în anul alegerii sale ca episcop (398). Tânărul Ioan începea, după terminarea educaţiei şi a studiilor de retorică, să simtă o luptă sufletească tot mai profundă, între iubirea faţă de oraşul său, ce reprezenta cultura şi civilizaţia greacă, şi loialitatea faţă de tradiţia creştină reprezentată de călugării neînvăţaţi din munţii din preajma Antiohiei. Nu a devenit un avocat, aşa cum mulţi l-ar fi văzut pe talentatul Ioan în ale retoricii, ci încreştinându-se (368) îşi schimbă viaţa intrând în trupul Bisericii antiohiene. Intrarea sa în Biserică prin botez îi oferea oportunităţi ca oricărei persoane ce provenea în epocă din clasa superioară, adică posibilitatea de accedere cu uşurinţă la funcţiile de conducere bisericeşti până la cea mai înaltă treaptă ierarhică. Marea majoritate a episcopilor proveneau din familiile ce dominau societatea, politica şi economia imperiului[4], având aceeaşi cultură ori educaţie cu cei care aparţineau profesiunilor “seculare”. Anumite oficii ecleziale ca cel de citeţ, acolut, exorcist şi alte slujiri similare erau poziţii ocupate de cei din clasa inferioară, însă cei cu ocupaţii comune (ca brutăria spre exemplu) erau excluşi în mod explicit de la deţinerea vreunei slujiri bisericeşti. A face parte din cler aducea desigur beneficii financiare, iar în marile oraşe clerul era des plătit, ca şi azi, mai bine ca alte profesii[5]. Nu erau însă toate acestea o motivaţie pentru tânărul Ioan, care începuse deja studiile Scripturii sub îndrumarea episcopului Meletie. După trei ani devenea citeţ, treaptă ce-l putea conduce mai târziu spre diaconat ori preoţie. Urmează retragerea sa în deşertul sirian, devenit ideal de viaţă pentru creştinătate, căruia îi va dedica una din primele sale lucrări[6].

 

În Antiohia secolului al IV-lea se vorbea în mod extins greaca, iar oraşul atinsese un nivel ridicat al civilizaţiei, cu o cultură strălucitoare, fiind rezidenţa guvernatorului roman al Siriei şi comes orientis[7]. Populaţia oraşului în antichitate era estimată între 150.000 şi 300.000 de locuitori, comparabilă ca mărime cu Alexandria şi Cartagina[8]. Ca şi în alte oraşe viaţa era stratificată pe clase sau nivele economice. La cel mai înalt nivel se găseau vechile familii deţinătoare de averi, ai căror strămoşi vieţuiseră în cetate de generaţii. Multe dintre poziţiile acestora au fost obţinute datorită investiţiilor în terenuri, apoi din vânzarea de cereale şi cămătărie[9]. Evident că astfel de familii influenţau viaţa politică, economică şi culturală a aşezării, garantând astfel menţinerea tradiţiilor elene ale oraşului. Ca şi profesorii, oamenii legii ori cei din administraţie, clerul de rang înalt făcea parte şi el din această clasă. Atât creştinii, cât şi evreii, ocupau diferite poziţii la acest nivel. Populaţia evreiască este estimată între 65.000 şi 500.000 de locuitori de către Kraeling[10] sau între 22.000 şi 150.000 de către Wilken şi Meeks[11].

 

Începutul activităţii omiletice a sf. Ioan Gură de Aur

 

În anul 381, Sfântul Ioan Gură de Aur e sfinţit diacon de către episcopul Meletie, iar în 386 preot de către Flavian, fiind deja unul dintre principalii predicatori din oraş. Una dintre atribuţiile sale omiletice era şi aceea de a predica împotriva creştinilor arieni care dominaseră mai bine de o generaţie viaţa bisericească din Antiohia[12] şi care erau pricină de dispută între creştini. Certurile între fracţiunile creştine erau şi unele generate nu numai exclusiv de ideile religioase, ci şi proprietăţile şi privilegiile pe care le deţinea Biserica. Astfel de neînţelegeri erau aplanate prin intervenţia imperială ca de exemplu promulgarea de legi în favoarea episcopilor niceeni în ceea ce priveşte deţinerea controlului asupra clădirilor bisericeşti[13]. Chiar membrii aceleiaşi familii erau dezbinaţi datorită îmbrăţişării ideilor uneia dintre cele două părţi. Aşa cum putem observa din omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur, partida ariană, ori anomeii desprinşi din aceasta în urma persecuţiei împotriva arienilor sub împăratul Teodosie, considerau că cei care au abandonat adevărata şi tradiţionala învăţătură creştină sunt creştinii niceeni, ei apelând la Sfânta Scriptură şi experienţa lui Hristos, pe care o aveau, pentru susţinerea ideilor proprii[14].

 

Evreii - punere în context

 

Religia creştină devenise deja dominantă având o formidabilă forţă spirituală în imperiu. Lumea se menţinea pluralistică, iar vigoarea păgânismului era menţinută cu precădere în vest[15]. Nici evenimentele şi celebrările curente, nici calendarul, nici arhitectura[16] ori sistemul educaţional[17], nu dădeau Antiohiei în aceea vreme imaginea unei societăţi creştine. Iudeii ar fi fost primii care s-au alăturat mercenarilor din armata lui Seleucus, general al lui Alexandru cel Mare, după fondarea oraşului[18] devenind apoi un important reper evreiesc în epocă. Ca şi în alte părţi aceştia au suferit persecuţii din partea regilor ori populaţiei, aşa cum s-a petrecut de pildă în Alexandria. Schatkin susţine că ar exista dovezi în favoarea ipotezei potrivit căreia martirajul fraţilor Macabei şi al mamei lor, ce s-a petrecut în timpul lui Antiochus IV, ar fi avut loc în Antiohia şi nu la Ierusalim[19]. Este sigur însă că rămăşiţe pământeşti ale acestora au fost venerate mai târziu în Antiohia, construindu-se chiar o sinagogă deasupra mormântului[20]. Antiohienii evrei puteau să-şi urmeze modul de viaţă în pace şi linişte, organizându-se într-o comunitate care atrăgea prin ceremoniile sale o mulţime de greci. Evreii proveneau şi ei evident din diferite clase economice care-i includ şi pe deţinătorii de mari averi. Legislaţia romană le va asigura mai târziu păstrarea obiceiurilor lor religioase[21], dar nu fără atragerea unor dezaprobări din partea celorlalţi cetăţeni, neînţelegeri ori chiar ostilitate privind diferenţele religioase. Este evident că ceea ce pentru un grec era sacru, pentru un iudeu era profan (ori spurcat), iar uneori practicile evreieşti erau privite ca imorale ori revoltătoare: circumcizie, post, prozelitism, exclusivism etnic etc.

 

Deşi imperiul devenise în mod oficial creştin, iudaismul avea încredere în statutul său viitor pentru a face investiţii ca, de exemplu, construirea unei sinagogi ori cumpărarea de domenii noi. Iudeii din Antiohia aveau legături strânse cu cei din Palestina şi vecinătăţi (Apamea, Ihmestar, Aleppo, Emessa şi Cyr), limba lor fiind greaca. Chiar în Palestina, în oraşele unde se vorbea greceşte, iudeii foloseau această limbă pentru rugăciune şi educaţie[22]. Acelaşi lucru se întâmpla şi în Cezareea Palestinei, similaritatea acesteia cu Antiohia fiind foarte mare. Aici aflăm că majoritatea evreilor nu erau bogaţi, ci diversitatea socială se distingea deopotrivă şi în comunitatea iudaică care număra destui săraci ce nu aveau deseori bani nici pentru uleiul necesar ceremoniei din Sabat[23]. Deşi bine adaptaţi societăţii în care trăiau, evreii nu încetau a rămâne practicanţi ai religiei lor. Îşi doreau, aşa cum ne este atestat şi de Sfântul Ioan Gură de Aur (Către iudei, 7, 1), restaurarea templului şi întoarcerea în Ierusalim.            

 

Cele opt omilii către iudei ale Sf. Ioan Gură de Aur

 

Pentru că am pomenit deja de cele opt omilii adresate iudeilor în 387[24] de către arhiereul antiohian şi pentru a deschide discuţia cu privire la raportul sfântului episcop cu evreii, notăm mai întâi faptul că predicile Sfântului Ioan Gură de Aur rostite în Antiohia sfârşitului de secol IV, împotriva evreilor, au fost unele deopotrivă polemice şi denunţiative. Creştinii cărora le erau adresate aceste omilii erau dintre cei care participau la festivităţi iudaice, într-o perioadă în care, ne spune Urbach, conducătorii comunităţilor evreieşti nu se mai opuneau demult prozelitismului, ci dimpotrivă, îl agreau[25]. Prin aceste omilii ni se deschide o perspectivă în plus asupra raporturilor dintre creştini şi iudei din acea perioadă. Sfântul Ioan Gură de Aur îi avea în vedere în predicile sale pe creştinii ce nu necesitau vindecare, pe creştinii iudaizanţi („fraţii noştri”), pe cei din afara Bisericii („străini), care nu erau alţii decât anomeii, şi evident pe evrei. Dintre aceştia, iudaizanţii sunt numiţi „creştini pe jumătate”[26]. Trebuie să notăm faptul că pentru Sfântul Ioan Gură de Aur viaţa creştină era raportată permanent la Hristos şi tainele Bisericii, iar discursul său întotdeauna fundamentat pe Sfânta Scriptură, lucru de care va trebui să se ţină cont în interpretarea argumentării şi manierii de exprimare a acestuia, aşa cum vor fi ele amintite mai jos.

 

Despre data celebrării Paştilor

 

Populaţia evreiască atrăgea în Antiohia un număr însemnat dintre creştini, dar şi păgâni, la alăturarea în practica obiceiurilor religioase mozaice. Acest lucru era mult mai accentuat în special între creştinii din nordul Siriei şi se referea în particular la celebrarea Paştilor după calendarul iudaic[27], respectarea legilor cu privire la mâncăruri şi participarea la sărbători în sinagogă în paralel cu frecventarea slujbelor Bisericii creştine[28]. Se ştie în plus că viziunea laicatului era împărtăşită într-un numit fel şi de călugării retraşi nu departe de oraş. Teodoret va povesti cum un călugăr îmbunătăţit duhovniceşte, pe nume Abrahames, ce trăia aproape de Antiohia celebra Învierea Domnului la o dată greşită, ignorând hotărârile luate la Sinodul ecumenic de la Niceea (325). Acesta, datorită insistenţelor venite din partea marelui Marcianos cu privire la ultimele modificări din Biserică, şi-a schimbat data prăznuirii Paştilor la unison cu Biserica[29]. Sf. Ioan Gură de Aur va încerca să convingă prin a treia sa omilie către iudei (ori iudaizanţi) că nu trebuie să cântărească valoarea practicilor religioase fundamentându-le pe o dată precisă de prăznuire[30], el reafirmând prioritatea şi obligativitatea deciziilor sinodale de la Niceea asupra tradiţiei anterioare[31]. Pentru că mulţi invocau ca argument suprem experienţa lui Hristos în raport cu Paştile, Sfântul Ioan va considera şi el împreună cu aceştia că Mântuitorul „a făcut Paştile cu ei [evreii]”, dar asta „nu ca să-l facem şi noi cu ei, ci pentru ca să introducă, prin umbră, adevărul”. Pricina prăznuirii Paştilor de către Mântuitorul este doar de a pune în lumină tipul (Paştile cele vechi) căruia îi urma adevărul „introdus, adaugă el, în timpul Cinei celei de Taină. Iar când adevărul a fost introdus, umbra se ascunde şi nu mai are rost” astfel încât Hristos „nu numai că n-a poruncit să ţinem Paştile iudeilor, ci, dimpotrivă, ne-a eliberat de nevoia aceasta”[32]. Sfântul Părinte va identifica Paştile cu săvârşirea Sfintei Euharistii afirmând apoi că „Sfânta Jertfă săvârşită astăzi şi cea săvârşită ieri şi cea săvârşită în fiecare zi este la fel şi aceeaşi cu cea săvârşită în ziua aceea a Sâmbetei”, adică având aceeaşi valoare şi „fiind una şi aceeaşi, la fel de înfricoşătoare şi de mântuitoare”[33].

 

Problema datei Naşterii Domnului

          

M. Simon este cel care, conform lui Ziadé, adaugă chestiunii rivalităţii creştino-iudaice în materie de calendar problema datei Naşterii Domnului. Pentru că una din teoriile cu privire la stabilirea ei spune că aceasta a fost hotărâtă pe 25 decembrie la Antiohia, pentru a lupta contra sărbătorii de Hanukka, celebrată la 25 kislev, acesta merge mai departe concluzionând că prăznuirea Macabeilor a fost instituită pentru a lupta contra aceleaşi sărbători, argumentare de altfel fragilă. Cultul Macabeilor este şi el de o importanţă semnificativă în ceea ce priveşte relaţia dintre creştini şi evrei în comunitatea antiohiană însă nu este în intenţia noastră de a detalia acest aspect al raportului dintre cele două grupări. Se pare că moaştele celor şapte fraţi Macabei, împreună probabil cu mama şi scribul lor, au ajuns în secolul al IV-lea în posesia creştinilor pe vremea când Sfântul Ioan Gură de Aur devenea preot şi după luarea în posesie a sinagogii din Antiohia de către creştini şi transformarea ei în martirium[34]. Sinodul de la Laodiceea (c. 360) va încerca să pună capăt prin canoanele 37 şi 38 asocierii prea apropiate dintre cele doua grupări. Constituţiile Apostolice (2, 61; 5, 17) vor interzice creştinilor practicile iudaizante. Sfântul Ioan Gură de Aur va vorbi în mod explicit poporului conştient de mentalitatea evreilor şi părerile şi practicile unora dintre creştini: „Mulţi dintre creştini, dintre cei care spun că gândesc ca şi noi, se duc să vadă sărbătorile, iar alţii sărbătoresc împreună cu iudeii şi iau parte la posturile lor”[35].

 

Maxwell descrie aceste omilii ca fiind „atacuri agresive”[36] atât împotriva iudeilor, cât şi a creştinilor iudaizanţi, care răspundeau influenţei exercitate de aceste două grupuri de influenţă împotriva cărora îşi îndrepta „mânia, cât şi retorica sa”[37]. În ceea ce priveşte retorica, se poate remarca disocierea de stilul formal al discursului din epocă. Sfântul Ioan Gură de Aur va folosi „jumătăţi de adevăruri, insinuări răutăcioase, vinovăţia prin asociere, limbaj abuziv şi incendiar, comparaţii maliţioase, şi în general, exces şi exagerare”[38]. Modul în care vorbeşte în unele din predicile sale[39] îl face pe Maxwell să creadă posibilă prezenţa în biserică, în timpul rostirii omiliei, a unora dintre evrei, însă acest lucru rămâne incert având în vedere şi dificultatea distingerii atunci (azi imposibil) între evreii care ar fi putut asculta predicile şi creştinii iudaizanţi[40]. Predica sa depăşea prin lipsa de reţinere cadrele discursurilor epocii şi ale locului[41]. Singura scuză pentru limbajul sfântului episcop ar fi în opinia lui J. Parkes tovărăşia prea apropiată dintre iudei şi creştini[42], dar când ajunge la finalul citării şirurilor de texte ce pun în lumină modalitatea de adresare hrisostomiană din cele opt omilii către iudei, el afirmă: „Este evident că evreul lui Hrisostom a fost o necesitate teologică decât o persoană vie (n.n. concretă)”[43].

 

Chestiuni elementare de creştinism

 

Sf. Ioan Gură de Aur era îngrijorat de ignoranţa şi neştiinţa multor creştini ori de lipsa lor de instruire şi, în plus, de faptul că nu pot da un răspuns potrivit atunci când sunt întrebaţi asupra unora dintre elementele învăţăturii de credinţă[44], iar dacă cineva îi va întreba de pildă care este diferenţa între Paştile evreieşti si cele creştine şi multe altele în legătură cu acest subiect, ei pur şi simplu nu ar şti ce să răspundă[45]. Aceştia ar fi putut face confuzii grave sau considera că cele două religii, i.e. creştinismul şi mozaismul, sunt interşanjabile, de aceea Sfântul Ioan Gură de Aur va încerca cu vehemenţă prin predicile sale să demonstreze că acest lucru este greşit, examinând pe rând practicile cultice şi sensul acestora, atât la iudei, cât şi la creştini[46].     

 

Frecventarea Bisericii nu era suficientă, oricât de deasă ar fi fost ea, pentru sufletul unui creştin dacă acesta nu participa şi la studiul Sfintei Scripturi şi nu schimba „ultimele ştiri” care veneau de la vecini cu învăţătura spirituală[47]. Mai mult, în contextul folosirii jurămintelor de către creştini în chestiunile legate de afaceri, promisiuni de favoruri ş.a.m.d., Sfântul Ioan remarcă faptul că unii dintre credincioşii lui consideră jurământul făcut în sinagogi ca fiind mai puternic[48], astfel că într-una din omiliile sale va încerca să demonstreze superioritatea lăcaşului de cult creştin blamându-i totodată pe cei care îi socotesc cinstiţi pe iudei. Ţine mereu să amintească în multe dintre contexte faptul că Mântuitorul Hristos, la care creştinii se închină, a fost răstignit de iudei[49] sau că iudeii din Antiohia timpului lor sunt strănepoţii celor ce l-au răstignit pe Hristos[50] ori că sunt duşmani ai lui Dumnezeu[51].

 

„Întru nimic nu-i mai bun teatrul decât sinagoga. ...sinagoga nu este numai casă de desfrâu şi teatru, ci şi peşteră de tâlhari, şi locuinţă de fiare sălbatice”, afirma Sfântul Ioan Gură de Aur[52]. „Casa lor n-a ajuns locuinţa unei fiare oarecare, ci locuinţa unei fiare necurate. [...] Când Dumnezeu părăseşte casa, locul acela ajunge locuinţă drăcească”, adăuga episcopul în continuarea ideilor sale, apoi declarând că „nici un iudeu nu se închină lui Dumnezeu”, sinagoga acestora nefiind altceva decât un „locaş de închinare la idoli” ori „locaş de slujire idolească” ori „mai bine spus, sinagoga este mai necinstită chiar decât crâşma! Sinagoga nu este numai locuinţă de tâlhari şi de crâşmari, ci locuinţă de demoni. Dar, mai bine spus, nu numai sinagogile, ci chiar şi sufletele iudeilor”[53]. Dacă atunci când religia acestora era în floare, templul era numit de Mântuitorul „peşteră de tâlhari” (Mt.21, 13) acum se poate „numi sinagoga casă de defrâu, loc de nelegiuire, sălaş de draci, întăritură a diavolului, prăpăd de suflete,..., şi tot ai numi mai puţin decât merită”[54]! Sinagoga, „templul idolilor” unde sunt prezenţi demonii conţine şi „jertfelnicul nevăzut de înşelăciune” unde evreii „nu jertfesc oi şi tauri, ci suflete de oameni”[55]. Cel atras de practicile iudaice era considerat furat de diavol şi ţinut de acesta în sinagogă[56], iar implicarea directă a creştinilor nu a fost niciodată mai necesară: „Nu, vă rog! Dimpotrivă, îndată de ce veţi pleca de aici, grăbiţi-vă sa vă duceţi la vânătoare! Fiecare dintre voi să-mi aducă un creştin cuprins de această boală. ...Nu staţi dar nepăsători! Ci cu toţii vânaţi pe cei care suferă de această boală: femeile pe femei, bărbaţii pe bărbaţi, robii pe robi, cei liberi pe cei liberi, copiii pe copii! Aduceţi-i aici duminica viitoare...[57]”.

 

Despre curăţie

 

Şi în omiliile sale la Evanghelia după Matei, Sfântul episcop se va referi la practicile creştinilor care îşi făceau, datorită influenţei iudaice, prea multe griji cu privire la curăţie. Deşi li s-a spus că substanţele fizice ca mâncarea sau murdăria de orice fel, nu întinează trupurile lor, creştinii îşi spălau mâinile înainte de a se ruga şi credeau că este interzis a te ruga după întreţinerea de relaţii sexuale, chiar dacă acestea erau permise în căsătorie (Evrei 13, 4)[58]. În ciuda ostilităţii sale faţă de practicarea de către creştini a unor obiceiuri similare celor mozaice, Sfântul Ioan nu a încercat în acest caz a interzice acest tip de comportament, ci a învăţat pe credincioşi care este integritatea evlaviei creştine: „Să cunoaştem, dar, care sunt cele care spurcă pe om! Să le cunoaştem şi să fugim de ele! Văd că mulţi au un astfel de obicei în biserică; se sârguiesc să vină la biserică cu haine curate, cu mâinile spălate; dar ca să se înfăţişeze cu suflet curat înaintea lui Dumnezeu nu suflă nimeni un cuvânt! Şi spun lucru acesta nu ca să vă opresc să vă spălaţi mâinile sau gura, ci că vreau să vă spălaţi aşa cum se cuvine, nu numai cu apă, ci, în loc de apă, cu virtuţi”[59].

 

Asemănări şi diferenţe în epocă

 

Se pare că apropierea mai mare dintre cele două religii, ce s-au considerat permanent în antichitate ca rivale, năştea conflicte mai ales datorită contactului dintre noii convertiţi la creştinism, ce proveneau şi dintre iudei şi iudaizanţii creştini, a lipsei de educaţie religioasă, a superficialităţii practicării obiceiurilor religioase. Similarităţile dintre creştini şi evrei erau scoase în evidenţă ignorându-se diferenţele. Ostilitatea dintre creştini şi evrei se poate verifica în izvoarele atât creştine, cât şi iudaice, de unde aflăm şi că nu era agreată de către toţi. Ca să dăm doar un exemplu, notăm că Origen a fost cunoscut ca unul care a împiedicat permanent insultarea evreilor. Iată ce spune în unul din comentariile sale: „După aceasta Apostolul ne învaţă să nu ne aprindem împotriva ramurilor care au fost tăiate, israeliţii, şi să nu-i insultăm pe aceştia; pentru că nu noi susţinem rădăcina, ci rădăcina ne susţine pe noi. ...Apoi, în continuare, ca şi când [apostolul] se adresează anumitor persoane care îi insultă pe aceştia... nu vorbiţi astfel de cuvinte trufaşe şi arogante! ...totuşi trebuie să-ţi fie teamă când te gândeşti la faptul că, ceilalţi pe care tu îi insulţi, au stat deasemenea acolo unde tu stai” [60].

 

În primele cinci secole creştine se pare că au existat mereu creştini ce credeau că aderarea la creştinism nu înseamnă repudierea evreilor după cum existau evrei care să gândească faptul că a crede în Hristos nu înseamnă a renunţa la a fi iudeu, bazându-se pe cuvintele Mântuitorului: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea şi Proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat zic vouă: Înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate” (Mt. 5, 17-18) aşa cum ne este atestat de pildă de către scriitorul Celsus care a observat prezenţa în Biserica creştină a unor iudei care „acceptă pe Iisus şi de aceea se laudă că sunt creştini, dar care vor să trăiască şi pe mai departe după legea iudeilor, ca şi mulţimea iudeilor”[61]. Aşa cum observă Wilken, Rufin (Hist. Eccl. 10, 38) şi Ieronim (Comm. In Isa. 35, 10) vorbeau despre credinţa iudeilor într-o iminentă împlinire a profeţiilor ce vorbesc despre restaurarea templului şi întoarcerea evreilor în cetatea sfântă, ori de timpul în care evreii ce nu vor mai redeveni creştini, ci creştinii vor deveni iudei (Comm. In Zach. 14, 10-11)[62].

 

Dar ce îl putea deranja atât de mult pe Sfântul Ioan Gură de Aur încât să fie atât de virulent? Discuţiile doctrinare nu apar decât intermitent în predicile sale către iudei. Răspunsul se găseşte, se pare, în fondul argumentaţiilor sfântului episcop. Comuniunea dintre creştini suferea mult din pricina dezbinării produse de practica liturgică, ce reprezenta unul din elementele cele mai importante ori esenţiale ale vieţii creştine. Credincioşii nu găseau nici o contradicţie între participarea la sinagogă şi Euharistie (Către iudei 2, 3), când unii creştini prăznuiau Învierea Domnului alţii ţineau post (Către iudei 3, 5). Era în joc identitatea religioasă creştină, divizarea creştinilor, pericolul schismei. Se putea crede că bisericile creştine sunt goale în timpul celebrărilor fastuoase evreieşti deoarece calea celor din urmă era mai autentică.

O altă problemă disputată era posesia de către evrei a Scripturilor care până târziu erau considerate drept originalele Cărţilor Sfinte şi care erau folosite de iudei pentru atragerea creştinilor, prezentându-le ca deţinătoare de puteri tainice. Sfântul Ioan Gură de Aur declara în acest context: „Eu tocmai pentru asta urăsc sinagoga, pentru că ţine în ea Legea şi Profeţii. Dacă nu le-ar ţine, n-aş urâ-o atât de mult. [...] De aceea şi eu îi urăsc pe evrei, pentru că au Legea şi încearcă să-i amăgească pe cei simpli. ...sunt lipsiţi de orice iertare, pentru că spun că ei cred în profeţie, dar urăsc pe Cel profeţit[63]”.

 

În final trebuie să adăugăm faptul că tonul omiletic hrisostomian şi atacurile sale la adresa iudeilor şi iudaizanţilor slăbesc spre sfârşitul pastoraţiei sale, chiar înainte 392, datorită creşterii puterii politice a Bisericii şi a legislaţiei cu privire la populaţia evreiască, iar atitudinea sa mânioasă se transformă în tristeţe, iar unele din referinţele sale sunt favorabile evreilor[64]. Nu putem trece cu vederea consideraţiile pozitive ale Sfântului oan Gură de Aur cu privire la istoria poporului ales, la martirii acestora şi a celor care au dus o viaţă strălucită, plină de fapte bune şi care se regăsesc de altfel şi în Către iudei.

 

Problema „catolicităţii” perspectivei omiletice a sfârşitului de secol IV

 

Relecturarea predicilor Sfântului Ioan Gură de Aur rostite împotriva iudeilor şi către iudaizanţii creştini din Biserică dă viaţă în fiecare epocă retoricii marelui episcop, dar şi unor noi interpretări ori noi înţelegeri ale contextului istoric, iar, mai mult, la noi controverse, prin aducerea în actualitate a unor astfel de texte patristice. Scrierile Sfinţilor Părinţi au fost adesea interpretate anacronic de către Biserica Ortodoxă şi prezentate ca repere pentru prezent. Se pune problema „catolicităţii” perspectivei omiletice a sfârşitului de secol IV reprezentate de Sfântul Ioan Gură de Aur şi a legitimităţii sale teologice şi etice azi. Cele opt omilii adresate iudeilor au fost traduse în Rusia în secolul al XI-lea în timp ce casele iudeilor erau jefuite, iar primul progrom din istoria poporului rus tocmai avea loc[65]. Impactul scrierilor patristice ori de alt gen poate fi mult mai semnificativ într-o altă perioadă decât cea în care au fost scrise. Omiliile ce pot fi acum citite de creştinul secolul al XXI-lea trebuie îndepărtate de înţelegerea lor în lumina ultimelor atitudini a creştinilor ori a anumitor forme de guvernare în raport cu poporul evreu. Rivalitatea iudeo-creştină din antichitate, chiar dacă nu întotdeauna, a fost diferită de percepţia recentă asupra conflictelor ce i-a avut în vedere pe evrei. Critica teologică hrisostomiană şi perspectiva sa nu trebuie să fie cu necesitate îmbrăţişate de noi astăzi. Raţiunile istorice impun azi o altă formă de dialog, o altă modalitate de teologhisire şi un alt simţ social-moral.

 

Laurence Brottier afirmă: „Ceea ce este sigur, este că nu există la Ioan Hrisostom nicio discriminare rasială”[66]. Este evident faptul că disputa era dusă contra religiei mozaice şi nu contra unui neam distinct sau unei rase. Limbajul folosit contra ereticilor (arieni sau manicheeni) era cel puţin la fel de dur ca cel adresat evreilor. Mai mult, chiar creştinii sunt catalogaţi cu epitete asemănătoare celor din lista virtuală folosită contra iudeilor[67]. Ceea ce numeşte Brottier „pastorală a extremelor” nu trimite deloc la atitudini extremiste, adică la ceea ce am numi în sensul de astăzi intoleranţă. Nu cunoaştem efectele directe ale predicii hrisostomine imediat după 387. Deşi avem ştiri, spre exemplu, despre confiscarea de către creştini, în anul 414, a sinagogilor din Antiohia, incidentul se pare că avusese loc ca urmare a uciderii de către evreii din Immestar a unui băiat creştin[68]. Este totuşi posibil ca predica lui să fii ajutat la producerea mai târziu, în minţile unora mai creduli, a anumitor prejudecăţi vis-a-vis de evreii caracterizaţi de către episcop şi ca ucigaşi de copii[69]. Este absolut necesar ca un anumit comportament al Sfântului Ioan să fie restituit contextului istoric şi cunoscut faptul că noţiunile de „toleranţă” ori „intoleranţă” sau „libertate de conştiinţă” sunt toate moderne[70]. Creştinii care suferiseră secole de persecuţii luptau convinşi fiind că sunt singurii deţinători ai adevărului, aşa cum o vor face şi alte grupări religioase. Încercarea lor de a convinge pe păgâni şi iudei a mers până la stabilirea unui regim în care mărturisirea credinţei universale devenea condiţie sine qua non a vieţuirii civile, lucru care se resimte şi azi nu numai în statele naţionalist-creştine, ci şi în interiorul statelor islamice sau de altă factură ce vor să impună un „adevăr” unic prin mijloace considerate de ei binecuvântate de Dumnezeu.

 

---