Lungul drum al eului către sine - Partea a II-a

 

Schiță pentru o filosofie ortodoxă a existenței și cunoașterii

 

                                          Motto:

                            Trebuie să fii infidel eului în drumul către sine

                 Constantin Noica

 

Cugetările, reflecțiile și notele care urmează sunt o premisă pentru un model filosofic antropologic și axiologic al existenței. Sunt meditații filosofice gândite prin adevărul dreptei credințe ortodoxe, asupra ființării și a devenirii ființării întru ființă a căilor pe care omul  fiind în lumescul acestei lumi, cea mai bună dintre lumile  posibile, cum spune filosoful Gottfried Wilhelm Leibniz, poate să ajungă la plenitudinea ființării întru ființă, la seninătate, la beatitudine.

Prin harul lui Dumnezeu și asumarea umanității de către Fiul lui Dumnezeu, jertfa și învierea Sa, omul  este o ființă nemuritoare. De aceea plinătatea ființării întru ființa creată poate fi realizată de către om și în această lume finită, dar, de-plinătatea ființării,  omul îndumnezeit prin har, poate fi atinsă în transcendent, în veacul ce va să fie.

S-au scris filosofii ale religiilor și chiar filosofii ale creștinismului. Noi propunem o schiță tematică și reflecții nu pentru o filosofie a ortodoxiei, ci pentru o filosofie ortodoxă, care să cuprindă hermeneutica existenței și cunoașterii imanente și transcendente, în termenii, conceptele și categoriile specifice  unei meditații  filosofice și construcții metafizice, dar pe baza adevărurilor revelate ale credinței ortodoxe.

Desigur filosofia ortodoxă nu este o replică și nu se poate substitui niciodată teologiei și dogmaticii ortodoxe. Filosofia în genere este o formă de cunoaștere și în consecință, filosofia ortodoxă poate avea această calitate dacă se bazează și valorifică învățătura și adevărurile de credință cuprinse în scrierile Sfinților Părinți, în teologia și dogmatica ortodoxiei, în tradițiile Bisericii. Este ceea ce facem și noi în această schiță tematică pentru o posibilă filosofie ortodoxă. Teologia ortodoxă  nu se identifică cu  hermeneutica  bazată pe categorii și concepte metafizice ale unei filosofii ortodoxe, după cum aceasta din urmă nu este o completare a teologiei ortodoxe.

Necesitatea filosofiei ortodoxe  rezultă  din modul de a fi al omului în raport cu Dumnezeu, cu el însuși și cu universul. Aceste raporturi exprimă și capacitatea cognitivă cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om, în sfera căreia se află și filosofia în genere și filosofia ortodoxă în special. Constantin Noica  mărturisea despre posibilitate unei filosofii creștine: ’’Că pe toate planurile creștinismul ar putea fi  într-un cuvânt și în filosofie doctrina care să implice spiritualul fără a desfigura temporalul; așa cum omul s-a putut îndumnezei prin creștinism fără a-și părăsi, ba reliefându-și încă mai bine omenia sa’’.

O astfel de construcție filosofică este și o replică la cele 12 teme principale ale filosofiei existențialiste pe care le-am redat în prima parte a acestui studiu, dar și la ideologiile contemporane ale: postmodernismului, inteligenței artificiale, transumanismul, într-un cuvânt o replică dată ateismului contemporan și idolilor vremurilor noastre.

În partea a doua a acestei schițe pentru o posibilă filosofie ortodoxă prezentăm teme, reflecții, cugetări privind: eul și sinele: starea ființială a realității subiective; omul în relație cu aproapele său. Alteritatea. Stări existențiale; omul față în față cu el însuși, cu natura și cu Dumnezeu. Cunoașterea și creația omului. Știința, arta, filosofia și teologia; libertatea și demnitatea. Modalități proprii omului de ființare întru ființă, prin care realizează plinătatea ființării; raționalitatea iubirii; întruchipări ale cunoașterii și creației umane; limitele cunoașterii. Misterul. Tainele.

Teme, reflecții, cugetări

      Eul și sinele

Eul derivă din "Sine" și reprezintă "Sinele" în viața fenomenologică conștientă, modulează necesitățile impulsive într-o formă adaptată la realitate. "Supra-Eul" este instanța superioară, domeniul conștiinței, al valorilor, al idealurilor, al preceptelor și interdicțiilor, al reprezentărilor morale. ’’Să ne cercetăm şi să vedem dacă eul nostru este înrădăcinat în Dumnezeu sau numai în noi înşine, în dorinţele şi voinţa noastră, pentru a şti pe ce cale pornim. În fiecare dintre noi mijeşte şi vameşul şi fariseul, şi smerenia şi mândria. Depinde care predomină’’. ( Preot Boris Răduleanu).

Sinele. Pe scurt,  “sinele” regăsit şi în formulări de tipul construcţie de sine, identitate de sine, perspectivă de sine sau structură de sine este o colecție de credinţe despre propria persoană, fiind un termen general folosit pentru a se referi la modul în care cineva se gândește, se priveşte, se evaluează sau se percepe. Ca realitate ontologică sinele este mai mult decât atât. Este adâncul ființării noastre întru Ființă, este plenitudinea ființării noastre care depășește fenomenalitatea imanentă a eului, a precarităților existențiale și care ne transpune în transcendent, este fundamentul persoanei noastre în legătură indestructibilă și permanentă cu Dumnezeu, Creatorul ei.

’’Când se desprinde de „eu", în alte limbi, sinele rămâne singur. Nimic nu vine să-l ţină în cumpănă, decât poate vastitatea lumii, pe care el, ca sine conştient, este sortit s-o înfrunte.          În limba română se întâmplă altfel. Este ca şi cum, în faţa afirmării semeţe a sinelui, limba noastră şi-ar fi spus: „Nu este bine ca sinele să fie singur; să-i facem un ajutor potrivit pentru el". Din adâncul ei a scos atunci sinea şi i-a dat-o drept pereche.’’(Constantin Noica)

’’Eul van al individului ar trebui să fie dizolvat. Căci numai prin eliminarea integrală a acestuia se poate revela principiul ascuns şi profund: Adevărul’’. ( Constantin Brâncuși)

Premise pentru  o analiză filosofică ortodoxă a sinelui uman:

’’Podoaba voastră să nu fie cea din afară: împletirea părului, podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe, Ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu.’’ ( Petru,I, 3-4) Realizarea Sinelui reprezintă țelul suprem al psihicului, în care opusele nu mai relaționează  prin  conflict, ci prin  compensare. Sinele devine deci, recipientul și organizatorul tuturor opuselor.

Trepte ale căii către sine:

- Cunoașterea de sine. Este definită drept capacitatea de a recunoaște cu acuratețe propriile emoții, gânduri și valori, precum și modul în care acestea influențează comportamentul, reacțiile, atitudinile. În această treaptă existențială sunt incluse sau sugerate unele dintre cele mai vechi întrebări filozofice: cine sunt eu, de unde vin, încotro merg, întrebări prin care fiecare încearcă să se înţeleagă şi să se definească.

Cunoaște-te pe tine însuți - Acesta este unul dintre cele mai cunoscute aforisme greceşti antice din toate timpurile. Înscrisă cu litere de aur la intrarea în sanctuarul din Delphi, în Grecia antică şi răspândită de Socrate, această maximă morală circulă până astăzi și este o condiție  pentru ca omul să se situeze în autenticul firii sale create, în autenticul relației cu Dumnezeu și prin Dumnezeu cu el însuși, cu ceilalți oameni și cu tot universul. Este totodată o condiție a plenitudinii ființării,  a ființării întru Ființă.

Cunoaşterea de sine presupune a urma calea îmbunătăţirii, a deveni mai bun şi a dobândi cunoaştere, deci necesitatea fiecărei persoane umane de a se înţelege pe sine, de a se accepta şi de a-şi studia propriul suflet, care este adevăratul obiect de cunoaştere al unei persoane. Numai în acest fel o persoana îşi poate ghida propria viaţă şi acţiunile sale în funcţie de scopurile şi interesele pe care le are.

’’O, Mire al Cerului, când oare vreun om îndrăznește să se cufunde în propriul său suflet! Cel ce îndrăznește se cufundă prin adâncurile lumii și iadului, în drum spre cetele albe ca zăpada ale îngerilor, care te înconjoară ca pe un veșmânt.’’ (Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici)

’’Cunoaște-te pe tine însuți! Iar aceasta este adevărata smerenie, care ne învață să cugetăm smerit, ne frânge inima și ne învață să lucrăm și să păzim această stare. Iar dacă nu te-ai cunoscut încă pe tine, nu știi încă nici ce este smerenia, nici nu te-ai atins de adevărata lucrare și pază. Căci a te cunoaște pe tine este sfârșitul lucrării virtuților’’. (Nichita Stihatul)

-  Conștiința de sine

 Presupune conștientizarea diferitelor aspecte ale sinelui, inclusiv trăsături, comportamente și sentimente. Este una dintre primele componente ale conceptului de sine care apare. Este abilitatea de a te concentra asupra ta și asupra modului în care acțiunile, gândurile sau emoțiile tale se aliniază sau nu cu standardele pe care ți le-ai propus.

’’Când a făcut Dumnezeu pe om a sădit în el ceva dumnezeiesc, ca un gând mai fierbinte și luminos, având calitatea unei scântei care luminează mintea și arată acesteia deosebirea binelui de rău. Aceasta se numește conștiință și ea este legea firii lui.’’ ( Ava Dorotei)

Conștiința de sine nu este a ne-ființei, înlătură ispita neantului; este conștiința ființării întru Ființă și implică două aspecte majore: a. starea permanentă de uimire. Ești nimic și totuși ești, dar nu prin tine însuți, ci prin necuprinsa iubire și voie dumnezeiască, ființezi, dar nu prin tine însuți și prin participare la existență dăruită de Dumnezeu, Creatorul tău; b. răspunsul existențial pe care îl dăm în fiecare clipă a vieții noastre la întrebările pe care  ni le adresează Dumnezeu: ’’Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? Mă iubești tu pe mine?’’

Potrivit învăţăturii creştine, conştiinţa este glasul lui Dumnezeu în om. Conştiinţa este faţa omului întoarsă spre Cauza existenţei. Ea este gând a lui Dumnezeu, dar semănat în om şi prin aceasta ţine de om. Prin ea omul vorbeşte cu sine, dar prin sine vede pe Dumnezeu şi răspunde lui Dumnezeu.  Părintele Cleopa Ilie o numea „pârâşul nostru“, care „ne pârăşte de pe acum şi, dacă ne împăcăm cu el, este bine. Iar împăcându-ne cu pârâşul acesta, ne împăcăm cu Dumnezeu“. 

Criza conștiinței de sine este trăsătura omului  postmodern  care s-a despărțit de Dumnezeu și trăiește  exclusiv în eul fenomenal și în finitudine existențială a acestei lumi și care, inevitabil a căzut în angoasă, în frică acolo unde nu este frică, în ispita neantului și a neființei  cuprinse în iubirea de sine pătimașă și în slava deșartă. Omul este persoană și înzestrat de creator cu voință și libertate. El poate să aleagă să se despartă de autenticul existenței, de sens, să părăsească rațiunea și cumpăna liniștită a dreptei judecăți, de rostul său existențial pentru care a fost creat. Omul poate să se despartă distrugând mediul său existențial, poate alege să se lepede de omenie și de darurile de neprețuit, de darul al înțelepciunii și al virtuților, de cultură. Mai mult, se poate despărți de libertatea sa, devenind robul propriilor sale prejudecăți, al plăcerilor civilizației și al patimilor.

Trăim vremuri în care statele, guvernele și chiar oamenii ignoră și se distanțează de sensurile firești ale existenței și încearcă să creeze și să impună o nouă ordine socială, politică și economică, o nouă paradigmă existențială socială și personală, fără Dumnezeu, fără iubire și chiar fără libertate.

Dar cea mai dureroasă și în același timp tragică despărțire la care omul poate să consimtă este despărțirea de Creatorul său, de Dumnezeu, de dreapta credință ortodoxă și să cadă în acest fel pradă ispitei neantului, gândind că aceasta este unica existență posibilă, că el este suficient lui însuși, este propriul lui dumnezeu, să se închine idolilor vremurilor noastre generați de propriile sale creații tehnologice. Este căderea cea mai dramatică a omului contemporan. Dar Sfânta Scriptură, Sfinții Părinți ne încredințează că omul deși îl părăsește pe Dumnezeu de multe ori și în multe feluri, Dumnezeu nu îl părăsește pe om.

În această privință Părintele academician dr. Dumitru Stăniloae afirma: ’’Omul, dacă ar rămâne în sine însuși n-ar putea fi nimic. Dar el păstrează în sine, chiar la marginea existenței sale, chipul personal al Cuvântului și legătura cu El. De aceea Cuvântul nu-l lasă să moară cu totul. Oamenii, creați ca persoane unice de un Dumnezeu personal nu mai sunt lăsați să dispară de Dumnezeu Cuvântul după chipul Căruia au fost creați. O persoană nu poate fi uitată nici de persoanele umane care au comunicat cu ea, cu atât mai puțin de Cuvântul creator al ei.’’

- Lepădarea de sine

’’Şi zicea către toţi: Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie; Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul pentru Mine, acela îl va mântui. Că ce foloseşte omului dacă va câştiga lumea toată, iar pe sine se va pierde sau se va păgubi?’’( Luca, 9, 23-25)

Această poruncă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos nu înseamnă abandonarea sinelui mai adânc,  a  ființării noastre întru ființă, ci numai lepădarea de eul fenomenal, de lumescul  lumii din noi, de patimi și ispitele de tot felul, în primul rând ispita neantului. O astfel  de lepădarea este în fapt o trecere a omului de la moarte la viață, de la realitatea imanentă la realitatea transcendentă. Această trecere implică suferință pentru om și asumarea suferinței ca asceză existențială, dar și ca jertfă de sine  prin iubire milostivă, credința lucrătoare în iubire, față de semeni și față de toată creația. În esență, lepădarea de sine  este curățirea sinelui de precaritățile existențiale  contrare firii, a eului  pervertit de lumescul din lume.

De fapt, dacă realizăm deplin starea de lepădare a eului fenomenal, a sinelui aparent, viața noastră întreagă devine o purtare a Crucii. Pentru că lepădarea de sine este o nebunie, atât pentru logica acestei lumi cât și pentru propria noastră tendință naturală, omenească, pozitivă, de a trăi. De aceea, însăși lepădarea de sine este crucea zilnică ce trebuie purtată, crucea lepădării eului fenomenal și a lumescului din lume care a hașurat sinele nostru.

Dumnezeu este singurul Care este doar afirmație. În El nu este umbră de negare. El este un DA permanent! Prin Întrupare însă, Fiul lui Dumnezeu Și-a asumat inclusiv toată negația care vine din depărtarea de Dumnezeu a ființei umane. Omul, chiar ne-credincios fiind, are sădită vocația  (și are și putința) să fie ca Dumnezeu. Însă nu fără Dumnezeu. Dorința de afirmare egoistă a omului căzut îl determină mereu să se încreadă în sine și să spună: eu pot, eu știu și chiar să se despartă de Dumnezeu și să-și asume idolii vremurilor noastre. Omul în această stare existențială fenomenală se crede auto-suficient lui însuși și este în izolare de Dumnezeu.

În schimb, dacă te îndoiești la fiecare pas de faptul că deții adevărul, te pregătești să devii un receptacol al Adevărului divin... Prin îndoială sau chiar prin negarea adevărului deținut de mine, reiese un adevăr mai mare, ca rezultat al deschiderii și al comunicării cu un altul. În îndoiala de sine există o forță uriașă care te de-limitează, îți dă puterea să depășești limitele interioare. Îndoiala de sinele dominat de lumescul din noi, de eul fenomenal și pervertit,  trebuie să preceadă lepădarea de sine!

În Ortodoxie, viața duhovnicească nu constă în afirmarea personală prin virtuți sau merite omenești, ci în infirmarea valorii acestora. Viața dohovnicească este cu cruce.  Slava lui Dumnezeu stă în recunoașterea infirmităților noastre și, implicit, a dependenței noastre față de EL! Când ne mărturisim slăbiciunile, suntem la apogeul expunerii noastre în fața lucrării harului Lui Dumnezeu. Numai prin recunoașterea manifestă a ne-putințelor noastre căpătăm forță duhovnicească: ”Când sunt slab, atunci sunt tare”. (2 Cor. 12, 10) În aceasta constă puterea uriașă a lepădării de sine, a jertfei de sine!

„O privire mai atentă asupra cuvintelor Mântuitorului ne ajută să înțelegem că lepădarea de sine nu este o negare de sine, ci o transformare a iubirii de sine pătimașe, egoiste sau narcisiste în iubire smerită și darnică sau milostivă „Lepădarea de sine este lepădarea de egocentrism și lăsarea lui Hristos să devină centrul vieții tale. Lepădarea de sine înseamnă o deschidere spre comuniunea cu Dumnezeu și cu semenii pentru a dobândi și cultiva iubirea smerită, milostivă și darnică a lui Hristos Deci este vorba aici de o convertire, nu de o negare a eului, ci de o recentrare. Să aibă ca centru al atenției iubirea lui Hristos și iubirea față de semeni și atunci omul devine cu adevărat liber, iese din mormântul propriului narcisism sau egocentrism”. (Prea Fericitul Daniel, Patriarhul României.)

„Dacă vrea cineva să vină după Mine”. Nu silesc, nu constrâng, ci las pe fiecare să fie stăpîn pe voinţa sa. De aceea şi spun: „Dacă vrea cineva“. “Chem la bine, nu la rău şi la greu; nu la pedeapsă sau osândă, ca sa constrâng. Însăşi natura lucrului spre care vă chem este în stare să vă atragă“. Grăindu-le acestea, Hristos îi atrăgea la El şi mai mult. Cel care întrebuinţează sila de multe ori îndepărtează; dar cel care-l lasă pe ascultător să fie el stăpîn pe el însuşi, îl atrage mai mult. Cuvîntul bun e mai puternic decât constrîngerea. De aceea şi Hristos spunea: „Daca vrea cineva“. „Mari sunt bunătăţile pe care vi le dau, le spune Hristos. Sunt atât de mari încât voi, de buna voastră voie, veţi alerga spre ele!” Dacă cineva ţi-ar da aur, dacă ţi-ar oferi comori, n-ar avea nevoie să întrebuinţeze sila ca să te cheme. Dacă pentru ca să te cheme la aur şi la comori nu-i nevoie de silă, apoi cu mult mai mult atunci cînd Hristos te cheamă la bunătăţile cele din ceruri. Dacă natura lucrului nu te sileşte să alergi după el, atunci nici nu eşti vrednic să-l primeşti; iar dacă l-ai primit, atunci nici nu-ţi dai seama bine ce-ai primit. De aceea nu ne sileşte Hristos, ci ne îndeamnă, având grijă de noi’’. Sfântul Ioan Gură de Aur

-Regăsirea de sine

Este venirea în sine, ridicarea din precaritățile și lumescul în care a căzut eul, de idolii vremurilor noastre de ispitele  plăcerilor și ale păcatelor și în primul rând de ispita neantului și întoarcerea la Tatăl primitor și iubitor. 

Cine este fiul rătăcitor? Poate fi oricare dintre oameni. Este omul căzut în fenomenalitatea eului existențial finit dominat  de voluptatea aventurii, de dorul de ducă, de mirajul ţării îndepărtate adică a ispitei neantului. Este fiul neascultător, care forţează tiparele bunei purtări. Este cel care nu a învăţat încă din greutăţi, dar este capabil de această învăţare. Este cel care caută obstacolul, ocazia pentru a se ilumina. Are însă o mare calitate: experienţa limită îl trezeşte, îl înfrumuseţează şi înnobilează spiritual, „venindu‑şi în sine”. Mai mult decât atât, el este gata de pocăinţă, de acceptare a unui statut inferior, dar în casa sa, a părintelui său. Dorul întoarcerii acasă este însoţit de căinţa sinceră: „Sculându‑mă, mă voi duce la tatăl meu şi‑i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă‑mă ca pe unul din argaţii tăi.” (Luca 15.18‑19)

Regăsirea de sine este  în primul rând întoarcerea existențială a omului la Dumnezeu, după îndemnul și atenționarea Mântuitorului: ’’Şi chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor, Şi a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor. Şi cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte. ’’ ( Matei, 18,2-5)

Regăsirea de sine este  depășirea  contradicțiilor existențiale ale  ființării exclusiv în imanent și realizarea plenitudinii ființării în Ființă, în transcendent  ca o prefigurare a fericitei vieți în  veacul ce va să vie.

O asemenea  stare existențială  omul nu o poate realiza prin el însuși, ci numai prin  lucrarea teandrică a Duhului Sfânt, după cuvintele Mântuitorului: ’’Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine.  Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard. Dacă rămâneţi întru Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi ceea ce voiţi şi se va da vouă. Întru aceasta a fost slăvit Tatăl Meu, ca să aduceţi roadă multă şi să vă faceţi ucenici ai Mei.’’( Ioan, 15, 4-8)

Regăsirea de sine nu ete un dat, ci calea spre desăvârșire. ’’Adâncul smereniei este desăvârșirea’’, spune Sfântul Isaac Siriul. Este situarea omului, prin alegerea și voia sa liberă în dialectica devenirii în Hristos, prin Hristos, spre Hristos, prin care transcendetul  coboară în imanent și imanentul urcă la transcendent, iar omul  ființează în plenitudinea ființării întru Ființă. Regăsindu-ne în sinele nostru mai adânc, care este  viața spirituală în Hristos, devenim de fapt ceea ce suntem, creați după chipul lui Dumnezeu cu vocația îndumnezeirii și a desăvârșirii prin harul sfânt.

Trupul nu este material, în sensul că o materie pură e de negăsit. O materie pură nu există. De aceea un materialism pur nu există nici el. Trupul, ’’este o materie organică, organizată rațional de sinea omului... În toate gesturile trupului nostru, prin toate senzațiile trupului nostru există o conștiință, conștiința de sine. Acest sine trebuie să fie spiritual, dar trupul își înfige rădăcinile în acest sine... Omul nu este numai suflet, nu este numai trup. Acestea nu sunt două părți ce pot fi separate. Ele sunt o unitate; când omul este conceput în trupul mamei sinea lui are deja în ea însăși rădăcinile trupului. Ea dezvoltă aceste rădăcini organizând  materia acestui trup. Când trupul se destramă, rămân în suflet nu numai aceste rădăcini virtuale ale trupului care se dezvoltă în trup dar, dar și tot ceea ce trupul a înfăptuit, simțit, lucrat... La sfârșitul lumii, materia va fi înnoită. Cred  așadar că acest  sine rămâne  pentru că este spiritual. Nu murim  cu totul.’’( Dumitru Stăniloae)  Sinele omului, sinea sa, elemente spirituale  ale sufletului personal ale fiecărui om sunt unice, unificatoare și irepetabile sub vreo altă formă.

 Alte teme ale sferei ontologice

a.  Realitatea este alcătuită din sisteme care se înterpătrund. Sistemele sunt individualități și deci unități participând astfel la ființarea întru ființă.

b. Starea ființială a realității subiecive este: omul persoană liberă dar și ființă socială; societatea, mediul de ființare al omului și statul, putere și forță de constrângere juridică, care prin voință proprie de guvernare, distinctă de voința guvernanților  și prin legea juridică conferă structură, unitate, dinamică și individualitate  sistemului social.

Aceasta este starea juridică, socială, în ființarea întru ființă.  Omul este esențialmente o ființă socială, este produs al societății și producător de societate. În cadrul social, omul intră într-o multitudine de relații sociale cu semenii săi. Unele dintre aceste relații sociale devin raporturi juridice dacă fac obiectul reglementării lor prin norme juridice.

Marele teolog român, Părintele profesor dr.Dumitru Stăniloae, caracteriza în cuvinte memorabile natura umană: „Deci, pe drept cuvânt, natura umană trebuie definită ca tensiune infinită. A voi să tindă mereu spre desăvârşire mai mare, e desăvârşirea însăși a firii umane. Ea are în acelaşi timp experienţa infinitului şi a finitului, adică în fiecare clipă există o distanţă infinită între capacitate noastră de infinit şi existenţa noastră realizată. Mereu avem cunoştinţa ambelor acestor lucruri. Căci distanţa parcursă de noi, oricât ar fi de mare, rămâne minimă în raport cu infinitul. Natura umană călătoreşte veşnic pe distanţa dintre finit şi infinit, dar e lansată prin dorinţă şi printr-un fel de experienţă înaintea finitudinii sale înlăuntrul infinitului, fără să cuprindă, însăşi, esenţa lui. Ceea ce a obţinut nu este niciodată totul, dar este începutul totului „mereu începutul infinitului” – cum spuneam Sfântul Grigorie de Nyssa (s.n)”.

Din perspectivă juridică, societatea este un sistem structural, implică o ordine, în raport de care există, se manifestă și evoluează și al cărui conținut poate fi juridic, politic, moral, economic sau de altă natură. Ordinea socială este o realitate ce are coordonate proprii, făcând posibilă diferența dintre societate (ca formă superioară de organizare existențială umană) și simpla colectivitate. Spre deosebire de orice formă de colectivitate umană (familia, grupurile sociale mai mult sau mai puțin organizate), societatea se caracterizează printr-o ordine relativ stabilă care este impusă, iar ca natură este în primul rând juridică.

Se poate spune că sistemul dreptului, ca ordine juridică, este sistemul structurant al oricărei societăți care asigură coeziunea de sistem, stabilitatea, individualitatea, dar și posibilitatea evoluției sale. Pe de altă parte, societatea este realitatea dreptului, mediul care justifică și legitimează sistemul normativ. De aceea, nu concepem dreptul ca o realitate normativă abstractă, ci numai ca drept al unei anumite societăți în raport de care se și manifestă. Norma juridică reglementează relații sociale care, în acest fel, devin relații juridice. Participanții la raporturile juridice sunt subiecți de drept, iar conținutul acestor raporturi sunt drepturile și obligațiile consacrate sau recunoscute de legi.

Prin urmare, deși fiecare dintre sisteme, juridic și social, are o relativă autonomie funcțională și evolutivă unul față de celălalt, reținem aspectul esențial conferit de corespondența biunivocă dintre drept și societate sau, altfel spus, mediul social: societatea implică ordinea juridică, fără de care sistemul social nu ar putea exista, și condiționează (de cele mai multe ori determină) specificul și conținutul sistemului judiciar, conferind realitate dreptului.

Pe de altă parte, dreptul, cu toată autonomia sa sistemică și funcțională, nu poate fi conceput decât ca realitate socială, fiind în același timp instrumentul prin care statul, unic creator al dreptului, conferă socialului ordinea juridică pentru ca sistemul social să poată exista, funcționa și evolua. Realitatea dreptului, înțeleasă ca realitate socială, implică un raport de adecvare a dreptului la mediul social, care exprimă și o contradicție unilaterală, în sensul că dreptul, sistemul normativ existent la un anumit moment istoric, poate contrazice mediul său, adică societatea, dar societatea nu poate contrazice dreptul ca ordine și structură a sa, ci, mai mult, îi determină conținutul.

În acest context poate fi înțeleasă semnificația unei constituții ca așezământ politic și juridic al unei societăți, adică principalul factor de configurare a ordinii sociale prin toate componentele ei: politic, economic, cultural, valoric și, nu în ultimul rând, prin definirea omului ca individ și persoană, dar prin forma abstractă conferită de subiect de drept în cadrul diversității raporturilor sociale, inclusiv cele dintre individ și stat, guvernanți și guvernați. Omul aflat în mediul social se poate afla, în relație cu ceilalți membri ai societății în una din următoarele stări existențiale alternative sau concomitent:

       - interacțiune, comunitate cu toți ceilalți, cu mediul social. Este o stare permanentă a ființării  definită prin prin identitate de tradiții de limbă, de cultură, teritoriu, prin individualitate și unitate ființială de popor și națiune;

      - comuniune, unitate spirituală bazată pe credință și împlinirea poruncii iubirii, pe  principiul coexistenței libertăților. Există și o comuniune liturgică întru Hristos.

’’Întreaga mărturie a părintelui Dumitru Stăniloae se concentrează în termenul de comuniune care înseamnă nu numai a avea o relație, ceea ce implică în cele din urmă un interval;nici numai a întâlni, cea ce este deja minunat, pentru că intervalul s-a redus, privire către privire și orice distanță a fost abolită; ci mai mult încă a ne cumineca: de la inimă la inimă, a fi unul în altul, a ne cuprinde, a ne conține unul pe altul, a ne încredința unul altuia – a-L purta pe Hristos în noi și a fi purtați în El, a purta în sine ființa iubită și a fi purtați de ea’’. (Părintele Marc-Antoine Costa de Beauregard).

În ambele stări omul ca persoană în mediul social și în relație cu statul este titular de drepturi și libertăți.

- omul însingurat, cel care este  ca realitate subiectivă în mediul social, dar care trăiește în inautentic, contrar ființării după ființă al umanității asumată de Iisus Hristos, care s-a despărțit de Dumnezeu, dar Dumnezeu nu s-a despărțit de el, este cel căzut prin egoism, exclusivism, ateism, inacceptarea chemării dumnezeiești și a conștiinței de sine, în angoasă existențială, disperare și ispita neantului, ispita de a avea, renuțând la a fi, este cel care venerează idolii vremurilor nostre creați de el.

Acest om își creează propriul mediu social secularizat în care este el individ, o simplă realitate subiectivă în masa socială, transformându-se din persoană liberă și demnă în ’’sclav fericit’’. Ovidiu Hurduzeu vorbește în acest sens de sclavii fericiți. Occidentalul și nu numai se simte astăzi din ce în ce mai vulnerabil. Panica, nesiguranța, apatia socială, evitarea de măsuri drastice de securitate au înlocuit spiritul temerar, dorința de a experimenta și depăși limitele, dorința de libertate. Totul a devenit subordonat noțiunii de siguranță, de securitate. Acum nimeni nu te mai întreabă – „te simți liber? „ Acum întrebarea este – „te simți în siguranță? „ Siguranța nu trebuie privită într-un sens restrâns, tehnic, ci în adevărul ei profund ca viziune asupra lumii. Perceperea realității prin ideea de vulnerabilitate este un fenomen cultural strâns legat de statutul individului în epoca noastră a hiperglobalizării și a postmodernității instituționalizate. Și statul comunist dorea același lucru și avea aceeași politică de a anihila libertățile omului și de a-i oferi siguranță socială în schimb.

Omul postmodern, înzestrat cu libertate poate să aleagă dacă rămâne în comuniune cu Dumnezeu sau se desparte de El. Omul zilelor noastre, la fel ca și protopărinții noștri, vrea să fie Dumnezeu, nu poate și prin urmare cade, devine un fiu risipitor. Omul zilelor noastre își creează proprii săi idoli în care crede și prin care cade în finitudinea acestei lumi în repetitivitatea legilor și determinismului natural.

Dacă ar fi să alegem ca termen de comparație fenomenele fizicii, pentru așa zisul supraom postmodern se aplică reflecția în oglindă, la fel ca în mitul lui Narcis. În acest joc sesizăm puterea de metamorfoză a oglinzii. Imaginea de sine (proiectată în oglinda personală), preia controlul asupra sinelui, ancorat încă în realitatea naturii, și îi conferă noi perspective. De acum înainte, nu mai există limite ale naturii în privința evoluției, a devenirii. Există numai adevărul meu cu privire la mine însumi. Iar în oglinda personală mă pot imagina fără a mai avea vreo restricție. Și orice îmi pot imagina, înseamnă că există și în realitate.

Totuși, este o iluzie a guvernanților vremurilor noastre că omul creat după chipul și asemănarea cu Dumnezeu ar putea să abandoneze libertatea sa, firea sa plenitudinea ființării întru ființă, vocația și chemarea sa la îndumnezeire prin har, să accepte restrângeri și limitări drastice ale drepturilor sale și să accepte tutela dominatoare a statului, însoțită de siguranța în mediul social. Personalitatea, demnitatea și libertatea omului nu pot fi desființate de către guvernanți pentru că ele sunt daruri ale lui Dumnezeu și de aceea omul în mediu social nu se va mulțumi niciodată cu statutul de sclav fericit.

Relația autentică dintre om, societate și stat, ființează în  ființa ființării după  principiului enunțat de Toma de Aquino: ‘’ Individul este pentru stat, statul pentru persoană și persoana pentru Dumnezeu’’și se realizează atunci când omul, conștient de sine și de necesitatea de a trăi în ființarea întru Ființă este ontologic, persoană liberă, care ființează nu pentru sine, ci  pentru Dumnezeu - Creatorul  său.

c.  Omul în relație cu aproapele său. Alteritatea. Stări existențiale

Contractul social și expresia lui - constituția, supremația legii, statul de drept și social, libertatea persoanei și drepturile omului au devenit în prezent mituri, în raportul cu existența omului contemporan, ordinea juridică instituită de guvernanți și realitățile politice, economice și sociale ale lumii în care trăim.

Noțiunea însăși de "mit" este asociată, încă din antichitate, aceleia de "minciună", "eroare" sau "iluzie". Prin însăși etimologia termenului (de origine greacă), mitul este lovit de o notă de derizoriu, așa cum și azi, în cărți, în mass media, mitul este sinonim cu o povestire mincinoasă sau iluzorie de care trebuie să ne debarasăm pentru a percepe adevărul. Astfel, "mythos" înseamnă în greacă "cuvânt" sau "poveste", însă un cuvânt sau poveste care nu este măsurată, raționată, așa cum este cazul sinonimului său "logos". În limba vechilor greci, recunoscuți ca raționaliști, "cuvântul care povestește" n-are aceeași valoare cu "cuvântul care demonstrează"! Aristotel spunea: "Dar subtilitățile mitologice nu merită să fi supuse la un examen serios. Să ne îndreptăm mai degrabă atenția spre cei care gândesc pe baza demonstrației”.

Statul, pactul social, constituția, legile, dualismele sociale, existența unei ordini juridice și sociale nu pot fi desființate atâta timp cât omul este și o ființă socială. Se poate schimba însă esența și sensul actual al acestora contrare dreptății și voii lui Dumnezeu, contrare firii umane.

Dar pot fi concepute și chiar implementate și noi forme de organizare socială și chiar statală a societății care să reconsidere omul, acesta trebuind să fie întotdeauna scop și niciodată mijloc în raport cu statul. Ne vom referi în studiile viitoare la câteva posibile alternative de organizare socială, statală și economică care să ducă la restaurare socială a omului. Există patru posibile modele de raporturi între o persoană și ceilalți membri ai societății, modele care sunt rezultatele formelor de guvernare și a ordinii sociale și juridice existente și care în același timp pot influența statutul social al omului, ordinea socială și chiar guvernarea.

 - Primul model, omul împotriva altuia și împotriva tuturor.

Model exprimat de celebrul dicton, Homo homini lupus est (Omul este lup pentru om). Această stare socială este caracteristică modelului economic și de guvernare al societății contemporane, respectiv al liberei concurențe, al utilitarismului și al acumulării materiale, al consumului. Principiul de bază al ordinii sociale este a avea și nu a fi, iar omul este numai un mijloc folosit pentru realizarea intereselor politice, private ale celor ce exercită puterea. Modelul are consecințe negative multiple: exclusivismul social, egoismul, necredința, secularizarea societății, minimizarea valorilor culturale ale umanismului și exacerbarea tehnologiilor, această lume considerându-se ca fiind unica posibilă, iar fericirea și binele considerate a fi de natură materială. Recenta criză sanitară a impus și a promovat „distanțarea socială”, ca formă de existență colectivă a omului. Consecințele acestei reguli a ordinii sociale și juridice are și va avea consecințe grave pentru om ca persoană, pentru cultura și civilizația contemporană, a generalizat frica, discriminarea, dar a facilitat și facilitează dominația guvernanților, după celebrul dicton Divide et impera (divide și stăpânește). 

 - Al doilea model relațional posibil poate fi definit cu sintagma, omul, unul lângă cu altul.

Este modelul democrației maselor, dar și al democrației individuale ca atribute ale ordinii juridice și sociale prezente. Democrația maselor a impus guvernarea după principiul „minoritatea se exprimă iar majoritatea decide”. Consensul nu este considerat ca fiind o cerință a unei bune guvernări, ci cel mult o situație de excepție. Consecința este dominația politică, economică, socială și juridică a unei majorități create în urma unor jocuri electorale și interese de grup, o majoritate artificială, care adaugă mereu un plus de distanțare între guvernanți și guvernați, aceștia din urmă fiind proclamați formal ca fiind deținătorii puterii, un alt mit al vremurilor noastre.

Democrația individuală este expresia proclamării și consacrării constituționale a drepturilor și libertăților juridice ale omului, incontestabil un progres în relația om-stat. Titularul libertăților juridice este în actuala ordine juridică omul, dar care rămâne la stadiul de individ și nu este considerat persoană. Aceasta deoarece nu se recunoaște omului un drept natural intangibil la libertate, ci numai drepturi și libertăți conferite de guvernanți, libertăți și drepturi care pot fi oricând restrânse și chiar desființate de cei care exercită puterea, motivația acestor măsuri de constrângere neavând relevanță nici măcar în plan juridic. Democrația individuală este și expresia raționalismului abstract, al utilitarismului social, al protestantismului, a încrederii nelimitate în rațiune și în această lume, cu consecința distanțării de Dumnezeu.

Considerăm că expresia juridică ce marchează începutul democrației individuale este formulată în „Declarația Franceză a Drepturilor Omului”, în plină epocă a iluminismului sub forma, libertatea unui om se sfârșește și are ca limită libertatea altuia. Este celebrul principiu al „coexistenței libertăților”, sau cu referire la modelul relațional propus de noi, omul, unul lângă altul.

 -Al treilea model relațional poate fi definit prin sintagma, omul, unul împreună cu altul.

Este modelul solidarității sociale, a conștiinței sociale și a apartenenței la neam. Sub aspect juridic corespunde realității poporului și a națiunii, a tradițiilor și valorilor care particularizează istoric un popor și o națiune. Solidaritatea socială se poate realiza și la nivel de grup prin organizații laice sau religioase, cele mai multe fiind cu caracter neguvernamental. Acest model este expresia comunității sociale, fie ea de grup sau ca națiune și generează pentru membrii acesteia conștiința apartenenței la grup sau la națiune. Se bazează pe existența unor sentimente puternice de apartenență, identitate în credință, valorică și culturală, de solidaritate la fiecare membru al comunității.

Actuala ordine socială și juridică mondială, definită prin conceptul de „integrare” (sau globalizare) tinde să desființeze comunitatea unui popor, a unei națiuni, sentimentul personal de apartenență la valorile și tradițiile naționale, într-un cuvânt, identitate națională. Actuala ordine socială și juridică mondială se dorește a fi impersonală, neagă solidaritatea și chiar națiunile. Scopul este evident: să se faciliteze dominația centrelor de putere mondiale și europene. Din fericire aceste scopuri malefice nu pot deveni realități așa de ușor, deoarece solidaritatea, conștiința apartenenței la un neam și la o țară, dreapta credință, tradițiile și valorile spirituale ale unui popor nu pot fi anulate prin decizii și programe politice sau prin tentațiile iluzorii ale tehnologiilor și a mitului bunăstării într-o societate a acumulării și consumului, dar pot fi umbrite, hașurate, mai ales în conștiința tinerilor.

 -Al patrulea model relaționar, al omului în existența sa socială poate fi definit prin sintagma omul, unul pentru altul.

Este modelul și realitatea comuniuni ortodoxe, a dreptcredincioșilor în Biserică și mai presus de orice, a împlinirii Poruncii Mântuitorului „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.” (Ioan, 13,34). Este felul de existență al sfinților și martirilor pe care nici frica de moarte și nici dragostea de viață în această lume, nu i-a putut despărți de Dumnezeu și de oameni.

Omul care trăiește pentru altul și care din iubire creștină se jertfește pe sine, a învins egoismul, exclusivismul, slava deșartă, a dobândit virtuțile, începând cu smerenia și iubirea după Poruncă, a biruit prin dreapta credință ortodoxă toate precaritățile, patimile și mizeriile din această lume, transcende lumea finită și materială. Modelul este Însuși Mântuitorul Iisus Hristos care din iubire pentru oameni s-a întrupat, s-a jertfit pe sine pentru păcatele oamenilor, a Înviat și s-a Înălțat la ceruri asumându-și umanitatea, îndumnezeind prin har pe tot cel ce crede În El, în Sfânta Treime.

Ordinea socială prezentă este departe de a avea ca temei împlinirea Poruncii Iubirii. Societatea contemporană este marcată de necredință, de despărțirea de Dumnezeu. Dar istoria lumii este și istoria mântuirii prin dreapta credință ortodoxă. Pronia lui Dumnezeu conduce mersul istoriei spre acest scop final al împlinirii Poruncii Iubirii și a armoniei desăvârșite care va transcende ontologic această lume. Premisa fundamentală a oricărui model de nouă ordine juridică și socială este reîntoarcerea omului, a celor care dețin puterea la Dumnezeu, la dreapta credință ortodoxă. Mântuitorul a spus că „Fără Mine nu puteți face nimic„ (Ioan 15,5). În acest fel vom regăsi ordinea și armonia supremă, bazată pe iubire, care este Împărăția lui Dumnezeu și care este înlăuntrul nostru.

Pentru exercitarea unei bune guvernări, oricare ar fi modelul de organizare a statului și societății propus, mai este necesar tot în sensul dreptei credințe ortodoxe a poporului român și ceea ce noi am numit comportament constituțional loial a celor ce exercită puterea. Comportamentul constituțional loial al guvernanților față de poporul român, față de tradițiile și valorile sacre ale dreptei credințe ortodoxe, față de Biserica Ortodoxă și nu în ultimul rând în exercitarea atribuțiilor de interpretare și aplicare a Constituției a legilor a construcției ordinii economice,juridice și sociale a statului, nu poate fi redus, înțeles sau exprimat numai prin categorii și concepte juridice. Aparținând conduitei fiecărei persoane care are demnități și funcții publice în stat, un astfel de comportament este un fapt al conștiinței personale. Loialitatea față de poporul român, față de dreapta credință ortodoxă și Biserica Ortodoxă, față de valorile autentice ale democrației și constituționalismului, poate să existe sau nu pentru că omul este înzestrat cu libertate.

Acest comportament nu poate exista ca fapt de conștiință acolo unde este prezent orgoliu nemăsurat, slava deșartă a acestei lumi, necunoașterea sau ignorarea specificului și intereselor poporului român, ateismul, indiferența sau chiar disprețul în raport cu dreapta credință ortodoxă și Biserica Ortodoxă. Loialitatea constituțională cerută guvernanților ca fapt de conștiință nu poate fi la un loc cu disprețul față de om ca persoană, față de drepturile și libertățile sacre ale acestuia și nici cu fariseismul guvernanților noștri atât de prezent astăzi în viața publică.

Pentru ca persoana care a primit atribuții de exercitare a puterii de stat să aibă conștiința și cunoștința comportamentului constituțional loial, este necesara smerenia față de valorile mai sus enumerate, este nevoie de recunoașterea și conștientizarea neputinței omenești și a dependenței în orice clipă a omului de Dumnezeu, este de trebuință o schimbare a firii (metanoia) pornind de la asceza rațiunii și, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Să nu vă potriviți chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceți prin înnoirea minții voastre, ca să puteți deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută și desăvârșită” (Romani, 12, 2). Conduita smerită, loială a guvernanților și actul de guvernare smerit trebuie să corespundă cuvintelor Mântuitorului nostru Domnul Iisus Hristos:

 „Și Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: Știți că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele și cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie așa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Și care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. Că și Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți.” (Marcu, 10, 42-45)

În acest model, celebru principiu juridic al coexistenței libertăților, exprimat prin sintagma consacrată ’’libertatea mea are ca limită libertatea altuia’’, se schimbă, în starea juridică de ființare a omului, în fințarea potrivit principiului: ’’eu sunt liber în măsura în care și celălalt, semenul meu  după fire, este liber’’.

d.  Libertatea și demnitatea. Modalități proprii omului de ființare întru ființă, prin care realizează plinătatea ființării.

Existența omului este determinată valoric sau nu în raport cu libertatea sa. Prin libertate omul se diferențiază, se delimitează, se afirmă, în cadrul determinismului natural și temporar, atât în raport cu necesitatea strictă a legilor naturale, dar și repetabilitatea și automatismul pe care existența, sub imperiul acestor legi, îl impun. Încercările în planul gândirii filozofie și nu numai avut ca obiect relevarea acestei particularități existențiale a omului, în raport cu mediul natural sau mediul social în care există.

Mulți dintre filosofi au subliniat că liantul dialecticii libertății în plan subiectiv îl reprezintă, în principal, rațiunea și voința umană. Rațiunea, în sfera libertății, reprezintă capacitatea conștientă a omului de a discerne între bine sau rău, între ceea ce este de folos sau contrar intereselor, respectiv scopurilor sale.

Kant a dorit să realizeze un concept abstract al libertății, exclusiv în limitele rațiunii și independent ca finalitate de orice scop material sau înclinație subiectivă. Este forma rațională, absolută a libertății, ca și concept al rațiunii practice, definitorie pentru posibilitatea omului de a transcende fenomenalitatea existenței naturale. Este mai mult decât atât, reprezintă voința absolut bună coordonată de un imperativ categoric, care este „datoria” față de sine însuși și față de altul. Kant sublinia că: „Voința absolut bună al cărei principiu trebuie să fie un imperativ categoric, va fi, așadar, nedeterminată cu privire la toate obiectele și va cuprinde doar forma voinței, în genere, și anume ca autonomie, adică capacitatea maximă a oricărei voințe bune, de a se face pe sine însăși lege universală, este ea însăși singura lege, pe care voința oricărei ființe raționale și-o impune sie însăși, fără a impune drept temei vreun imbold și interes al ei”.

Concepția kantiană despre libertate rămâne însă în sfera purității rațiunii prin care omul este oarecum considerat în generalitatea sa „conștiința în genere”, și nu în individualitatea sa și diversitatea existențială. De altfel, mai toate orientările filosofice au rămas în această generalitate pentru că rațiunea se adresează generalului, și nu individualului. Cu toate acestea, Kant a subliniat foarte bine puritatea ideii de libertate prin care omul transcende lumea fenomenală a naturii și prin rațiunea sa practică își impune propria sa lege existențială legilor naturale. Datoria kantiană are două aspecte: datoria către sine însuși, care este obligația de perfecționare continuă, și datoria către altul, respectiv scopul existenței libere a omului, trebuie să fie fericirea altuia.

În acest context, se înțelege mai bine celebrul dicton kantian regăsit la finalul operei sale fundamentale Critica rațiunii practice: „Două lucruri umplu sufletul cu admirație mereu nouă și crescândă și cu venerație, cu cât mai des și mai perseverent se ocupă reflecția de ele: cerul înstelat deasupra mea și legea morală în mine”. Acest dicton oferă atât posibilitatea unificării celor două domenii ale investigației umane, respectiv al naturii și al moralității, dar mai ales prin faptul că situează eticul ca prioritar față de existența naturală a omului. Or, o astfel de supraordonare a eticului este posibilă numai prin libertate. 

În sens teologic, această particularitate a rațiunii, dar și a conștiinței de sine este ceea ce se numește dreapta judecată. Rațiunea este și capacitatea creatoare a omului de a transforma existența naturală supusă determinismului natural în „existență bună”, întărită prim înfăptuirea valorilor etice. Rațiunea are ca și conținut „categoriile regulative”, specifice rațiunii practice de care vorbea Kant. Voința reprezintă tot o capacitate naturală a omului prin care acesta poate trece în orice moment existențial de la pasivitate la acțiune, la manifestare. De altfel existența nu poate fi înțeleasă ca nemișcare, pasivitate și fără lucrare, ci numai ca manifestare. Între existență și lucrare, deși nu este un raport de identitate este unul necesar, ontologic. Pentru o astfel de determinare voința trebuie să fie orientată fie de un scop pragmatic utilitarist, o înclinație, cum spun filosofii care susțin ideile utilitariste, fie numai de ideea în sine, abstractă, a ”datoriei”, așa cum spunea Kant. În acest caz putem vorbi de o voință pură iar legea existențială a omului este legea libertății.

Indiferent de modul de a concepe libertatea, subliniem, așa cum spuneam, dimensiunea naturală a cesteia, ca proprietate a firii umane. Libertatea poate fi înțeleasă și prin opoziție cu determinismului natural și temporal, al legilor mecanicii al existenței, în opoziția cu caracterul finit al acestei lumi. Altfel spus, prin libertate omul adaugă existenței forma sa etică, morală, și poate că este singurul mijloc prin care este posibil „ceva nou„ ca act creator al omului prin care acesta este chemat să adauge sensuri spirituale lumii materiale și chiar să transfigureze. În acest context trebuie subliniată și dimensiunea spirituală a libertății. Prin opoziția mai sus arătată față de determinismul legilor naturale, libertatea nu poate fi proprie omului ca și individ, ca și obiect cuprins într-o masă mai mult sau mai puțin formală a naturii sau a socialului. Libertatea, ca bun spiritual, este asociată individualității umane, în sens pozitiv, opusă existenței ca individ închis în egoismul său, ci realizată numai de către omul care devine persoană spirituală și liberă în același timp. Libertatea este și necesitatea înțeleasă, dar nu a ordinii materiale, finite și constrângătoare a acestei lumi, ci a unei ordini spirituale valorice care transfigurează lumea și acest veac. Este ordinea de care vorbea Fericitul Augustin: „iubește și fă ce vrei”, iar Părintele Arsenie Boca adaogă: Roagă-te, iubește și fă ce vrei”.

Desigur libertatea presupune o relație, dar nu neapărat relativistă în sensul de contingent. Este vorba de relația cu sine însuși și relația cu altul. Omul este liber sau nu pornind în primul rând de la rezultatul cunoașterii de sine a modului în care își concepe propria sa existență. Astfel, acela care înțelege să trăiască numai la nivelul fenomenalului natural sau social închis în limitele egoismului său, contrar firii și naturii, are numai iluzia libertății. Relația cu „altul” este esențială pentru sensul libertății umane. Alteritatea reprezintă o dimensiune esențială a omului. Prin natura sa omul nu este și nu poate fi izolat. Singurătatea, care este tot un rezultat al libertății omului, nu poate reprezenta un sens autentic al existenței decât numai dacă, așa cum spun Sfinții Părinți, în singurătatea sa omul se retrage cu toată lumea. Și în același timp, omul se retrage fizic sau numai spiritual din lume pentru a sluji mai bine lumea. Mesajul Părintelui Arsenie Boca îndeamnă clar pe toți creștinii: ”Să fii în lume și totdeauna mai presus de lume”. Acest „altul” poate fi aproapele nostru, societatea, orice altă persoană, și mai mult decât atât Persoană Supremă în relație cu care omul poate avea împlinirea libertății sale pentru că numai Dumnezeu este izvorul infinit, inepuizabil al iubirii, al libertății și a tot binele.

Dorim să mai subliniem că libertatea nu este numai un concept rațional sau unul etic, prin care omul își reprezintă lumea, nu numai prin ceea ce este, ci și prin ceea ce trebuie să fie. Este și o categorie existențială pe care se bazează cunoaștere existențială, în mod deosebit cunoașterea lui Dumnezeu la măsurile omului. Aceasta pentru că libertatea este și trăire nu numai idee sau categorie filosofică, rațională. Nu poți fi liber, în sens ontologic dacă nu trăiești ca un om liber în comuniune de iubire cu Dumnezeu și prin Dumnezeu cu toți oamenii și cu universul întreg. Acesta este un sens superior al libertății față de sensul primordial existențial ca alegere dintre bine și rău, mai ales ca la acest nivel există și alte categorii existențiale corelative libertății fără de care aceasta nu poate fi înțeleasă. Avem în vedere în mod deosebit categoriile existențiale ale demnității, ale responsabilității și iubirea, singura modalitate autentică prin care omul, ca persoană liberă și spirituală, se poate raporta la acel „altul” de care am vorbit și care în primul rând este Dumnezeu, izvorul infinit al iubirii. Părintele dr. Dumitru Stăniloae spunea în acest sens că: „În iubire este toată libertatea”.

Împlinirea libertății nu o poate da decât credința în Dumnezeu, comuniunea de iubire între persoane, situarea omului ca persoană în izvorul infinit și indefinit de iubire care este Dumnezeu ca Persoană Supremă. Relația omului cu Dumnezeu nu este un simplu raport rațional, ci o comuniune existențiala realizată prin credință, rugăciune trăirea in Numai în această comuniune omul își află împlinirea libertății sale ca persoană spirituală și liberă, ca fiu al lui Dumnezeu după har. Este o libertate prin participare la dumnezeire și nu deplinătatea libertății pe care o are numai Dumnezeu El fiind și deplinătatea existenței.

Domnul Hristos ca Dumnezeu și Om adevărat este autenticul existențial și deplinătatea libertății noastre la care și noi suntem datori a încerca să ajungem. Domnul spune: ”Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi„ (Ioan 8, 32). Libertatea la care se referă El este libertatea de sub robia păcatului (Ioan, 8, 34). Este libertatea pentru a fi sfinți. Părintele Arsenie Boca spunea că „Limitele omului sunt limitele sfințeniei sale„. Iar noi putem parafraza adăogând că precaritățile libertății sunt limite ale împlinirii libertății în Dumnezeu la care este chemat orice creștin.

Dar pentru a ajunge la o astfel de împlinire a existenței și a libertății omul trebuie să parcurgă calea mântuirii. Sfântul Issac Sirul spunea că: „Săvârșirea întregului drum stă în acestea trei: pocăință, curățire și desăvârșire. Iar când ai ajuns la iubire ai ajuns la Dumnezeu.’’ Când ai ajuns la iubirea după poruncă, așa cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, ai ajuns, spunem noi, și la libertatea fiilor lui dumnezeu după har. Libertatea ca împlinire în comuniunea de iubire personală cu Dumnezeu și prin Dumnezeu cu toți oamenii și cu întreg universul este libertatea ontologică, existențială care acoperă, preia, transfigurează, dar nu desființează toate formele precare ale libertății. Mântuirea nu este la măsurile puterilor omului, ci este un dar al lui Dumnezeu, dar omul trebuie să se afle pe calea mântuirii.

Părintele dr. Dumitru Stăniloae concepea libertatea omului și ca stăpânire de sine: ”Ești tu însuți când ești stăpân pe tine însuți”. Dar nu poți fi tu însuți, astfel spus persoană spirituală și liberă după chipul lui Dumnezeu dacă nu ești stăpânit de Dumnezeu. Prin urmare împlinirea libertății omului este și un fapt al conștiinței, o convingere a inimii și rațiunii, credința neclintită, că în orice moment al vieții și veacul ce va să vie depindem de Dumnezeu, slujim lui Dumnezeu.

Pentru ceea ce noi numim împlinirea libertății umane întru plinătatea ființării întru ființă,  sunt demne de reținut cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: ”Nimeni nu este cu adevărat liber decât acela care trăiește în Dumnezeu. Unul ca acela s-a ridicat deasupra tuturor relelor și nu se mai teme de nimic”.

e. Omul față în față cu el însuși, cu natura și cu Dumnezeu. Cunoașterea și creația omului. Știința, arta, filosofia și teologia.

Raționalitatea lumii

Filosofii din antichitate și până în epoca modernă au încercat să cuprindă discursul rațional, dar și cunoaștere în categorii raționale, considerate a fi principii de bază ale gândirii și ale cunoașterii, înțelegerii și explicării universului. O întrebare importantă se referă în ce măsură aceste categorii ale rațiunii reflectau existența, corespundeau realității. De multe ori știința a confirmat o astfel de corespondență, pentru că lumea creată are sensuri raționale, reprezintă și poartă în sine rațiunile plasticizate ale lui Dumnezeu, așa cum afirmă părintele profesor dr. academician Dumitru Stăniloae.

Acest adevăr semnifică următoarele aspecte mai importante: lumea creată de Dumnezeu are sensuri raționale, iar devenirea ei este coordonată de pronia dumnezeiască spre scopul final al transcendentalului, spiritualizării și îndumnezeirii prin har în eternitate. Armonia și unitatea desăvârșită a lumii exprimată și de categorii ale rațiunii demonstrează că existența are un Creator și totodată această lumea nu este ultima și singura realitate; un alt aspect este raționalitatea lumii, primatul spiritului asupra materiei; corespondența dintre categoriile rațiunii și existența creată semnifică posibilitatea omului de a cunoaște realitatea în toate formele ei de manifestare, bineînțeles în limitele rațiunii umane. Există o evoluție continuă a cunoașterii raționale, care este totuși limitată și chiar finită. Raționalitatea lumii arată că omul se poate raporta la existență, inclusiv la propria persoană nu numai prin cunoașterea științifică, dar și prin cunoașterea existențială a adevărurilor revelate în dreapta credință. Arta este și ea o formă a cunoașterii existențiale a lumii, care trebuie înțeleasă tot în limitele rațiunii și firii umane. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne învață să mergem spre Dumnezeu – ’’care este Duh și Spirit - făcând următorii pași în sânul creației de la înveliș la rațiune în sânul Scripturii de la literă la Duh iar în ceea ce privește persoana umană de la simțualitate la spirit. Așa ajungem să-L înțelegem pe Dumnezeu și să înțelegem că am fost creați din iubire duhovnicească și liberi.”

Cunoașterea

’’Orice făptură se mișcă în jurul ei numai mintea omului se mișcă fără sfârșit până la Dumnezeu,dincolo de făpturi. Nu simțim în noi dorința neâncetată de un progres nesfârșit de o perfecțiune nesfârșită? De unde este această dorință în om? Nu tocmai din ceea ce dăruit Dumnezeu dintr-un început omului, ceându-l după chipul lui Hristos în care sunt două naturi: divină și umană? În mine sunt două lumi: natura mea creată și harul dumnezeiesc dăruit la zidirea omului și prin care tind  către o tot mai mare asemănare cu Dumnezeu.’’ (Părintele Constantin Galeriu)

Cunoașterea este un dar dumnezeiesc pentru firea umană și pentru fiecare ipostas omenesc, este o însușirea a sufletului uman, nemuritor, unic și unificator, care se exercită prin conștiința cunoscătoare și prin care  omul este față în față cu sine, cu natura și cu Dumnezeu. În creștinism, cunoașterea a fost considerată una din cele mai alese podoabe cu care Dumnezeu a înfrumusețat pe om și ca un instrument prețios în procesul de revenire și apropiere a omului de Dumnezeu. Plecând de la cuvintele Mântuitorului, care subliniază caracterul existențial al cunoașterii:”Aceasta este viața veșnică, ca să Te cunoască pe Tine singurul adevăratul Dumnezeu” (Ioan XVII, 3), teologia creștină a făcut din problema cunoașterii lui Dumnezeu miezul preocupărilor ei și unul din idealurile sale cele mai înalte. La fel precum  conștiința, puterea și însușirea cunoașterii nu este un rezultat al evoluției materiei și nici nu poate fi înțeleasă prin funcțiile cerebrale ale omului. Oamenii de știință onești au demonstrat că nu  conștiința, capacitatea cunoscătoare sunt rezultate  funcționării creierului uman, ci dimpotrivă  conștiința și  însușirile ei determină activitatea cerebrală.

Cunoașterea este familiarizarea cu cineva sau ceva, ce poate include fapte, informații, descrieri sau abilități dobândite prin experiență sau educație. Se poate referi la înțelegerea teoretică sau practică a unui subiect. Poate fi implicită (cum ar fi abilitatea practică sau experiența), sau explicită (cum ar fi înțelegerea teoretică a unui subiect) și poate fi mai mult sau mai puțin formală sau sistematică. Filozoful Platon a dat faimoasa definiție a cunoașterii drept „convingere adevărată justificată”. Cu toate acestea, nu există o singură definiție a cunoașterii unanim acceptată și sunt numeroase teorii care o explică. Acumularea de cunoștințe implică procese cognitive complexe: percepție, comunicare, asociere și raționare, în timp ce cunoașterea este de asemenea legată de capacitatea de conștientizare a ființelor umane.

Baza  oricărei forme de cunoaștere este uimirea conștiinței cunoscătoare în fața propriei existențe, a vieții, a realității obiective create și mai ales în raport cu Dumnezeu Creatorul, cu taina existenței și devenirii imanente și transcendente. Cum spun Sfinții Părinți, nu-L cunoaște  cu adevărat pe Dumnezeu decât acela care stă cu venerație și uimire în fața Lui și a toată creația. Uimirea este generatoare de întrebări ale conștiinței cunoscătoare umane, întrebări care necesită răspunsuri prin cunoaștere, adevăr și certitudini, baza efortului creator al omului.

Întrebările fundamentale la care omul caută permanent să afle răspunsuri care să însemne și certitudini, prin formele cunoașterii sensibile și raționale sunt două: de ce există lumea creată sensibilă și inteligibilă mai degrabă decât nimic? A doua întrebare, care mai degrabă este o constatare: În raport cu Universul sunt nimic și totuși sunt? Nu vom înceta, atâta timp cât vom exista a căuta răspunsuri la aceste întrebări, dar prin cunoașterea rațională niciodată nu vom avea răspunsuri, în știință sau filosofie care să fie certe, demonstrabile și prin urmare deplin adevărate. Taina nu poate fi ispitită prin cunoașterea științifică sau metafizică. Se poate constata că omul tot punându-și întrebări și tot răspunzând la ele prin cunoaștere, își sporește gradele de libertate, adică ale secvențelor care premerg acțiunii cunoaște, înțelege, valorizează, alege, decide tot mai adecvat, acțiunile sale sunt tot mai eficiente în ordinea atingerii scopurilor propuse, dar și în ordinea optimului, adică a maximului de rezultat relativ la libertatea trecută din potență în act. Deci cunoașterea rațională și rezultatele ei sunt necesare supraviețuirii omului, necesare vieții în dimensiunea ei materială și spirituală. Oamenii au conștientizat limitele cunoașterii raționale ale științei în raport cu ei însuși și cu Universul. Începutul cunoașterii este cunoașterea de sine ca însușire a conștiinței de sine a omului. În pronaosul templului de la Delphi erau înscrise în epoca clasică dictonul „Cunoaște-te pe tine însuți” și „Nimic în exces”.

Întâietatea în dialectica existenței și a cunoașterii, a cunoașterii de sine este afirmată și de teologia ortodoxă: ’’Mai întâi, cunoaște-te pe tine însuți, apoi încearcă să petreci măcar o zi împotrivindu-te păcatului; vei vedea cât este de greu; și aflând, vei învăța să fii îngăduitor cu neputințele omenești și nu vei osândi pe nimeni. Osândirea și sminteala sunt cele mai înfricoșătoare păcate care-l împiedică pe om să se mântuiască. Ambele îți strică atât viața ta, cât și pe a altora. Cât de mari sunt păcatele de neiertat pe care ni le iartă Dumnezeu, iar noi nu putem ierta puținele păcate ale altora!’’( Arhimandritul Ioan Krestiankin) și ’’Omule, sârguiește-te să te cunoști pe tine însuți, căci mai multă laudă vei avea decât să înveți mișcarea stelelor, însușirea verdețurilor și puterea tuturor plantelor doctoricești, firea dobitoacelor, și știința firii tuturor celor zidite. Gândește-te, zic, cu luare aminte și cercetează să te cunoști pe sine. Intră cu mintea în inima ta, să-ți cercetezi firea, căci cu cât cunoști mai bine cum ești, cu atât mai mult înțelegi pe Dumnezeu. Deoarece, cunoscând bunul neam al sufletului său, vii mai lămurit la cunoștința Măririi dumnezeiești. Să ai totdeauna înaintea ta scurtimea acestei vieți și ticăloșia firii noastre; și prin această cale afli pe Domnul. Cunoscându-te pe sine, te smerești, și smerindu-te, te temi de Dumnezeu; căci frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii, după marele Vasile.’’ (Agapie Criteanul).

Dacă începutul cunoașterii, în toate formele ei este starea ființială a omului față în față cu el însuși, finalitate acesteia în toate formele ei este cunoașterea lui Dumnezeu, trecerea prin cunoaștere, de la necredință la credință,  de le ființarea imanentă la ființarea transcendentă. Werner Heisenberg, laureat al premiului Nobel pentru fizică a formulat acest adevăr  întemeindu-se pe cercetările sale „Prima gură din paharul de științe ale naturii te va transforma într-un ateu, dar la fundul paharului te așteaptă Dumnezeu... În istoria științei, încă de la celebrul proces al lui Galileo, s-a susținut în repetate rânduri că adevărul științific nu poate fi reconciliat cu interpretarea religioasă a lumii. Deși acum sunt convins că adevărul științific este inatacabil în propriul său domeniu, nu am găsit niciodată ocazia de a respinge conținutul gândirii religioase ca pur și simplu o parte a unei faze depășite din conștiința omenirii, o parte la care va trebui să renunțăm de acum înainte. Astfel, pe parcursul vieții mele am fost obligat în repetate rânduri să meditez asupra relației dintre aceste două regiuni de gândire, pentru că nu am putut niciodată să mă îndoiesc de realitatea pe care o indică ele”.

Însuși Einstein a recunoscut că știința trebuie să iasă din matca ei, pentru ca sa poată urmări cu consecvență adevărul: “Știința poate fi creată doar de cei care sunt pătrunși cu totul de aspirația către adevăr și înțelegere. Acest sentiment izvorăște însă  din sfera religiei. De aici provine și credința în faptul că este posibil ca regulile valabile pentru tot ceea ce există să fie raționale, cu alte cuvinte să fie înțelese de rațiune. Nu-mi pot închipui un om de știință adevărat, lipsit de acea credință profundă.” Cunoașterea lui Dumnezeu este o problemă fundamentală, majoră, care i-a preocupat pe marii gânditori și trăitori ai lumii creștine.  Despre ea ne vorbește atât Sfânta Scriptură, cât și Sfânta Tradiție, de unde observăm că în procesul cunoașterii lui Dumnezeu, adevăratul rol îl are revelația naturală și supranaturală, în cadrul căreia omul se întâlnește pe orizontală (prin revelație naturală), dar și pe verticală (prin revelația supranaturală) cu Dumnezeu. Între om și Dumnezeu trebuie să existe permanent un raport de chemare și răspuns, de vocație și dăruire. Dumnezeu se revelează chemându-ne, iar noi ne revelăm răspunzând la chemarea Lui. Prin revelație se deșteaptă în noi chipul divin dat la creație. Dumnezeu iese oarecum din “lumina cea neapropiată” (1 Tim. 6,16) și se descoperă omului, iar omului I se mărește puterea de a-L cunoaște cât mai mult.(2) Dar pentru o atare cunoașterea trebuie îndeplinită o condiție esențială Omul să aibă sufletul, inima și mintea curate. ’’ „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8)’’, ne spune Mântuitorul. Formele cunoașterii în conformitate cu starea ființială în care se poate afla  omul, care se succed sau coexistă în ființarea întru ființă și anume:față în față cu sine însuși, fațăîn față cu Dumnezeu sunt:

  - Cunoașterea empirică. Empirismul ("test", "încercare"), este doctrina filosofică a testării, a experimentării,  conform căruia toată cunoașterea umană provine din senzații asupra realității. Empirismul respinge ipoteza conform căreia oamenii au idei, concepte, categorii apriorice anterioare oricărei experiențe, sau că se poate cunoaște ceva fără referință la  senzații, percepții și experiență. Empiriștii susțin că la naștere intelectul este o tabula rasa, o "foaie albă, fără nici un fel de semne pe ea" și căruia doar experiența îi poate furniza idei. Problema empiriștilor a fost răspunsul la întrebarea în ce fel dobândim idei care nu au corespondent în experiență, cum ar fi ideile matematice sau cum putem avea conceptul de cauzalitate și în general cum pot fi formulate legile naturii.

- Cunoașterea rațională. Raționalismul propune că rațiunea este cea mai mare valoare în căutarea cunoașterii. Și pentru a scăpa de capcanele senzoriale, matematica devine disciplina principală în această căutare, întrucât, prin eșec, cunoștințele analizate sunt exacte. Încercând o sinteză, putem spune că raționalismul, ca doctrină filosofică a cunoașterii are următoarele caracteristici:

- cunoștințe pe care le obținem sunt bazate pe rațiune. Rațiunea, gândirea și demonstrația, sunt cele mai utile instrumente pe care le au ființele umane pentru a obține cunoașterea adevărată;

- aplicarea metodei aristotelice și cartesiene: cercetarea se desfășoară prin respectarea unor reguli specifice logicii formale și matematice din care adevărul rezultă cu necesitate.

- înclinația spre matematică și logica formală;

- metoda deductivă: Este vorba despre trecerea de la general la particular. Adică, prin respectarea regulilor generale care apar în diferite cazuri, se prezice sau se afirmă ce se va întâmpla într-un anumit caz. Prin premisele generale se obține concluzia.

- categorii și concepte apriorice, înnăscute, anterioare oricărei experiențe prin care sunt transformate în cunoștințe adevărate datele senzoriale și cele obținute din experiență. Există astfel de categorii pe care omul nu le obține prin experiență, prin cunoașterea senzorială a realității. Kant a demonstrat cum sunt posibile judecățile sintetice apriori, raționamente care se bazează pe datele experienței, dar devin cunoștințe prin aplicarea categoriilor apriorice ale intelectului și rațiunii.

- această capacitate a ființei umane de a cunoaște rațional, nu are limite și este sursa progresului, care nu a încetat de la începutul umanității. Totuși,  Immanuel și-a pus problema și a analizat limitele cunoașterii raționale. Antinomiile rațiunii sunt expresia acestor limite. Mai mult , reputați savanți ai vremurilor noastre au demonstrat științific limitele cunoașterii raționale de tip logic și matematic. Unul dintre aceștia este Kurt Godel.

- cunoașterea rațională nu se poate lipsi de informațiile obținute din experiență, senzații sau percepții, dar care sunt sintetizate de categoriile rațiunii și transformate astfel în cunoștințe. În acest sens Immanuel Kant afirmă că: „intuițiile fără concepte sunt oarbe, iar conceptele fără intuiții sunt goale”. În al doilea rând, Kant arată că „nicio cunoaștere a noastră nu precedă în noi experiența și cu ea începe orice experiență”.

  - relația dintre cunoașterea rațională și credință, în mod deosebit credința creștină. Cu toate că majoritatea promotorilor raționalismului modern credeau în Dumnezeu, aceștia au înțeles și susținut că rațiunea este mai presus de dogmele religioase inclusiv cele creștine. Raționaliștii afirmă că adevărul trebuie să fie determinat în virtutea forței rațiunii și nu pe baza credinței sau a dogmelor religioase.

-Intuiția. Capacitatea cognitivă a omului cuprinde și o altă funcție, diferită de cunoașterea sensibilă, experimentală și cunoașterea rațională, demonstrativă. Este capacitatea de a intui, sau mai simplu intuiția. Intuiția are semnificații existențiale fiind o proprietate a unor ipostasuri umane, dar și o funcție cognitivă, formă de cunoaștere imediată și unitară a realității sensibile sau inteligibile, apriorică  față de  cunoașterea sensibilă  și rațional demonstrativă, dar și posterioară acesteia. Prin intuiție omul se integrează și participă la unitatea și armonia existenței, se cunoaște pe sine și unitatea lumii create. Totodată, intuiția sensibilă sau inteligibilă este o condiție a cunoașterii conceptuale.

O formă particulară a intuiţiei este intuiția revelată, adică accesul la cunoaştere datorită inspiraţiei divine. Intuiția nu este numai  proprietate naturală a conștiinței umane  și o capacitate naturală de cunoaștere  așa cum este considerată de psihologi și filosofi, la care ne-am referit  pe scurt în cele arătate mai sus. Este mai mult decât atât. Intuiția poate fi și o harismă mai presus de firea umană, dăruită omului de Dumnezeu prin lucrarea Duhului Sfânt. Intuiția revelată, mai presus de firea omenească, conform referatului Biblic, a scrierilor Sfinților Părinți, a mărturisirilor de dreaptă credință, dar și a  teologiei creștine, se poate manifesta și prin darul înainte vederii sau darul prorociei.

 - Contemplația. Contemplația este gândirea profundă la ceva. Într-un sens religios, contemplația este de obicei un tip de rugăciune sau meditație. Contemplația este o rugăciune în liniște care are loc în retragere în taina inimii, și este direct orientată spre unirea cu Dumnezeu. Tema contemplației trimite la tema desăvârșirii spirituale. Aceasta înseamnă activitate, nu o stare, deci ceva închis, static. Retragerea are loc „în Dumnezeu”, cel puțin la fel de mult ca „în inimă” și implică elementul iubirii. Nu există desăvârșire spirituală fără iubire, după cum nu există contemplație creștină care să nu fie inspirată de iubire. Atunci când mintea noastră contemplă în ea însăși "chipul și asemanarea" cu Dumnezeu, ea se confruntă inclusiv  cu măreția infinită a omului, ca persoană creată după chipul lui Dumnezeu și având vocația asemănării cu Dumnezeu prin har.

Cunoasterea științifică și filozofică poate fi formulată, definită, dar persoana e dincolo de definiție și, prin urmare, e de necunoscut din afară, până când nu se revelează ea însăși, întrucat Dumnezeu este Ascuns, tot asa și omul are adâncuri tainice. Omul nu este nici autorul existenței, nici sfarșitul ei. Dumnezeu, iar nu omul, este Alfa si Omega. Asemânarea omului cu Dumnezeu de care vorbește Scriptura stă în modul existenței sale. Contemplația este  forma de cunoaștere prin care omul poate percepe și conștientiza taina și misterul existențial, fără să-l poate defini și  cuprinde în concepte. Contemplația poate fi naturală, în știință, filosofie, artă, în unele religii, sau supranaturală, revelată prin lucrarea Duhului Sfânt, a Sfintei Treimi.      Contemplarea naturii este starea conștiinței de admirație și venerație fată de natură și univers. Generează sentimentul de sublim.’’Prin contemplarea naturii devenim siguri de existența lui Dumnezeu’’, spune Arhimadritul Serafim Man

Contemplația artistică este ființială se bazează pe sentimentul de sublim și frumos și este proprie firii omenești și ipostasurilor sale, proprie omului. Pentru  filosoful Immanuel Kant, Frumosul artistic este strâns legat de alcătuirea naturii, în special când aceasta dă prilejul senzației de sublim. "Frumos" în sens estetic este ceea ce se contemplă cu o satisfacție dezinteresată, lipsită de intenție sau scop personal, în forma sa cea mai pură. Una dintre cele mai profunde și edificatoare expresii ale contemplației ne este oferită de filosoful Immanuel Kant “Două lucruri umplu sufletul de o admirație și o venerație mereu crescândă și nouă, în măsura în care reflecția și le întipărește și se atașează de ele: cerul înstelat deasupra mea și legea morală din mine“. Când Immanuel Kant afirma faptul că sunt două lucruri care îi umplu sufletul cu o mereu nouă şi crescândă admiraţie (cerul înstelat şi legea morală) se referă la realitate, mai exact, la ceea ce este cu adevărat real, dincolo de orice iluzie trecătoare şi perisabilă. Pe de o parte, realitatea în transcendenţa ei, ceea ce abia intuim şi mai presus de om (cerul înstelat) şi realitatea în imanenţa ei, acel aspect constant conţinut în om şi generat de propria „lui” conştiinţă (legea morală).

Cunoasterea apofatica este contemplarea ființei lui Dumnezeu fără ca ea să poată fi cunoscută de om sau de ființele spirituale vreodată.  Se caracterizeaza prin negarea oricarei imperfectiuni in Dumnezeu, ceea ce, in fond, inseamna afirmarea tuturor perfectiunilor in El. In transcedenta fiintei sale personale, Dumnezeu ramane necunoscut si necuprins. Starea existențială pe care omul  o poate atinge  a contemplației  simple a lui Dumnezeu, când rațiunea firii este  dominată de Duhul Sfânt este descrisă de Sfântul Maxim Mărturisitorul:’’ Dar în acest om  nu mai e decât rațiunea, care s-a dezbrăcat prin abundența virtuții, chiar și de iubirea și afecțiunea cea mai nepătimașă și totuși naturală față de trup. Căci duhul a biruit cu desăvârșire firea și a convins mintea să se odihnească până și de la filosofia activității morale, când se întâlnește cu Rațiunea cea mai presus de ființă printr-o contemplație simplă și neîmpărțită’’. ’’Cel blând și numai el se ridică pe treapta cea mai înaltă a contemplației simple nediscriptive a Rațiunii divine. Din aceasta vedem că pentru Sfântul Maxim Mărturisitorul rațiunea nu se distinge net de minte, fie că nu înseamnă numaidecât cugetare discursivă, fie că discursivitatea trece firesc în contemplația simplă si unitară, sau viceversa. În acest sens om rațional nu e un necontemplativ, ci un om lipsit de mânie și de poftă. Rațiunea nu se opune minții sau contemplației, ci patimilor. O precizare: pe treapta  făptuirii morale omul poartă încă în el  o afecțiune trupească în limitele naturii, dar pe cea gnostică duhul a covârșit-o prin aceasta’’ (Dumitru Stăniloae).

- Cunoașterea prin credință. Cunoașterea prin  credința presupune o înțelegere simplă, departe de speculație teoretică, abstractă. Ea poate fi întâlnită doar într-o inimă curată: De nu vă veți întoarce, să fiți precum copiii, nu veți intra întru Împărăția cerurilor (Mat, 18, 3). Cunoașterea profană e însoțită de incertitudine, pe măsură ce pătrunde mai adânc în realitatea de cunoscut și din tot mai grabnică ispitire a firii, a tainei, neavând un temei care să o susțină prin ea însăși, înlănțuind omul pentru totdeauna, condiționându-i viața. În timp ce credința îl eliberează pe om în mod necondiționat.

Credința și cunoașterea prin credință sunt existențiale, presupun participarea  Întregii  ființe a omului și nu se realizează prin mijloacele cunoașterii profane. Este calea omului spre transcendental, spre  cunoașterea lui Dumnezeu, este  posibilitatea de depășire a limitelor firii create, dar prin lucrarea teandrică a omului și a harului sfânt. Este accesul omului la conștientizarea și înțelegerea, atât cât este cu putință a  tainelor și a energiilor necreate dumnezeiești. Dialectica  credinței și a cunoașterii este calea desăvârșirii  pe care ne aflăm aici în această lume și va continua în eshatologie. Pe această cale, marcată de curățirea sufletului și a trupului, de iluminare și desăvârșire  nu aflăm decât certitudini revelate. Îndoiala, evidența formală, incertitudinea  nu pot caracteriza cunoașterea prin credință a celui care trăiește cu adevărat în dreapta  credință. Cunoașterea prin credință nu  se materializează într-o simplă religie sau ideologie teoretică, ci este  relevată omului de Însuși Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos.

Credința pune faptele în seama Harului și nu cunoaște trufia, după cum este scris și ne îndrumă Apostolul: ’’Toate le pot pentru Hristos, Cel ce-mi dă puterea; Însă nu eu, ci Harul lui Dumnezeu, care este cu mine; Cunoștința îngâmfă pe om’’ (Corintieni I, 10).  Și tot Sfântul Apostol Pavel subliniază  deosebirea dintre înțelepciunea omenească și cunoașterea revelată prin lucrarea Duhului Sfânt: ’’Și învățătura și propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înțelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul și de putere, pentru ca credința voastră să fie întemeiată nu pe înțelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu’’. ( 1. Corintieni, 2, 4-5)

Credința o ai sau nu, ea nu-ți cere nimic în schimb, nu presupune o alternativă și nici vreo soluție la vreo problemă insolubilă. Odată dobândită, nu mai poate fi pusă sub semnul întrebării, fiind pentru totdeauna o binecuvântare, o însoțitoare, tocmai când omul e surprins la strâmtoare, având ca suport și temei iubirea, făgăduința și nu promisiunea sau amăgirea, înșelarea. Prin ideologiile atee contemporane, ale postmodernismului și transumanismului , ale globalizării, cunoașterea  devine inumană prin faptul că îl elimină pe Dumnezeu din creație și se substituie Creatorului, cu falsa certitudine că omul are puterea de a se crea pe sine, de a fi făuritorul și modelatorul unei alte creaturi, în toată puterea nimicirii totalitare. Un atentat virulent e pe cale să se producă asupra ființei umane, un fel de faustică încercare de a modifica genomul înscris în structura intimă a corpului uman.

Dumnezeu poate fi cunoscut, dar nu în ființa Lui, ci prin energiile sale necreate. Plecând de la cuvintele Mântuitorului, care subliniază caracterul existențial al cunoașterii:” Aceasta este viața veșnică, ca să Te cunoască pe Tine singurul adevăratul Dumnezeu”: (Ioan XVII, 3), teologia creștină a făcut din problema cunoașterii lui Dumnezeu miezul preocupărilor ei și unul din idealurile sale cele mai înalte. Cunoașterea lui Dumnezeu este o problemă fundamentală, majoră, care i-a preocupat pe marii gânditori și trăitori ai lumii creștine.  Despre ea ne vorbește atât Sfânta Scriptură, cât și Sfânta Tradiție, de unde observăm că în procesul cunoașterii lui Dumnezeu, adevăratul rol îl are revelația naturală și supranaturală, în cadrul căreia omul se întâlnește pe orizontală (prin revelație naturală), dar și pe verticală (prin revelația supranaturală) cu Dumnezeu.

Între om și Dumnezeu trebuie să existe permanent un raport de chemare și răspuns, de vocație și dăruire. Dumnezeu se revelează chemându-ne, iar noi ne revelăm răspunzând la chemarea Lui. Prin revelație se deșteaptă în noi chipul divin dat la creație. Dumnezeu iese oarecum din “lumina cea neapropiată” (1 Tim. 6,16) și se descoperă omului, iar omului I se mărește puterea de a-L cunoaște cât mai mult. (2)

Dar pentru o atare cunoașterea trebuie îndeplinită o condiție esențială Omul să aibă sufletul, inima și mintea curate. ’’ „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8)’’, ne spune Mântuitorul. ’’Vederea duhovnicească a lui Dumnezeu nu aparține sferei sentimentelor (simțirilor), nici planurilor optice, ci este unire ipostatică și legătură a făpturii zidite cu „Existența” nezidită a lui Dumnezeu, nu cu firea sau ființa Sa, ci cu lucrările sau energiile dumnezeiești, potrivit cu capacitatea celui ce „pătimește” vederea duhovnicească. Atunci când Moise a cerut să-L vadă pe Dumnezeu, așa cum își închipuia el, a auzit de la El Însuși că acest lucru este cu neputință și a putut să-l privească numai „spatele”, care înseamnă lucrările sau însușirile dumnezeiești. Cel ce se află în vederea duhovnicească a lui Dumnezeu mărturisește că între zidit și nezidit nu există nicio asemănare și că „a-L exprima pe Dumnezeu este cu neputință, iar a-L gândi este și mai cu neputință.” (Sfântul Grigorie Teologul) Sfântul Apostol Pavel arată ce este credința și cunoașterea prin credință: ’’Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute; Prin ea, cei din vechime au dat buna lor mărturie; Prin credinţă înţelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd.’’( Evrei 11,1-3)

În aceste versete nu găsim o definiţie completă a credinţei, ci una din însuşirile ei: o referire la puterea ei şi la lucrarea ei, căci ea este lucrătoare şi plină de putere în sufletul celui drept (neprihănit). Ea face viitorul să devină prezent şi ce este nevăzut să devină vizibil. Exact aceasta este puterea credinţei. Ea este realizarea lucrurilor sperate, ca şi cum le-ai ţine deja în mână. Inima credincioasă trăieşte în certitudinea existenţei reale a lor. Credinţa vede ce este ascuns. Cu privire la cele nevăzute ea ne dă aceeaşi certitudine pe care noi o avem despre lucrurile văzute. Credinţa ne arată substanţa lucrurilor care încă nu au devenit vizibile. Mai întâi este amintită creaţia. Crearea universului este prima realitate cu care credinţa este legată. Creaţia este prima comunicare a Dumnezeului nesfârşit şi atotputernic în domeniul celor mărginite, în „cele făcute”. Omul care se rezumă la ființarea în imanent nu ajunge niciodată la marea cauză fundamentală, ci  la concluzia că lumea ar fi existat dintotdeauna. Credinciosul însă se bazează pe revelaţia lui Dumnezeu: „La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul”. El înţelege şi recunoaşte „că lumile”, deci universul întreg, „au fost întocmite prin Cuvântul lui Dumnezeu”. Credinţa înţelege această acţiune atotputernică a Cuvântului creator. Ei îi pare totul simplu şi uşor, deoarece ea introduce pe Dumnezeu.

Raționalitatea iubirii. ’’Uităm adeseori că și credința este o cunoaștere, că iubirea este și ea cunoaștere. Vrem ca o cunoaștere perfectă să fie abstractă și lipsită de orice emoție în timp ce cunoașterea desăvârșită este o unire cu ceea ce este cunoscut. Inima, cea care cunoaște în cele din urmă,este mai întâi rănită de frumusețe, iar mai apoi atrasă de dorința irezistibilă de unire cu acestă  frumusețe-bunătate care a mișcat-o. Și invers iubirea este o adâncă înțelegere, iubirea înțelege totul  fără iubire nu există cunoaștere profundă a lumii și a făpturilor fără iubire, adică fără Dumnezeu, întrucât prin Persoana lui Iisus  Hristos Logosul întrupat al lui Dumnezeu, El se manifestă tocmai ca inteligibilitate și înțelegere iubitoare a lui Dumnezeu, a ființelor, oamenilor, lucrurilor.’’ ( Dumitru Stăniloae)

Părintele Dumitru Stăniloae subliniază faptul că raționalitatea  iubitoare se găsește în Persoana lui Hristos Cuvântul  întrupat al lui Dumnezeu. Prin lucrarea Duhului Sfânt omul participă la  rațiobalitatea iubitoare a Cuvântului  întrupat și este înzestrat  cu  facultatea  cunoașterii  și a dialogului cu Dumnezeu, cu oamenii și tot universul  prin raționalitate iubitoare. Această raționalitate are o semnificație specială deoarece nu are nimic raționalist, formal, abstract, sau dogmatic închis în ea. Nu este o rațiune pură în sens kantian, ci o raționalitate care are simțul misterului: ’’totul se luminează în iubire, dar totul se și adâncește în indefinibil’’.

-Adevărul. Poate fi o însușire a cunoștințelor dobândite de om prin cunoaștere, dar poate fi și și o însușire a ființării, a existenței  imanente și transcendente. Adevărul, ca însușire a cunoștințelor cunoașterii poate fi formal, propozițional, logic, matematic. În acest caz adevărul se identifică cu exactitatea formală a enunțurilor, a demonstrației, a unui algoritm. Reprezintă validitatea concluziilor unui sistem ipotetico-deductiv, apărute prin intermediul regulilor de deducție aplicate unor postulate și axiome admise. Acest tip de adevăr nu depinde de conținutul propozițiilor. În acest caz, adevărul nu depinde de experiență. Există tendința de a considera exactitatea formală ca fiind plenitudinea adevărului, certitudinea în materia cunoașterii, ceea ce este eronat. Judecățile analitice logice sau matematice chiar dacă sunt exacte nu sporesc cunoștințele, prin urmare exactitatea formală a enunțurilor este o precaritate a adevărurilor rezultate din cunoaștere, reprezintă un mijloc pentru a dobândi cunoștințe adevărate. Adevărul poate fi și o proprietate a unei propoziții declarative sau șir de propoziții, al unei teorii, doctrine, ideologii, religii, etc. Acesta este adevărul material. Un enunț, o teorie, o doctrină sunt adevărate dacă reflectă obiectul care este supus  interacțiunii cu subiectul cunoscător și unei metode de cunoaștere. Conținutul  produsului cunoașterii  poate fi verificat și confirmat prin observație, în general  prin experiență, sau prin demonstrație logică, matematică sau numai discursiv argumentantă.

Cu privire la obiectul de cunoscut, pentru Aristotel, adevărul și falsitatea depind  de întovărășirea sau separarea lucrurilor. A fi adevăr înseamnă a gândi că ceea ce e separat este așa , sau că ceea ce e întovărășit este în fapt așa; iar a fi în eroare, înseamnă a gândi în opoziție cu ’’firea lucrurilor.’’ Adevărul ontologic, însușire a ființării întru ființă. Aristotel susține că pe cât de multă ființă are un lucru, pe atât are și adevăr. În acest sens este  concepția filosofică a lui Hegel.  Din punct de vedere hegelian, ideea este adevărul. Pentru Hegel ideea este forma logică adevărată. Ceea ce însemnă, în termenii săi, că adevărul, adică perfecta corespondenţă între un lucru şi conceptul său , nu poate fi dat decât în forma ideii . Numai în acest sens trebuie înţeleasă identificarea subiectului cu obiectul. Mai exact, numai ideea are puterea de a stabili o unitate între subiect şi obiect, deci de a face ca determinaţia subiectivă (conceptul) să se unească cu cea obiectivă. Adevărul este mişcarea logică de apariţie a ideii sub toate determinaţiile sale concepute ca interdependente în sistem. Aceasta ar putea sta drept definiţie a adevărului la Hegel; ea se apropie, mai mult de ceea ce, în limbaj obişnuit, se numeşte adeverire sau confirmare . Important este faptul că Hegel nu concepe adevărul ca pe o adecvare a gândirii la o realitate deja dată. Acesta ar fi numai adevărul formal, subiectiv.

Distingem între verosimil, ceea ce are aparența adevărului  exprimă posibilitatea dintre mai multe variante posibile de a fi adevărat, sau diferite forme precare de adevăr, retoric sau cel juridic, iar pe de altă parte adevărul, ca certitutine, evidență a cunoștiințelor și adevărul existențial, ontologic. O altă distincție este aceea între adevăr și eroare. Aceasta din urmă poate fi: eroare  logică. În argumentele logice o eroare logică poate fi fie formală, fie informală. Datorită faptului că validitatea unui argument deductiv depinde de forma sa, o eroare logică formală este un argument deductiv care are o formă invalidă, pe când o eroare logică informală  este orice alt mod de a raționa greșit fără ca aceasta să aibă forma unui argument formal; material. Situația în care produsul cunoașterii nu este adecvat obiectului cunoașterii și infirmat de observație sau experiment; eroarea existențială. Ființarea omului prin sentiment, gandire, rațiune, convingeri, conduită, contrară adevărului ontologic  al ființării întru ființă, a transcenderii imanentului în transcendent, și în consecință căderea în ispita  ființării care nu ființează, a neantului. Francis Bacon considera ca oamenii nu mai pot ajunge la adevar din cauza idolilor, pe care ii imparte in 4 categorii: ai tributului (izvorasc din genul omenesc, care este predispus greșelii), ai peșterii (oamenii, diferiți, au viziuni diferite), ai forului (formați prin convietuirea si asocierea oamenilor) si ai teatrului (formati din filosofii si legi demonstrație). Schopenhauer constata că ceea ce impiedică cel mai mult găsirea adevărului nu este aparența falsă, care ar putea conduce la eroare, ci opinia preconcepută, care se opune adevărului ca un pseudo-apriori.

Între verosimil și adevărat  există un raport de contrarietate, deoarece  cei doi termeni nu se exclud reciproc. Între  adevăr și eroare este o contradicție ireconciliabilă, cei doi termeni sunt incompatibili. Totuși, există un proces dialectic al adevărului și al erorii, în care  eroarea ca negație  contribuie la orientare cunoașterii și a ființării  spre adevăr  și interiorizarea adevărului ca însușire a cunoștințelor, dar și ca fapt existențial în conștiința de sine a omului. Există erori care se explică prin natura dialectică a cunoașterii umane. Dată fiind infinitatea materiei, cunoașterea ei se realizează treptat și contradictoriu, depășindu-se mereu limitele între care o teorie dată este valabilă și elaborându-se o teorie nouă, mai vastă, care cuprinde vechea teorie pe un caz particular. Astfel, teoria veche, adevarată în limitele fenomenelor la care se referă, devine falsă dacă o extindem dincolo de aceste limite. Astfel există distincția între adevărurile relative ale realității și cunoașterii ființării imanente, iar pe de altă parte Adevărul Absolut, transcendent, ontologic spre care tinde orice formă de cunoaștere umană sau a ființelor inteligibile, dar imposibil de atins în plenitudinea sa de  orice ipostas conștient și cunoscător  al lumii create.

Mijloacele de distingere între adevărat și fals și de a califica ceva ca fiind adevărat sunt: rațiunea  (gândirea),înțelegerea, principiile logicii, observația, experimentul. Distincția dintre adevărul, ontologic al ființării întru ființă, existențial, de eroarea existențială a ne-ființei, a ispitei neantului, a idolilor, a prejudecăților, se face prin adevărul revelat natural și supranatural al dreptei credințe ortodoxe. Adevărul rezultat din cunoaștere, atât cel formal cât și cel material  nu trebuie considerat un dat, ci o temă, în devenirea dialectică a realității subiective și obiective. În acest sens este concepția filosofică a lui Hegel. Din punct de vedere hegelian, ideea este adevărul. Pentru Hegel ideea este forma logică adevărată. Ceea ce însemnă, în termenii săi, că adevărul, adică perfecta corespondenţă între un lucru şi conceptul său , nu poate fi dat decât în forma ideii. Numai în acest sens trebuie înţeleasă identificarea subiectului cu obiectul. Mai exact, numai ideea are puterea de a stabili o unitate între subiect şi obiect, deci de a face ca determinaţia subiectivă (conceptul) să se unească cu cea obiectivă. Adevărul este mişcarea logică de apariţie a ideii sub toate determinaţiile sale concepute ca interdependente în sistem. Aceasta ar putea sta drept definiţie a adevărului la Hegel; ea se apropie, mai mult de ceea ce, în limbaj obişnuit, se numeşte adeverire sau confirmare. Important este faptul că Hegel nu concepe adevărul ca pe o adecvare a gândirii la o realitate deja dată. Acesta ar fi numai adevărul formal, subiectiv.

Adevărul absolut al ființării întru ființă, plenitudinea ființării este Dumnezeu unic în ființă și întreit în persoane, adevăr revelat în dreapta credință ortodoxă. Prin Adevărul absolut  transcendentul coboară în imanent, iar imanentul are chemarea și vocația ființială  de a urca la transcendent prin har, omul în devenirea sa transcendentă în Hristos, prin Hristos, spre Hristos, infinită, în ființarea imanentă și în viața de după viață, în eternitate, are chemarea și posibilitatea îndumnezeirii prin har și prin lucrarea teandrică a omului și Duhului Sfânt spiritualizarea întregii lumi finite create. 

Adevărul absolut identic ci Ființa care ființează nu este din  lumea aceasta, după cuvintele Domnului Iisus Hristos este transcendent. Nu este construit, nu este un produs al gândirii sau un rezultat al cunoașterii umane și nu este un adevăr ontologic fie el și spiritual întotdeauna  propriu lumii create, dar care participă la  ființarea la  existență prin  iubirea, voia și puterea  lui Dumnezeu Creatorul și are darul de a se împărtășii, cu frică de Dumnezeu, cu dragoste. De Dumnezeu întrupat, de tainele Adevărului Absolut revelat. Adevărul absolut al Ființei care ființează  îl putem interioriza în inima și sufletul nostru, prin participație și trăire existențială, dar mai ales prin cuvintele Mântuitorului, Domnului și Dumnezeului nostru Iisus Hristos înscrise prin lucrarea Duhului Sfânt și a Sfinților Apostoli în Sfânta și Dumnezeiasca Evanghelie, din  dogmele dreptei credințe din scrierile Sfinților Părinți și experiența lor de viață imanentă și transcendentă, din Sfânta tradiție a Bisericii. Iată cuvintele Mântuitorului  despre Adevărul Ființei  și posibilitatea omului de a participa existențial la El de a-L cunoaște: ’’Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.’’( Ioan14,6)

’’Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac; Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi!’’ (Ioan14,16-17)

 ’’Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci toate câte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti; Acela Mă va slăvi, pentru că din al Meu va lua şi vă va vesti’’. ( Ioan 16,13-14)

’’Deci zicea Iisus către iudeii care crezuseră în El: Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei; Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi.’’

’’Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte; Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr.’’(Ioan 4, 23-24)

Scrierile Sfinților Părinți mărturisesc despre Adevărul Absolut al Ființei care finnțează și de relația ontologică cu Biserica, cu  fiecare om:

’’Iar când se vor întoarce către Domnul, vălul se va ridica; Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate; Iar noi toţi, privind ca în oglindă, cu faţa descoperită, slava Domnului, ne prefacem în acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului’’. (Sfântul Apostol Pavel, Corinteni II, 3,16-18)

 ’’Unde este Biserica, acolo e și Duhul lui Dumnezeu și unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo e și Biserica și tot harul, iar Duhul e adevărul." (Sfântul Irineu al Lyonului)

Adevărurile de credință ale dreptei credințe sunt cuprinse și dogmele ortodoxe. Normativismul ortodox nu este parte componentă a determinismului și normativismului social pentru că nu este expresia unică a voinței omenești, nu are precaritatea normativismului social și nici necesitatea determinismului natural cauzal și temporar. Normativismul ortodox decurge din revelația supranaturală este expresia harului și a iubirii milostive a lui Dumnezeu, rezultatul lucrării teandrice a omului și a Duhului Sfânt. De acea legiuirea ortodoxă și a Bisericii nu are caracteristicile acestei lumi, nu este abstractă și se adresează persoanei umane,nu are granițele acestei lumi și scopul este acela de a transfigura omul și toată existența. Departe de a fi o colecţie de interdicţii şi sancțiuni rigide, "sfintele canoane ortodoxe", cum adesea şi frumos sunt numite de către cei care le înţeleg rolul în pedagogia creştină, constituie o veritabilă călăuză morală, un îndreptar al vieţii noastre duhovniceşti (cuvântul canon înseamnă măsură, dreptar), fundamentat pe Sfânta Scriptură şi pe Tradiţia apostolică. Sfinţenia şi autoritatea celor care le-au întocmit le conferă puterea de a ne orienta către o vieţuire autentică, în conformitate cu rânduiala divină. Pentru vremurile de acum, marcate în multe privinţe de relativism şi indiferenţă, apelul temeinic la valorile moralei ortodoxe tradiţionale, păstrate în tezaurul canonic al Bisericii, reprezintă o revenire salutară în făgaşul normalităţii.

Pentru ca o normă a forului bisericesc să poată deveni şi să poată fi numită canon şi să poată deveni ca atare obligatorie pentru Biserica întreagă, trebuie să poarte pecetea perfecţiunii şi generalităţii, adică să fie expresia unui astfel de adevăr, care se bazează pe Sfânta Scriptură sau Tradiţie şi lucrul acesta trebuie să fie recunoscut de către Biserica întreagă. Pentru creștini, criteriul ultim al cunoașterii este personal, reprezentat de Duhul lui Dumnezeu, cel care descoperă adevărul și care inițiaza în tainele vieții divine. Dar, în condițiile funcționarii acelei reguli a credinței, această structură nu implică selecții discriminatorii, ca în concepția gnosticș despre accesul la cunoaștere și la Adevăr, având un profund caracter comunional. Duhul Sfant, Duhul Adevărului este oferit de Dumnezeu întregii Biserici pentru a constitui și intensifica comuniunea  dintre membrii organismului eclesial, iar Biserica este manifestare concretă și deplină a Duhului lui Dumnezeu.

Pe de o parte, Adevărul e de natură personală, identificându-se cu persoana divină care îl revelează, iar pe de alta este intim legat de puterea de comuniune și viața împărtășită Bisericii prin prezenta Duhului lui Dumnezeu. De aceea, cunoașterea Adevărului nu lasă loc speculațiilor sofisticate, ci este situată în interiorul unui mod de a gândi și de a fi specific promovării reciproce dintre Biserica lui Hristos și Duhul Sfânt, altfel spus, spiritului si categoriilor eclesiale creștine, reprezentate de canonul Sfintelor Scripturi și de tradiția apostolică. Acestea din urmă sunt sintetizate în norma de credința a Bisericii sau canonul adevărului, nu în sensul limitării fixiste și abstracte a adevărului, ci al revelării căii care duce la cunoaștere și viață.

Întruchipări ale cunoașterii și creației umane:

-Știința, (din cuvântul latin scientia, care înseamnă „cunoaștere”), este un sistem ordonat de cunoștințe structurate care studiază, cercetează și interpretează fenomenele naturale, sociale și artificiale. Reprezintă ansamblul conoștințelor dobândite de om prin cunoașterea sensibilă, experimentală sau rațională, confirmate ca fiind adevărate, pentru un  moment istoric de referință( adevărul științific este de aceea relativ la timp și loc), și sistematizate  în teorii, doctrine și  diferite discipline  științifice.

Știința modernă este de obicei împărțită în trei ramuri majore care constau în:științele naturii, care studiază natura  în sensul cel mai larg;științele sociale, inclusiv știința dreptului care studiază  societatea, statul omul în mediul social și în relație cu statul; și științele formale  (de exemplu, logica, matematica  și informatică teoretică), care studiază concepte abstracte. Există un dezacord în filosofia științei, dacă științele formale constituie de fapt o știință, întrucât nu se bazează pe dovezi empirice, experimentale și nici nu exprimă  adevăruri ontologice, ci se bazează pe judecăți  și raționamente analitice și exprimă adevăruri formale. Ar putea fi considerate mijloace tehnice pentru celelalte științe disciplinele care folosesc cunoștințele științifice existente în scopuri practice, precum ingineria  și medicina, sunt  categorisite în domeniul științelor  aplicate.

-Arta. Într-un sens larg, desemnează orice activitate, care se bazează pe cunoștințe, exercițiu, percepție, imaginație și intuiție. Baza rațională o formează categoriile estetice dintre care cea mai importantă este categoria frumosului. Arta este, în esență, cea mai profundă expresie a creativității umane. Pe cât de dificil de definit, pe atât de dificil de evaluat, având în vedere faptul că fiecare artist  își alege singur regulile și parametrii de lucru. Se poate spune, totuși, ca arta este rezultatul alegerii unui mediu, a unui set de reguli pentru folosirea acestui mediu și a unui set de valori ce determină ce anume merită a fi exprimat prin acel mediu, pentru a induce un sentiment, o idee, o senzație sau o trăire în modul cel mai eficient posibil pentru acel mediu. Prin modul său de manifestare, arta poate fi considerată și ca o formă de cunoaștere (cunoașterea artistică). Teoria artei își are rădăcinile în filosofia  lui  Immanuel Kant și a fost dezvoltată în prezent ca estetică, filosofia artei și  istoria artei.  Arta ca mimessis  și catharsis are rădăcini adânci în filozofia lui Aristotel. 

-Filosofia este hermeneutica cunoștiințelor și a răspunsurilor posibile la întrenări  generale și fundamentale, precum cele despre existență, cunoaștere, valori, rațiune, limbaj. Astfel, dacă știința și chiar arta ne oferă cunoștiințe despre existența fenomenală pe care omul o poate percepe, studia și o poate exprima  teoretic, filosofia oferă interpretări, sensuri și semnificații privind existența imanentă și transcendentă. Semnificația profundă a filosofiei reiese chiar din conceptul ei- iubirea de înțelepciune, semnificație care trebuie completată  cu filocalia-iubirea de frumos. Este expresia  unității spiritului uman în Creatorul său. De aceea este posibilă o filosofie ortodoxă.

Omul așa cum este cunoscut de om are formă materială, iar forma prin definiție impune limite; limite ce creează ideea de neputință în depășirea condiției, dar conștientizarea lor permite cunoașterea de sine. Doar în momentul în care ne cunoaștem pe noi înșine putem accede la cunoașterea universalului; căci dacă nu cunoaștem adevărurile terestre, cum putem cunoaște adevărurile extraterestre? Atingerea acestui nivel de cunoaștere a sinelui ce ne oferă noi perspective în înțelegerea misterului este foarte rară în timpul vieții omenești și durează foarte puțin, cauză fiind chiar limitele ce le impun simțurile și natura umană. „Omului care a înțeles imposibilitatea îndumnezeirii, depășirii condiției umane totale pe pământ îi rămân două posibilități: religia (practicarea credinței) și filosofia (practicarea virtuților).” (Armand Voinov). În acest caz, filosofia ca discurs cu valoare axiologică, orientat spre un ideal spiritual, spre Dumnezeu Unic în Ființă și întreit în Persoane redobândește însemnătatea pierdută și adevărata ei menire.

În prezent, subdomeniile majore ale filosofiei academice includ: metafizica, care se preocupă de natura fundamentală a existenței și a realității; epistemologia, care studiază natura cunoașterii și a credinței; etica, care se referă la valoarea morală; și  logica, care studiază regulile inferenței ce permit deducerea concluziilor din premise adevărate. Alte subdomenii notabile includ: filosofia științei, filosofia politică, filosofia dreptului și socială, estetica, filosofia matematicii, a logicii, a limbajului și nu în ultimul  rând filosofia religiei, care întemeiată pe Adevărul revelat devine filosofie ortodoxă. Cine poate fi considerat ca fiind filosof? Pentru că nu orice cunoscător de filosofie, sau profesor de filosofie  sunt întotdeauna și filosof, după cum  nu orice cunoscător  al teologiei ortodoxe  este și un bun ortodox. Părintele Arsenie Boca afirmă cu temei că: ’’Cea mai lungă cale este cea de la urechi la inimă’’, adică de la informație la convingere, la trăire în Dumnezeu ci pentru Dumnezeu și oameni. Esența răspunsului la întrebarea de mai sus o oferă Constantin Noica: ’’Dacă iubiți muzica, pierderile, curgerile, creșterile: dacă vă plac geometria și rigoarea fără să vi se împietrească inima și mintea; dacă aveți un dram de nebunie și un munte de măsură- veți întâlni cândva filosofia’’.

-Teologia, înseamnă „învățătura lui Dumnezeu” sau a zeilor în cazul religiilor anterioare creștinismului. În sensul de  întrupare a cunoașterii umane, în forma cea mai înaltă prin credință, Teologia reprezintă  știința sau cuvântul despre Dumnezeu. Față de științele comune, teologia se deosebește întrucât include în cercetarea sa, pe lângă realitatea imediată - numită și imanentă - ce se poate observa prin simțuri, și realitatea transcendentă. Biserica creștină  împarte teologia în patru domenii: exegeza (studiul textelor biblice), istoria Bisericii,  dogmatica (cristologie soteorologie, apologetica, omiletica etc) și morala creștină. Un teolog este un cunoscător, dar nu este întotdeauna și un drept credincios. Teologia este înțelegerea credinței, presupune încredere în autoritatea lui Dumnezeu care se revelează. Credința este răspunsul existențial al omului la revelație. În teologie certitudinea variază în funcție de calitatea argumentelor, în credință certitudinea este funcție de credincios. Există totuși o relație profundă existențială între teologie și dreapta credință, între un teolog și un drept credincios. “Dacă eşti teolog, te vei ruga cum trebuie, iar dacă te rogi cum trebuie, eşti teolog.”(Părintele Efrem Filotheitul).

În același sens, ’’Căci teologia nu este o ştiinţă intelectuală, ci glasul şi viaţa Bisericii. Iar Biserica este tărâmul teologiei ortodoxe. Întocmai cum au spus Sfinţii Părinţi, teologia este rugătoare iar rugăciunea este teologie. Când vorbim despre teolo­gie ortodoxă, nu ne gândim la o simplă istorie a teologiei. Poate fi şi acest lucru, dar nu se mărgineşte la asta în chip absolut. În predania patristică teologii sunt cei care îl văd pe Dumnezeu. Sfântul Grigorie Palama îl mai numeşte pe Varlaam şi teolog, însă spune răspicat că acea teologie intelectuală se deose­beşte mult de vederea lui Dumnezeu. Teologi, după părerea Sfântului Grigorie Palama, sunt văzătorii de Dumnezeu, îndeosebi cei care urmează întreaga rânduială a Bisericii şi ajung la credinţa desăvârşită - luminarea minţii. Aşadar teologia este roada vindecării omului, dar şi calea de a ajunge la tămăduire şi a dobândi cunoaşte­rea lui Dumnezeu. Cele pomenite mai înainte despre credinţă sunt valabile şi aici. Părinţii învaţă că vederea lui Dumnezeu este un dar de la Dumnezeu, pe care îl dă când vrea El şi cui vrea El. Trebuie să ne rugăm spre a fi curăţiţi pe dinlăuntru, spre a fi izbăviţi de pa­timi - de fapt, spre a ne preschimba patimile - şi pen­tru ca mintea să ne fie luminată, adică să dobândeas­că rugăciunea minţii în inimă. Sfântul Maxim Mărturi­sitorul spune că izbăvirea de durere şi plăcere este semnul că omul a trecut de treapta curăţirii; semnul că a ajuns la treapta luminării sau a trecut de ea este izbăvirea de neştiinţă şi de uitarea lui Dumnezeu; iar semnul ajungerii la îndumnezeire este slobozirea de închipuire şi de toate înfăţişările pe care i le aduce lu­mea simţurilor. Deci putem să ne rugăm stăruitor: „Luminează întunericul meu!“ Şi, dacă Dumnezeu va voi, Se va descoperi pe Sine. Atunci, pe de o parte, vom şti că am fost tămăduiţi, iar pe de altă parte, că primim darul teologhisirii, al grăirii de Dumnezeu. De la treapta luminării minţii până la treapta vederii dumnezeieşti lucrează rugăciunea minţii. Vederea lui Dumnezeu poate dura de la câteva clipe până la câte­va zile, însă după aceea omul îndumnezeit se în­toarce la starea rugăciunii minţii. În starea de contem­plare, rugăciunea se întrerupe; şi porneşte din nou când încetează vederea lui Dumnezeu.’’ (Mitropolit Hierotheos Vlachos).

Toate formele și întruchipările cunoașterii umane nu sunt seoarate rigid, ci în strânsă unitate. Temeiul unității cunoașterii este  acela că  ea este o facultate și proprietate a sufletului  omenesc unic pentru că este al persoanei și unitar, indivizibil și indestructibil, identic cu viața, creat de Dumnezeu  prin ’’suflare de viață’’ asupra omului.

În aces sens sunt relevante și cuvintele Fericitului Augustin cuprinse în lucrarea sa Contra Academicos: ’’Toată lumea știe că există doi factori care ne conduc spre cunoaștere autoritate și rațiunea. În ce mă privește eu sunt absolut hotărât să nu mă abat de le  autoritatea lui Hristos, căci nu găsesc pe nimeni altcineva care să aibă mai multă greutate. Starea mea de spirit este astfel alcătuită încât eu doresc cu nerăbdare să cuprind adevărul, nu doar cu ajutorul credinței, ci și prin înțelegere cât privește acum lucrurile care pot fi examinate cu ajutorul puterii de pătrundere a rațiunii...o teorie care să nu fie în contradictoriu cu misterele noastre creștine.’’

-Limitele cunoașterii. Misterul. Tainele

Încununare a creației și expresie vie a iubirii lui Dumnezeu, omul este în căutare continuă de a găsi un sens vieții, în general al existenței de a cunoaște și de a se cunoaște pe sine și de a se ­regăsi ca răspuns la o chemare interioară, una care să-l lămurească și să-l salveze de la finitudine, de la limitele existențiale ale acestei lumi. Din totdeauna, mintea omenească a încercat să dezlege acele taine care alcătuiesc nodul gordian al cugetării sub forma logico-sistemică (filosofia și știința), respectiv sub forma afectiv-emoțională (religia și arta): apariția existentului, ordinea și precizia care guvernează lumea văzutelor, miracolul vieții, universul nostru moral-spiritual, moartea și neliniștea viului conștient de iminența ei. 

Existența omului în această lume este finită, la fel și tot Universul creat de Dumnezeu. Prin urmare, toate caracteristicile existențiale ale omului, inclusiv capacitatea rațională de cunoaștere a ceea ce este imanent și cu atât mai mult a transcendentului sunt finite, limitate de însăși caracteristicile firii umane. Prin urmare, chiar în varianta că și-ar putea întrebuința creierul la capacitatea maximă în scurta sa existență pământească (a nu se uita că el, creierul uman, reprezintă „lucrul cel mai minunat și cel mai misterios din tot universul cunoscut” și că a fost proiectat de Atotputernic pentru o folosire la nesfârșit), omul va dovedi înțelepciune doar împăcându-se cu gândul că atari înfricoșătoare taine nu sunt nici de competența și nici spre liniștea sa.

Caracterul finit al capacității de cunoaștere prin sensibilitate și prin rațiune a ființei umane poate fi exprimat prin sintagma: orice cunoaștere are limite. Înseamnă că și cunoașterea despre cunoaștere are limite și de aici că însăși cunoașterea despre limitele cunoașterii are limite. Deocamdată, istoria și logica cunoașterii nu au identificat existența vreunei forme de cunoaștere fără limite, chiar și cunoașterea matematică și logică. De aceea se poate admite universalitatea și adevărul logic, sau evidența enunțului, ’’Orice cunoaștere sensibilă sau rațională are limite’’.

Cu toate acestea dorința omului de a cunoaște este nelimitată, chiar dacă însușirile cognitive ale rațiunii sunt limitate absolut, ci nu numai relativ. Dorința de a cunoaște, aspirația spre a înțelege existența, sensurile ei, de a pătrunde continuu și cât mai mult în tainele lumii materiale create este o vocație a firii umane și nevoie existențială de care depinde însăși posibilitatea existenței omului. Ea nu este un rezultat al evoluției naturale, așa cum încercă să explice materialiștii și ateii, ci este un dar al lui Dumnezeu pentru om, o caracteristică a conștiinței sale, sădită în ființa umană de către Creatorul ei. În cunoaștere nu vom înceta niciodată să punem întrebări, inclusiv despre întrebarea însăși, nu vom înceta niciodată să perfecționăm mijloacele și instrumentele de investigare a realului, a lumii create, totdeauna vom dori să găsim răspunsuri la aceste întrebări, Suntem mereu în căutarea unor noi adevăruri demonstrate științific dar și al adevărului absolut, dorim să avem certitudini și evidențe de conștiință, cu toate că toate acestea sunt întotdeauna valabile temporal, la un moment istoric dat și prin urmare relative.

Această realitate este un aspect particular al devenirii universale, inclusiv a omului, a devenirii întru ființă cum afirmă filosoful Constantin Noica. Dar dreapta credință arată că adevărata devenire a omului și a Universului, inclusiv a cunoașterii, este în Hristos, prin Hristos, spre Hristos. Limitele cunoașterii raționale a lui Dumnezeu și a tainelor dumnezeirii sunt exprimate și prin ceea ce teologia numește dualismul dintre cunoașterea catafatică și cunoașterea apofatică a lui Dumnezeu.

’’Prin cunoașterea rațională sau catafatică îl cunoaștem pe Dumnezeu numai în calitatea de cauză creatoare și susținătoare a lumii, pe când prin cea de a doua (cunoașterea apofatică n.n.), avem un fel de experiență directă a prezenței Lui tainice, care depășește simpla cunoaștere a Lui în calitate de cauză, investit cu unele atribute asemănătoare cu cele ale lumii... Dar această cunoaștere este mai adecvată lui Dumnezeu decât cunoașterea catafatică’’. ( Dumitru Stăniloae)

Cunoașterea apofatică se caracterizează prin negarea oricărei imperfecțiuni în Dumnezeu, ceea ce, în fond, înseamnă afirmarea tuturor perfecțiunilor în El. În transcendența ființei sale personale, Dumnezeu rămâne necunoscut şi necuprins. Sfântul Grigorie Palama a elaborat teologia energiilor dumnezeiești necreate. Omul nu poate cunoaște ființa lui Dumnezeu pe nici o cale prin credință sau rațiune, dar putem cunoaște energiile dumnezeiești necreate prin harul divin prin care ne sunt revelate. Dumnezeu nu poate fi cunoscut în același mod în care sunt cunoscute realitățile din lumea concretă, folosind ideile sau noțiunile de timp și spațiu și raporturile dintre fenomenele naturale, fiindcă Dumnezeu le transcende pe toate fiind veșnic necuprins și nemărginit. De aceea, afirmându-se ceea ce nu este Dumnezeu, se spune mai mult despre El, despre misterul divin inefabil, inexprimabil în grai omenesc, decât se spune în concepte sau noțiuni afirmative. Teologia apofatică, susține că negațiile, anume propozițiile negative despre perfecțiunile lui Dumnezeu, sunt mai potrivite, pentru cunoașterea lui Dumnezeu și înțelegerii realității mai presus de fire, toate la măsurile omului ca ființă creată și finită.

Taina, Misteru

Dincolo de limitele cunoașterii se află taina, misterul existențial, care poate fi intuit contemplat, dar niciodată  cunoscut rațional sau sensibil, explicat  și teoretizat. Și filosofi români au evidențiat limitele cunoașterii raționale. Ne referim în mod special la concepția filosofică a marelui poet, dramaturg și filosof Lucian Blaga. Crezul filosofic al marelui gânditor este motto-ul : „Câteodată, datoria noastră în fața unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim așa de mult, încât să-l prefacem într-un mister și mai mareˮ. Mereu preocupat de absolut, Lucian Blaga invocă existența „Marelui Anonim”. Într-Însul filosoful descoperă: „Factorul metafizic absolut, factorul central al existenței, centrul creator primar și, în același timp, cenzorul absolut, sediul cunoașterii absolute”.

Cea mai mare taină este Dumnezeu Unic în ființă și întreit în Persoană necunoscută nici de îngeri, dar care S-a revelat omului, prin profeții și patriarhii Vechiului Testament, chiar și prin înțelepciune și cuvântul dăruit filosofilor și celor care s-au învrednicit de acest dar, prin revelația naturală  și mai târziu prin revelația supranaturală, Întruparea unei Persoane a Sfintei Treimi, a Fiului lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru Iisus Hristos  din iubire de oameni și pentru restaurarea omului și a toată creația, spiritualizarea și transfigurarea acesteia. Omul poate să experieze aceste mari taine prin dreapta credință și prin iubire milostivă, poate să le  cuprindă în conștiința Sa, dar nu poate niciodată să le înțeleagă pe deplin prin cunoașterea sensibilă, rațională, intuitivă, contemplativă sau prin  credința teoretică, raționalizată. Fericitul Augustin a cuprins foarte bine acest adevăr prin cuvintele: ’’Ceea  ce știu despre Dumnezeu este o picătură dintr-un ocean. Ceea ce nu știu este însuși oceanul’’.

Tainele sunt pretutindeni, atât în realitatea imanentă și mai ales realitatea transcendentă. Sfintele taine ale harului ( transcendente). Iisus Hristos a încredințat Bisericii Sale șapte Sfinte Taine și anume: Botezul, Mirungerea, Euharistia, Spovedania, Maslul, Preoția și Căsătoria. Ele sunt legate de toate etapele vieții creștine. Prin Sfintele Taine Biserica primește în continuare haruri pentru mântuirea oamenilor. Sfintele Taine sunt semne văzute, lăsate de Isus Hristos, prin care dobândim harul sfințitor spre sfințirea vieților noastre. Se numesc semne văzute pentru că fiecare Sfântă Taină are un element vizibil, care exprimă și produce un efect nevăzut – harul sfințitor. Fiecare Sfântă Taină are două elemente: un semn material, vizibil și un semn spiritual, invizibil. Elementul vizibil poate fi: un gest, ca punerea mâinilor sau un element material precum apa, pâinea, untdelemnul, vinul, însoțit de diferite formule verbale. Prin Sfintele Taine membri Bisericii se unesc în mod tainic cu Iisus Hristos.

Taina harului sfânt, pe care omul o poate experia și  conștientiza , dar nu pate să o descifreze și să o înțeleagă rațional. După mărturia  sfinților părinți, preoți și teologi formele experienței harului sfânt  sunt:

’’Mai întâi de toate este o încunoştiinţare lăuntrică, interioară, că prin credinţa în Dumnezeu omul îşi găseşte adevăratul sens al vieţii. Simte că credinţa lui în Hristos este o credinţă care-l odihneşte lăuntric, care-i dă sens vieţii şi-l îndrumă, care este o lumină puternică ce-l luminează. Când simte astfel credinţa creştină înlăuntrul său înseamnă că omul a început să trăiască harul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu mai este pentru el ceva exterior. Altă experienţă a harului lui Dumnezeu o are omul când aude în inima sa chemarea lui Dumnezeu la pocăinţa pentru faptele lui întunecoase şi păcătoase, chemare la întoarcerea spre o viaţă creştină, spre spovedanie, spre calea lui Dumnezeu. Acest glas al lui Dumnezeu pe care-l aude înlăuntrul lui este o primă experienţă a harului lui Dumnezeu. Atâţia ani cât a trăit departe de Dumnezeu nu a înţeles nimic.

Începe să se pocăiască. Se spovedeşte pentru prima oară în viaţa lui la duhovnic. După spovedanie simte o pace adâncă şi bucurie, lucruri pe care niciodată nu le-a mai simţit în viaţa sa. Şi atunci îşi zice: ,,M-am alinat". Această alinare, acest sentiment de uşurare este o cercetare a harului dumnezeiesc în sufletul care s-a pocăit, iar Dumnezeu vrea să-1 mângâie. Lacrimile creştinului care se pocăieşte atunci când se roagă şi cere iertare de la Dumnezeu. sau când se spovedeşte sunt lacrimi de pocăinţă. Aceste lacrimi sunt foarte alinătoare. Aduc multă pace în sufletul omului. Iar omul simte atunci că ele sunt dar dumnezeiesc şi gustare a harului. Cu cât se pocăieşte mai adânc şi vine la mai multă iubire faţă de Dumnezeu şi se roagă străpuns de dragoste dumnezeiască, cu atât aceste lacrimi de pocăinţă devin lacrimi de bucurie, lacrimi de dragoste şi de iubire dumnezeiască. Aceste lacrimi care sunt mai sus decât acrimile pocăinţei reprezintă o cercetare şi o experienţă a harului mai intensă.

Ne rugăm pentru a ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele lui Hristos pocăiţi, spovediţi, cu post şi cu pregătire duhovnicească. După Sfânta Împărtăşanie ce se întâmplă? O adâncă bucurie şi pace vin în sufletul nostru. Şi acestea sunt experienţe ale harului lui Dumnezeu. Alteori iarăşi, în timpul rugăciunii sau al Sfintelor Slujbe sau al Dumnezeieştii Liturghii, simţim o bucurie negrăită. Şi aceasta este o experienţă a harului şi o simţire a lui Dumnezeu. Există însă şi alte forme ale experierii prezeței lui Dumnezeu, mult mai înalte. Dintre ele, cea mai înaltă este vederea luminii necreate. Această lumină au văzut-o ucenicii Domnului pe muntele Schimbării la Faţă. Atunci, ei L-au văzut pe Hristos strălucind ca soarele într-o lumină cerească şi dumnezeiască, necreată, nezidită, aşa cum strălucesc soarele sau alţi luminători. Era o lumină necreată, adică lumina lui Dumnezeu, lumina Sfintei Treimi. Cei care se curăţesc desăvârşit de patimi şi de păcate şi se roagă cu o rugăciune adevărată şi curată se învrednicesc de această mare experienţă, aceea de a vedea lumina lui Dumnezeu, încă din această viaţă. Această lumină este cea care va străluci în viaţa cea veşnică.

Aceştia nu numai că o văd încă de acum, ci şi văd în această lumină tainele lui Dumnezeu. Noi nu o vedem, însă cei curaţi cu inima şi sfinţii o văd. Aureola care se pictează în jurul capetelor sfinţilor este lumina Sfintei Treimi care i-a luminat şi i-a sfinţit. În viaţa Sfântului Vasile cel Mare citim că, atunci când se ruga în chilia sa, putea fi văzut strălucind în întregime de lumina necreată care îl înconjura. De asemenea, în numeroase vieţi ale sfinţilor întâlnim acelaşi lucru. Dar a se învrednici cineva de vederea luminii nccreate reprezintă cea mai înaltă experienţă a lui Dumnezeu, care nu se dă tuturor. După Sfântul Isaac Sirul, în fiecare generaţie doar un singur om ajunge să vadă lumina cea necreată. Există însă şi astăzi creştini sfinţi care se învrednicesc de această experienţă unică a lui Dumnezeu. Desigur, trebuie să spunem că nu oricine vede o lumină oarecare în timpul rugăciunii a şi văzut lumina necreată. Diavolul îi înşeală pe oameni şi le arată alte lumini, demonice sau psihologice, pentru a-i face să creadă că aceea este lumina necreată. De aceea, fiecare creştin care vede ceva sau aude o voce sau are o oarecare experienţă nu trebuie să le accepte ca fiind de la Dumnezeu, deoarece poate fi înşelat de diavol; trebuie să se spovedească la duhovnicul său, iar acesta îi va spune dacă este de la Dumnezeu sau dacă este o rătăcire a demonilor’’. (Arhimandritul Gheorghios, Stareţul Sf. Mânăstiri Grigoriu)

Omul este o taină, o taină a luminii, după cum spune Părintele profesor dr. academician Dumitru Stăniloae. Viaţa este un mare dar de la Dumnezeu, pentru că ne-a fost dăruit un trup prin care cunoaştem lumea şi care, deşi este o alcătuire extrem de complexă, cu miliarde de mecanisme ce se dovedesc esenţiale pentru viaţă, nu ne este totuşi o piedică în cunoaşterea lumii. Chiar dacă procesele fiziologice din corpul nostru sunt de natură biochimică, viaţa nu poate fi redusă la un şir de procese biochimice. Viaţa omului nu este inerţia pentru câteva decenii, a unui agregat de miliarde de celule, care au crescut împreună şi depind unele de altele. Viață este o taină. Mintea şi corpul sunt două dintre cele mai adânci mistere ale lumii în care trăim. Acest fapt este dovedit, într-un fel, de preocupările pentru medicină şi filosofie. Medicina este, fără îndoială, una dintre cele mai vechi activităţi umane. Subiectul uman transcende, potrivit psihologiei contemporane, toate modelele şi structurile, care îl descriu și rămâne un mister cu adâncimi nebănuite ale ființei sale, ale sinelui său. În ordinea  lumii create și a realității imanente, omul este  singurul care  este atât subiect cât și persoană. Teologic, această diferenţă dintre subiecte şi obiecte se articulează chiar la începuturi, prin faptul că, spre deosebire de întreaga Creaţie, omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, primind de la El suflarea de viaţă (Facerea 1, 27; 2, 7).

Părintele Stăniloae face precizarea că, văzute în raport cu subiectul uman, toate lucrurile şi vieţuitoarele lumii sensibile şi toate conceptele alese pentru exprimarea lor sunt obiecte. Tot ceea ce se poate defini, care se poate situa în limbaj, este obiect, întrucât pot fi definite în cadrul cugetării. Dimpotrivă, un subiect, o persoană umană, nu poate fi cuprinsă în limbaj. Ea se întâlneşte şi se experiază, dar nu poate fi surprinsă într-un cadru experimental şi nici nu poate primi o descriere conceptualizată exhaustivă. Ajungând la înţelegerea subiectului cugetărilor din lumea creată, ne putem apropia de înţelegerea lui Dumnezeu ca Subiect  Absolut Unic în Ființă și întreit în Persoane și în comuniune cu El ne putem înţelege şi propria noastră taină.       Taina omului se dezvăluie  pe măsură ce se înaintează în descoperirea lui Dumnezeu: omul este după chipul Lui. În această lumină se poate înţelege şi faptul că omul nu este numai trup, nu este numai ceea ce se vede. El poate depăşi  legile biochimice şi determinările cauzale ale materiei  propriul trup pentru că este persoană creată după chipul lui Dumnezeu, chemată la înveşnicire, în comuniune de iubire cu El. În lumina faptului că este făcut după chipul lui Dumnezeu poate înţelege şi dorinţa lui de a iubi, dorinţa de a se deschide iubirii altora pentru el, imboldul spre comuniunea cu semenii şi nevoia de libertate şi bucurie, pentru că este după chipul Celui ce este Iubire şi Comuniune desăvârşită.

Taina nu poate fi ispitită, ne  spune Părintele Teofil Părăian. Această credință practică se regăsește în poporul nostru ortodox, care în evlavia sa trăiește  în mod concret adevărurile de credință și astfel ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu Unic în ființă și întreit în Persoane.

Părintele profesor univ. academicia Dumitru Stăniloae arată că: ’’Acest mod de a trăi exprimă o viziune a lumii potrivit lui Dumnezeu. În această viziune Dumnezeu nu este închis în El Însuși, și prin urmare nu este un obiect de speculații raționale. Prin energiile Sale necreate El ne însoțește în toate împrejurările vieții. Viața întreagă a credincioșilor devine sacramentală sau liturgică într-un sens larg. Dumnezeu este prezent alături de noi și în noi. Este de negrăit. Dumnezeu este aproape și totuși, sau tocmai din această cauză, este experiat ca mister, ca taină. Dumnezeu este cunoscut, dar într-un mod inexprimabil. E înțelesul biblic al unui Dumnezeu negrăit și totuși aproape de noi, Care lucrează asupra noastră și ca atare poate fi experiat de oameni.’’