Cunoasterea intuitiva in filosofie si in teologia ortodoxa

 

I. Intuiția, ca proprietate a gândirii și modalitate de cunoaștere

Capacitatea cognitivă a omului cuprinde și o altă funcție, diferită de cunoașterea sensibilă, experimentală și cunoașterea rațională, demonstrativă. Este capacitatea de a intui, sau mai simplu intuiția.

Definițiaa din dicționar  a intuiției este următoarea: „capacitatea de a înțelege ceva imediat, fără a fi nevoie de raționament conștient. ”[1]Într-o definiție mai complexă intuiția este caracterizată ca fiind:

•   ’’Capacitatea conștiinței de a descoperi, pe cale rațională (în mod spontan), esența, sensul unei probleme, al unui obiect.
  1. Diferențiere: Capacitatea gândirii de a descoperi nemijlocit și imediat adevărul pe baza experienței și a cunoștințelor dobândite anterior, fără raționamente logice preliminare.
• 1.1. Principiu didactic conform căruia procesul predării și însușirii cunoștințelor trebuie să pornească de la reflectarea senzorială nemijlocită a obiectelor și fenomenelor studiate.
• 1.2. (În filozofia burgheză idealist-subiectivă): Capacitate înnăscută de contemplare lăuntrică, datorită căreia s-ar putea cunoaște adevărul fără participarea activității raționale, logice a conștiinței, fără ajutorul experienței.

                        2. Descoperire bruscă, neașteptată, a unui adevăr, a unei soluții etc.

• 2.1. Inspirație, presentiment.
• 2.2. Pătrundere instinctivă în esența unui lucru.

3. Metodă didactică de predare și însușire a cunoștințelor pornind de la reflectarea senzorială nemijlocită a obiectelor și fenomenelor studiate.’’[2]

Știința începe să recunoască realitatea intuiției, de unde provine și cât de naturală este în noi toți.

Cuvântul intuiție provine din verbul latin intueri -  „a lua în considerare”, sau din cuvântul intuit, de proveniență engleză, care înseamnă „a contempla”. Utilizarea intuiției este uneori menționată ca răspuns la un „sentiment instinctiv” sau „a avea încredere în instinctul  tău”. În esență,  intuiția este capacitatea de a dobândi cunoștințe, fără a recurge la experiment sau raționament, conștient, demonstrativ.

În psihologie, filosofie și alte științe, conceptul de intuiție este folosit cu mai multe sensuri: acces direct la cunoașterea inconștientă; cunoașterea inconștientă; sentimente instinctive; simțire interioară; percepție interioară la recunoașterea inconștientă a modelelor; capacitatea de a înțelege ceva instinctiv.

Utilizarea intuiției este uneori menționată și ca o formă de sentiment instinctiv. Unii consideră că intuiția ar putea fi ce mai înaltă formă de inteligență umană. Conform lui Gerd Gigerenzer, director la Institutul Max Planck pentru Dezvoltare Umană, intuiţia este elementul cheie în inteligenţa umană pentru că oamenii discern informaţia în mod intuitiv. Gigerenzer, autorul cărţii Gut Feelings: The Intelligence of the Unconscious, suţine că în cercetarea ştiinţifică trebuie să fii şi raţional şi intuitiv, relatează Forbes. „În munca mea ştiinţifică, am bănuieli. Nu pot explica întotdeauna de ce cred că o anumită cale este cea corectă, dar trebuie să am încredere şi să merg mai departe. De asemenea, am posiblitatea de a verifica aceste bănuieli. Aceasta este partea ştiinţifică. În viaţa personală, mă bazez pe instinct. Spre exemplu, când mi-am întâlnit pentru prima dată nevasta, nu am realizat computaţii. Şi nici ea”.

Acesta mai dezvăluie şi că este nevoie de exersarea inteligenţei pentru a arăta puterea intuiţiei, aşa cum se întâmplă în cazul studierii unui subiect anume. Aşadar, acesta este un adept al intuiţiei disciplinate: „cu cât fac mai multă cercetare, cu atât mai mult funcţionează intuiţia”. De asemenea, intuiţia se manifestă şi la un nivel mai general, multe site-uri de astăzi au o organizare intuitivă, facilă pentru utilizatori.

Gigerenzer continuă în a-l cita pe Albert Einstein  care spune că „mintea intuitivă este un har divin şi mintea raţională este servitorul loial. Am creat o societate care onorează servitorul şi care a uitat de har”.[3]

Osho,un celebru filosof indian, pe numele său la naștere Chandra Mohan Jain, numit în anii 1960 Acharya Rajneesh, apoi Bhagwan Shree Rajneesh, apoi Osho în ultimii ani ai vieții,  consideră că ’’...intuiţia este un salt de la nimic la existență, de asta rațiunea o neagă. Rațiunea o neagă din cauza că e incapabilă s-o întâlnească. Rațiunea poate întâlni numai fenomenele care pot fi împărțite în cauză și efect’’.[4]

Pentru Carl Jung, autorul teoriei ego-ului, intuiția este o „funcție irațională”, opusă cel mai direct senzației  și opusă mai puțin puternic de „funcțiile raționale” ale gândirii și simțirii. Jung a definit intuiția ca „percepție prin inconștient”: folosind percepția simțului doar ca punct de plecare, pentru a scoate idei, imagini, posibilități sau căi de ieșire dintr-o situație blocată, printr-un proces care este în mare parte inconștient. 

Celebrul psiholog a spus că o persoană la care intuiția este dominantă – un „tip intuitiv” – nu acționează pe baza judecății raționale, ci pe pură intensitate a percepției.

Un tip intuitiv extrovertit, „ campionul natural al tuturor minorităților cu viitor”, se orientează către posibilități noi și promițătoare, dar nedovedite, lăsând adesea să urmărească o nouă posibilitate înainte ca vechile aventuri să dea roade, fără a ține seama de propria bunăstare în căutarea constantă a schimbării.

Un tip intuitiv introvertit se orientează prin imagini din inconștient, explorând mereu lumea psihică a arhetipurilor, căutând să perceapă semnificația evenimentelor, dar deseori nu are interes să joace un rol în acele evenimente și nevăzând nicio legătură între conținutul lumii psihice și el însuși. 

Jung afirmă că tipurile intuitive extrovertite erau probabil antreprenori, speculatori, revoluționari culturali, adesea anulați de dorința de a scăpa de orice situație înainte ca aceasta să devină soluționată și constrângătoare.  Tipurile lui intuitive introvertite erau probabil mistici, profeți sau năuci, care se luptau cu o tensiune între a-și proteja viziunile de influența altora și a-și face ideile inteligibile și rezonabil de persuasive pentru ceilalți – o necesitate ca acele viziuni să dea roade reale.[5] 

În psihologia modernă, intuiția se referă la capacitatea de a cunoaște soluții valide la probleme și de a lua decizii fără a recurge la raționamente logice, calcule de eficiență și analiză comparativă a două sau mai multe variante decizionale.

De exemplu, modelul de decizie prin recunoaștere (RPD) explică modul în care oamenii pot lua decizii relativ rapide fără a fi nevoiți să compare opțiunile. Gary Klein a descoperit că, în condiții de presiune a timpului, în situații existențiale dificile caracterizate prin  mize mari și parametri în schimbare, poate fi folosită baza de experiență acumulată pentru a identifica situații similare și pentru a alege intuitiv și nu demonstrativ, rațional, soluții fezabile. Modelul RPD este un amestec de intuiție și analiză. În opinia psihologului mai sus menționat, ‘’Intuiția este procesul de potrivire a modelelor care sugerează rapid cursuri de acțiune fezabile. Analiza este simularea mentală, o revizuire conștientă și deliberată a cursurilor de acțiune’’. [6]

Pentru celebrul psiholog Daniel Kahneman, intuiția este capacitatea de a genera soluții fără argumente logice, dovezi sau demonstrații. El menționează două sisteme diferite pe care le folosim atunci când luăm decizii și judecăți: primul se ocupă de gândurile inconștiente, al doilea se ocupă de gândurile intenționate.  Primul sistem este are ca bază  intuiția.  Kahneman consideră că oamenii supraestimează acest sistem, folosindu-l ca sursă de încredere pentru cunoștințele pe care s-ar putea să nu le posede cu adevărat. Aceste sisteme sunt conectate cu două caracteristici existențiale proprii firii noastre, pe care el le numește "sinele care își amintește" și "eul care trăiește". Sinele, procedează instinctiv și intuitiv și potrivit naturii sale ambigue îi determină ocazional pe oameni să experimenteze iluzii cognitive, presupuneri pe care ni le oferă intuiția noastră și, de obicei, în care avem încredere fără să ne gândim.[7] 

În filosofia matematicii, intuiționismul sau neointuiționismul, este o abordare în care matematica este considerată ca fiind exclusiv rezultatul activității mentale constructive a oamenilor, iar nu rezultatul descoperiri unor principii fundamentale despre care se afirmă că există într-o realitate obiectivă. Logica și matematica nu sunt considerate activități analitice în care proprietățile profunde ale realității obiective sunt dezvăluite și aplicate, ci sunt considerate, ca fiind, aplicarea unor metode coerente subiective cu scopul de a realiza construcții mentale mai complexe, indiferent de posibila lor existență ca  realitate obiectivă.

Caracteristica distinctivă fundamentală a intuiționismului matematic și logic este interpretarea sa a ceea ce înseamnă ca o afirmație matematică să fie adevărată. Pentru Jan Brouwer unul dintre promotorii intuiționismul matematic, adevărul unei afirmații matematice este o funcție subiectivă: o afirmație matematică corespunde unei construcții mentale, iar un matematician poate afirma adevărul unei afirmații numai prin verificarea validității acelei construcții prin intuiție.[8]

Deoarece noțiunea intuiționistă de adevăr este mai restrictivă decât cea a matematicii clasice, intuiționistul trebuie să respingă unele presupuneri ale logicii clasice.  Acest fapt a generat logica intuiționistă.

Pentru un intuiționist, afirmația că un obiect matematic, cu anumite proprietăți există, este o pretenție că un obiect cu acele proprietăți poate fi construit. Orice obiect matematic este considerat a fi un produs al unei construcții a unei minți  și, prin urmare, existența unui obiect este echivalentă cu posibilitatea construirii acestuia. Acest lucru contrastează cu abordarea clasică, care afirmă că existența unei entități poate fi dovedită prin infirmarea inexistenței acesteia. Pentru intuiționist, acest lucru nu este valabil; infirmarea inexistenței nu înseamnă că este posibil să se găsească o construcție pentru obiectul presupus, așa cum se cere pentru a-și afirma existența.

Interpretarea negației  este diferită în logica intuiționistă comparativ cu ​​logica clasică. În logica clasică, negația unui enunț are semnificația că enunțul este fals; pentru un intuiționist, înseamnă că afirmația este refutabilă, în sensul că enunțul poate fi combătut cu argumente puternice, dar nu este inevitabil fals. Logica intuiționistă înlocuiește adevărul  abstract cu construcția sa.

Printre diferitele formulări ale intuiționismului matematic și logic există mai multe poziții diferite asupra sensului și realității infinitului. Termenul de "infinit potențial" se referă la o procedură matematică în care există o serie nesfârșită de pași. După ce fiecare pas a fost finalizat, există întotdeauna un alt pas de efectuat. Termenul "infinit real" se referă la un obiect matematic finalizat care conține un număr infinit de elemente.[9]

Filosofii au definit cunoașterea intuitivă  în diferite feluri. Pentru Bergon intuiția este o formă de cunoaștere superioară cunoașterii intelectuale, de aceeași natură cu instinctul și simțul artistic, înțeleasă ca un tip de empatie prin care conștiința umană surprinde lucrurile în ele însele. Descartes definea intuiția ca fiind, "cunoaștere imediată a noțiunilor și adevărurilor fundamentale, simple și ireductibile, ce nu mai pot fi supuse îndoielii și care constituie punctul de plecare al deducției." În concepția lui  Immanuel Kant, "... intuitia pură este formă a priori, înainte de orice experiență perceptivă a sensibilității, condiționând orice cunoștere sensibilă a fenomenelor". Pentru Schelling, intuiția este, în primul rând, intuiție a sinelui; cunoaștere absolută nu poate fi decât cunoașterea de sine.

Intuiția are semnificații existențiale fiind o proprietate a unor ipostasuri umane, dar și o funcție cognitivă, formă de cunoaștere imediată și unitară a realității sensibile sau inteligibile, apriorică  față de  cunoașterea sensibilă  și rațional demonstrativă, dar și posterioară acesteia. Prin intuiție omul se integrează și participă la unitatea și armonia existenței, se cunoaște pe sine și unitatea lumii create. Totodată, intuiția sensibilă sau inteligibilă este o condiție a cunoașterii conceptuale.

În cele ce urmează vom face referiri la concepția unor filosofi  despre cunoașterea intuitivă.

II. Intuiționismul în filosofie

Intuiția a format obiect de studiu  atât pentru filosofii orientali cât și pentru cei occidentali.  Intuiția este considerată și analizată  ca procedeu de cunoaștere  diferit de  cunoașterea  prin sensibilitate, experiment sau demonstrație rațională.

Ceea ce este rațiunea pentru minte, este și intuiția pentru inimă. Mergând pe linia acestui argument, putem spune că rațiunea a reprezentat pentru Occident ceea ce intuiția a fost pentru Orient. Ar fi hazardat să ne aventurăm într-o speculație pe această temă, pornind de la ideea că niciuna dintre cele două mari regiuni n-ar fi gustat perioade în care au preluat cu succes caracteristica opusă. Am avut și un Occident intuitiv, așa cum am avut și un Orient dominat de rațiune, însă niciodată pentru lungi perioade. Cumva, fiecare regiune a simțit nevoia să revină în matca sa, să își păstreze firea cu care a fost înzestrată. Mintea occidentală distantă nu putea să își deschidă prea mult granițele în fața inimii intuitive orientale, iar reciproca era la fel de valabilă.

În Orient, intuiția este în cea mai mare parte împletită cu religia și spiritualitatea ezoterică, existențială. Sunt diverse semnificații ale existenței și cunoașterii intuitive  în textele religioase.

În „Tao Te King”, Lao Tsu spunea: „Cel ce deținea Marea Imagine (a lui Tao) este identic cu Tao, el are intuiția fundamentală (Marele Simbol, Imaginea prototip, programul Universului) și obține câmpul defensiv sau aura ființelor, („embrionul sacru”), floarea de aur.”[10] 

Marele gânditor chinez afirmă că  este o identitate între Sinele nostru și marele Univers. Dar cum să găsim identitatea? Din nefericire, și asta este cauza principală a „căderii” omului consideră filosoful, marea majoritate a oamenilor  nu este orientată și preocupată spre aflarea unității omului cu Universul. În aceeași lucrare Lao Tsu evidențiază situația în care se află omenirea: „Când omul cu spirit superior aude vorbindu-se despre reîntoarcerea la Tao, El pune în practică, îl cultivă cu perseverență. Când omul cu un spirit mijlociu află despre Tao (adevăr), când îl păstrează (urmează), când îl nesocotește (îl pierde). Când un om cu spirit inferior aude despre Tao, el râde cu lacrimi ( ia în bătaie de joc)”.

Filosofia orientală este preocupată de cercetarea sinelui și a unității lui cu Universul, de  meditație, prin concentrarea gândului în sine. Pentru aceasta structura sinelui este considerată identică structurii Universului. Pentru gândirea europeană această teză pare destul de paradoxală, cu toate că și ea a vorbit despre Macrocosmos (Univers) și Microcosmos (om) și identitatea lor, începând cu filosofia greacă. Această poziție mai târziu a fost neglijată de știința și filosofia modernă, dar nu și de credința și teologia ortodoxă care recunoaște și afirmă unitatea firii create prin Logosul întrupat. Sfântul Maxim Mărturisitorul  arată că, "... apoi, fiindcă, după împlinirea lucrării Sale pentru noi, S-a înălțat la cer cu trupul primit, unind prin Sine cerul cu pământul. Prin aceasta a unit cele sensibile cu cele inteligibile și a arătat firea cea creată ca una de la o extremitate la alta a părților ei, unificată în ea însăși prin virtute și prin cunoașterea primei Cauze. Astfel, prin toate câte a săvârșit tainic a arătat, cred, că rațiunea este legătura de unire între cele despărțite, iar lipsa rațiunii însemnează despărțirea celor unite. Prin aceasta ne-a îndemnat să învățăm să ne însușim rațiunea prin făptuire, ca să ne unim nu numai cu Îngerii prin virtute, ci și cu Dumnezeu prin cunoștință negând toate cele ce sunt." Comentând acest text Părintele profesor dr. academician Dumitru Stăniloae remarcă: Unirea cu Îngerii prin virtute arată că virtutea rămâne un bun permanent în cel ce se ridică mai presus de treapta făptuirii, la contemplație. De remarcat că dobândirea adevăratei rațiuni e necesară și pentru cunoașterea  mistică a lui Dumnezeu prin gnoza apofatică. Ca să fii în stare să negi toate lui Dumnezeu, pentru a urca la cunoașterea Lui, trebuie să te fi pătruns întâi prin rațiune de mărginirea și relativitatea lor.’’[11]

Studierea ființei umane de către școlile Yoga, Samkya, Daoism a dus la concluzia că atât macrocosmosul, cât și microcosmosul există și se manifestă datorită sintezei care se petrece la toate cele trei nivele ale realității – schimbului de informație, schimbului de energie și schimbului de substanțe. Nivelul superior este considerat nivelul informațional, pe de altă parte, acesta este identificat cu spiritul. Spiritul este etern, se obiectivează dintr-o viață în alta. Spiritul are structură. Partea superioară este Atmanul, care este parte a Brahmanului, ori acesta reprezintă partea superioară ale începuturilor creatoare, diriguitoare a Universului. Fiind dezvoltată această parte a conștiinței percepe nivelurile superioare ale realității. În ființa umană ea se manifestă prin talente dumnezeiești, supranaturale, haruri, tendințe și posibilități, și invers, în cazul unei subdezvoltări a acestei părți a conștiinței omul este orb spiritual, el este predispus să perceapă doar nivelul inferior al realității – lumea fenomenelor și lucrurilor materiale.[12]

Pentru filosoful Sri Aurobindo, intuiția este o formă de cunoaștere prin identitate. El descrie planul psihologic uman (deseori denumit mana în sanscrită) ca având două naturi: prima cu rolul de a interpreta  lumea  exterioară, mai ales prin informații senzoriale. A doua natură a spritului uman are rolul de a genera conștiința.

Sri Aurobindo  numește această a doua natură „cunoaștere prin identitate”. Ca rezultat al evoluției, mintea omului s-a obișnuit să folosească anumite funcții fiziologice ca mijloc de a intra în relații cu lumea materială. Atunci când oamenii caută să afle despre lumea exterioară, ei ajung implicit la adevăruri prin simțurile lor. Cunoașterea prin identitate explică doar conștiința de sine, se poate extinde dincolo de minte  și poate explica cunoașterea intuitivă. El spune că această cunoaștere intuitivă a fost comună oamenilor mai în vârstă, vedici. Mai târziu cunoașterea intuitivă a fost înlocuită de rațiune, care organizează în prezent percepția, gândurile și acțiunile noastre și care a dus la o tranziție de la gândirea vedică la filosofia metafizică și mai târziu la știința experimentală. El găsește că acest proces, care pare a fi decent, este de fapt un cerc de progres, deoarece o facultate inferioară este împinsă să preia cât mai mult dintr-un mod de lucru superior.  Atunci când conștientizarea de sine în minte este aplicată pe sine și asupra eului (celălalt) exterior, aceasta are ca rezultat o identitate luminoasă auto-manifestată;  și motivul se transformă, de asemenea, în forma cunoașterii intuiționale  auto-luminoase.

Osho susține că conștiința umană se află într-o ierarhie de la instinctele fiziologice de bază, la inteligență și intuiție, iar oamenii, deseori se mișcă între aceste stări în funcție de afinitatea lor. El sugerează că trăirea în starea de intuiție este unul dintre scopurile finale ale umanității.        Advaita  vedanta (o școală de gândire indiană), consideră intuiția ca fiind o experiență prin care cineva poate intra în contact și experimenta starea de brahman. 

Budismul consideră că intuiția este o facultate în mintea cunoașterii imediate.  Intuiție se află dincolo de cunoașterea rațională a gândirii  conștiente. Gândirea conștientă nu poate accesa  informațiile subconștiente sau nu poate transforma astfel de informații într-o formă comunicabilă. 

În budismul Zen au fost dezvoltate diferite tehnici pentru a ajuta la dezvoltarea capacității intuitive, cum ar fi ’’koanurile’’, a căror rezolvare duce la stări de iluminare minoră, "satori". În anumite texte ale budismului zen, intuiția este considerată o stare mentală între mintea universală și mintea individuală, discriminatoare. În filosofia occidentală intuiția, ca metodă de cunoaștere, ocupă un loc important în gândirea unor filosofi din toate timpurile.

Pentru Platon esența filosofiei sale este ceea ce de obicei se numește de către exegeți  "teoria ideilor". Este vorba aici despre întrebarea: cum este posibilă cunoașterea sau, mai corect, cum este posibila cunoașterea științifică? Pentru a răspunde la aceasta între­bare, Platon preia ideea  socratică potrivit căreia  orice capacitate practică sau politică și orice virtute morală, trebuie să se funda­menteze pe știință. Și din acest motiv este necesar să se răspundă mai întâi la întrebarea: ce este știința ca "epistimi"? Postulatul unei virtuți înte­meiate pe știință pretinde o teorie a cunoașterii ca fundament al oricărei filozofii.

Despre exis­tența lucrurilor, despre deosebirea sau egalitatea, asemânarea sau neasemănarea acestora, despre numărul, frumusețea sau urâțenia lor, sim­țurile nu ne pot spune nimic, fiindcă  despre acestea nu ne poate lămuri decât activitatea gândirii, care singură poate compara lucrurile și for­mula asemenea silogisme.

Concepția despre Idei constituie un fel de "dogmatică" a întregii filozofii platonice. Ea constituie temeiul epistemologiei și al metafizicii platonice și este de o importanță hotărâtoare pentru logica, psihologia, etica și politica acestui filozof. Platon ajunge la formularea teoriei despre Idei plecând de la principiul socratic că știința adevărată se fundamentează pe noțiuni, pe concepte.  Care este  originea acestei cunoașteri? Platon, consideră că  percepția senzo­rială nu poate fi deoarece aceasta nu poate constitui decât cel mult un simplu și insuficient contact cu realitatea senzorială, precară și schimbătoare, iar nu rațiunea suficientă a cunoașterii. Cum am putea noi să ajungem, de exemplu, cu ajutorul percepției, la noțiunile de "ega­litate" sau de "identitate", deoarece noi nu putem per­cepe niciodată  egalitatea și nici identitatea "în sine".

Atât în dialogul Cratilos cât și în Theaitetos, Platon se ocupă cu relativitatea percepției sen­zoriale, pentru a dovedi falsitatea afirmației lui Protagoras, potrivit căreia, "mai îna­inte" și "mai târziu", "mai mare" și "mai mic", "egal" și "neegal", nu sunt calități pe care le-ar avea lucrurile "în sine", ci ele sunt doar un fel de ipoteze pe care le făurește spiritul uman pentru a stăpâni feno­menele.

"Spiritul sau gândirea găsește legi, cărora le urmează  senzoria­lul. Întrucât spiritul încearcă acest lucru, el face experiența cu un asemenea concept sau lege, ce au fost utile, dar sunt insuficiente. Atunci trebuie să fie găsite idei din ce în ce mai înalte și în felul acesta sfârșitul influențează asupra începutului și invers". Caracteristica dialecticianului tocmai aceasta este: el se coboară de la idei la realitate și de la idei se ridică la alte idei din ce în ce mai înalte, pănă ajunge la cea mai înaltă idee: la Ideea Ideilor.[13]

Teza cea mare a interpretării lui Natorp - spune Constantin Noica - este că Ideile nu reprezintă existențe în sine, lucruri, așa cum reieșea din critica întreprinsă în Parmenide, ci legi, unități de gândire. Punctul greu îl constituie faptul că însuși Aristotel, discipolul lui Platon a înțeles și combătut doctrina Ideilor tocmai ca lucruri, ca existențe... Chiar dacă nu accepți că ele sunt legi într-un sens poate prea critic kantian, nu e de admis că sunt lucruri într-un sens prea naiv realist. Esențele matematicii, despre care vorbea Milhaud, sau esențele fenomenologiei contemporane, orice poate  explica mai bine și întemeia  mai trainic ideile lui Platon.’’[14]

În dialogul Sofistul, Platon arată că Logosul devine rațiu­nea formulată și exprimată în exterior. Pentru Platon gândirea este o vorbire interioară, în care sufletul se întreabă și tot el răspunde. Ținta supremă a cunoașterii este tocmai acest Lo­gos universal. ’’Toate acestea nu împiedică Ideile să fie independente de sensibilitate. Iar însemnătatea acesteia din urmă va fi tocmai de a se ridica la ele: căci numai în fața copiei sensibile redevii conștient de original’’.[15]

Este ideea cea mai înaltă sau ideea identității dintre gândire și existență. Legătura  dintre idealismul platonic  si cel kantian devine și mai vizibilă, deoarece Kant fundamentează  identita­tea dintre existență și gândire pe categoria rațiunii, "Dumnezeu", iar Platon pe Ideea de bine, care era identică cu creatorul lumii (Timaios), o idee ce va avea urmări importante în etică. Dar și în teologia creștină. Unitatea dintre existență și gândire explică și posibilitatea cunoașterii intuitive în filosofi lui Platon.

În dialogul Republica,[16] Platon consideră că intuiția este o capacitate fundamentală a rațiunii umane de a înțelege adevărata natură a realității. În  dialogurile Menon și Phaidon, el descrie intuiția ca o cunoaștere preexistentă care rezidă în „sufletul eternității” și ca un fenomen prin care cineva devine conștient de cunoașterea preexistentă. El oferă un exemplu de adevăruri matematice și presupune că la ele nu se ajunge prin rațiune. El susține că aceste adevăruri sunt accesate folosind o cunoaștere deja prezentă într-o formă latentă și accesibilă capacității noastre intuitive. Acest concept al lui Platon este denumit și anamneză, aducere aminte. În dialogul Phaidon, Platon aduce argumente pentru nemurirea sufletului.[17] Unul dintre argumente va fi teoria reminescenței, teorie după care, a cunoaște, a învăța înseamnă a-și reaminti dintr-o altă existență. ’’Nu toate cunoștințele, ne lasă a înțelege dialogul acesta, sunt preștiute, nu la toate ne ridicăm prin simpla amintire, ci doar la prototipurile cunoștințelor,  prototipuri pe temeiul cărora putem da socoteală, rândui și înțelege ceea ce ni se înfățișează în cuprinsul lumii din afară.’’[18]

Rene Descartes este unul dintre filosofii raționaliști moderni care consideră intuiția ca fiind una dintre metodele de cunoaștere care conferă evidența.  Evidenţa – „Primul precept era de a nu primi ca adevărat nici un lucru de care să nu mă fi încredinţat în mod evident că este aşa, adică de a înlătura cu grijă graba şi prejudecata şi de a nu cuprinde în judecăţile mele nimic altceva decât ce s-ar prezenta minţii atât de clar şi de precis, încât să nu am nici un prilej de a-l pune la îndoială”[19], spune Descartes. Mai mult decât o regulă acesta este principiul normativ fundamental, tocmai pentru că totul trebuie să conducă la claritate şi la distincţie, adică la evidenţă. A vorbi despre idei clare şi distincte este acelaşi lucru cu a vorbi despre idei evidente.

Dar care este actul intelectual cu care se poate ajunge la evidenţă? Este actul intuitiv sau intuiţia, adică actul mintal unic şi imediat, prin intermediul căruia se ia un obiect în integritatea sa, independent de celelalte obiecte. Această evidenţă cuprinde deci claritatea (viziunea completă, detaliată, exhaustivă a unui obiect) şi distincţia (posibilitatea de a lua obiectul în mod independent de alte obiecte). Acest mod de a cunoaşte este tipic matematicii, care analizează numerele şi figurile geometrice. Deci pentru Descartes „modelul ideal către care gândirea trebuie să năzuiască este modelul matematic.”[20]

Descartes distinge două modalităţi cognitive ale intelectului: intuiţia şi deducţia. Intuiția este o facultate care are un rol important în procesul cognitiv. Ea depinde de simţuri şi de intelect şi în acelaşi timp se bucură de o oarecare autonomie. Intuiția  este indispensabilă adevărului, căci ea este cea care îşi dă asentimentul diferitelor cunoştinţe. Desigur, ca raţionalist, Descartes a considerat că izvorul adevărului îl constituie gândirea, dar gândirea aprobată de intuiția fiecăruia. Intuiția  este şi cauza erorii prin faptul că, fiind mai întinsă decât raţiunea, îl determină pe om să se pronunţe şi asupra unor lucruri pe care nu le cunoaşte.[21]

În cartea sa Reguli de îndrumare a mintii. Meditații despre filozofia primă, Descartes se referă la „intuiție” (de la verbul latin intueor, care înseamnă „a vedea”). Intuiția este o cunoaștere preexistentă dobândită prin raționament rațional sau prin descoperirea adevărului prin contemplație. Această definiție afirmă că „tot ceea ce percep clar și distinct ca fiind adevărat, este adevărat.”  Aceasta este denumită intuiție rațională.  Intuiția și deducția, spune Descartes, sunt sursele posibile unice de cunoaștere a intelectului uman;  aceasta din urmă este o „secvență conectată de intuiții”,  fiecare dintre acestea fiind a priori o idee evidentă, clară și distinctă, înainte de a fi conectată cu celelalte idei în cadrul unei demonstrații logice.[22] Pentru a putea înainta în cercetarea sa, Descartes consideră că trebuie să pună totul în dubiu. Acesta este dubiul metodic sau îndoiala metodică.

Există vreun adevăr în afara matematicii care să reflecteze caracterul evidenţei şi al distincţiei, şi care nu ar putea fi pus, sub nici o formă, la îndoială? Pentru a răspunde la aceste întrebări Descartes aplică regulile sale ştiinţei tradiţionale pentru a vedea dacă aceasta conţine un adevăr atât de clar ce nu ar putea fi pus în dubiu. Descartes nu se îndoieşte pentru că este sceptic, ci pentru că el consideră că această îndoială deliberată îi va permite să ajungă la certitudine, la evidență. Prin urmare nu este vorba de scepticism, care exclude orice posibilitate de a cunoaşte adevărul. Dubiul cartezian nu elimină posibilitatea existenţei adevărului şi nici nu este un scop în sine, ci doar un stadiu preliminar. Este un efort de a gândi filosofia de la capăt.

Primul lucru de care trebuie să ne îndoim - afirmă Descartes - trebuie să fie cunoaşterea pe care ne-o oferă simţurile, deoarece este deja un lucru acceptat că acestea ne înşeală. De asemenea, trebuie să ne îndoim chiar şi de existenţa corpului nostru şi de toată realitatea exterioară, deoarece am putea fi rezultatul unei iluzii asemănătoare aceleia pe care o trăim atunci când visăm. Cine ne poate asigura că viaţa noastră nu este un vis continuu?  În sfârşit, trebuie să ne îndoim chiar şi de certitudinile matematice, deoarece, chiar dacă trebuie exclus faptul că Dumnezeu ar voi să mă înşele, aş putea presupune existenţa unui „geniu rău” care  s-ar folosi de toată puterea sa pentru a mă înşela („îndoiala hiperbolică”).

Dubiul metodic are ca scop găsirea unei certitudini care să nu mai poată fi pusă la îndoială. Care este certitudinea la care ajunge Descartes şi de care nimeni nu se mai poate îndoi? Iată ce afirmă în acest sens: „Dar curând după aceea îmi dădui seama că, în timp ce gândeam astfel, că adică totul este fals, trebuia în mod necesar ca eu care o gândeam să fiu ceva. Şi observând că acest adevăr „cuget deci exist” („cogito ergo sum!”) era atât de temeinic şi de sigur încât toate presupunerile scepticilor, chiar şi cele mai extravagante, nu erau în stare să-l clatine, găsii că pot să-l primesc fără rezerve ca întâiul principiu al filosofiei pe care o căutam.”[23]

Cine se îndoieşte gândeşte, iar cine gândeşte există, aceasta este prima certitudine de care nimeni nu se poate îndoi, conform lui Descartes. Ce înţelege, însă el prin „gândire”? În cartea sa Reguli de îndrumare a minții.Meditații despre filosofia primă,  afirmă că prin „gândire” se înţelege tot ceea ce există în noi şi de care suntem conştienţi în mod imediat. Astfel toate acţiunile intuiției, intelectului, imaginaţiei şi simţurilor sunt „gânduri”[24].

Dubiul metodic este depășit în primul rând prin intuiție, deoarece intuiția poate cuprinde  unitatea existenței și care în procesul cunoașterii generează certitudinea existențială, dar și evidența și adevărul cunoștințelor sensibile și raționale. Intuiția nu este opusă rațiunii. Aceasta este o facultate cognitivă a omului alături de  rațiunea deductivă, cu mențiunea că intuiția face posibilă cunoașterea deductivă. [25]

Un alt filosof  din aceeași perioadă, David Hume, are o interpretare mai ambiguă a intuiției. Hume susține că intuiția este o recunoaștere a relațiilor de timp, loc și cauzalitate. El afirmă că „asemănarea” recunoașterea relațiilor este evidentă pentru simțuri ceea ce nu ar necesita o examinare suplimentară. Filosoful atribuie intuiției puterea minții, depășind astfel empirismul  ce caracterizează  întreaga lui gândire.[26]

Cunoașterea intuitivă  este prezentă și în filosofia lui Immanuel Kant. Acesta este considerat întemeietorul idealismului transcendental susținând că că sinele uman sau eul transcendental construiește cunoașterea din două elemente: intuiții empirice (experiențe senzoriale) și concepte ale intelectului, numite și categorii. Idealismul kantian este în opoziție cu alte două teorii filozofice - idealismul problematic elaborat de Descartes,  centrat pe ideea că existența exterioară  subiectului cunoscător poate fi pusă la îndoială, respectiv idealismul subiectiv, care susține că lucrurile materiale nu constau decât din idei ale subiectului cunoscător, altfel spus  realitatea este construită de cel care o percepe și o cunoaște. Kant consideră că realitatea, materia brută a cunoașterii, există independent de mintea umană, dar noi cunoaștem numai fenomenul dat în conștiință, iar lucrul în sine trebuie să rămână veșnic imposibil de cunoscut pentru că noi avem numai intuiții sensibile ale intelectului prin care percepem realitatea fenomenală, nu și intuiții inteligibile ale rațiunii, prin care să cunoaștem esența, ființa, lucrul-în-sine.

Teza centrală a operei sale fundamentale, Critica Rațiunii Pure, este aceea că ființele umane experimentează doar aparența, obiectul ca fenomen, nu lucruri-în-sine. Spațiul și timpul sunt doar forme subiective ale intuiției umane. Kant numește această concepție idealism transcendental. El descrie ideea de filosofie transcendentală în prima ediție a Criticii rațiunii pure astfel: „Experiența este fără îndoială primul rezultat pe care-l produce intelectul nostru, prelucrând materialul brut al senzațiilor. Prin aceasta, însăși ea este prima învățătură, și în dezvoltarea ei este atât de inepuizabilă în învățăminte noi, încât viețile legate succesiv ale tuturor generațiilor viitoare nu vor duce niciodată lipsă de cunoștințe noi care pot fi adunate pe acest teren. Totuși ea nu este nici pe departe singurul domeniu în care se lasă restrâns intelectul nostru. Ea ne spune, ce-i drept, ce există, dar nu că trebuie să existe în mod necesar așa și nu altfel. Tocmai de aceea ea nu ne dă o universalitate adecvată, iar rațiunea, care e atât de avidă de astfel de cunoștințe, este mai mult excitată de ea decât satisfăcută. Astfel de cunoștințe universale, care au totodată caracterul necesității interne, trebuie să fie, independent de experiență, clare și certe prin ele însele; de aceea ele se numesc cunoștințe a priori; dimpotrivă, ceea ce este obținut numai din experiență nu este cunoscut, cum se spune, decât a posteriori sau empiric. Dar, ceea ce e foarte demn de remarcat, se vădește că și printre experiențele noastre se amestecă cunoștințe care trebuie să aibă originea a priori și care servesc poate numai pentru a procura o legătură reprezentărilor simțurilor noastre. Căci dacă eliminăm din cele dintâi tot ce aparține simțurilor, rămân totuși anumite concepte originare și judecăți produse de acestea, care să se fi format cu totul a priori, independent de experiență, fiindcă fac să se poată spune sau cel puțin să se creadă că se poate spune despre lucrurile care apar simțurilor mai mult decât ar învață simpla experiență, și ca anumite aserțiuni să cuprindă adevărata universalitate și necesitate strictă, ceea ce numai cunoașterea empirică nu poate procura”[27]

Critica sa este o filozofie transcendentală care se întemeiază pe posibilitatea metafizicii. Problema centrală a filosofiei transcendentale este explicarea posibilității cunoștințelor sintetice a priori: „Numesc transcendentală orice cunoaștere care se ocupă în genere nu cu obiecte, ci cu modul nostru de cunoaștere a obiectelor întrucât acesta este posibil a priori. Un sistem de astfel de concepte s-ar numi filosofie transcendentală”[28]

După marele filosof din Konigsberg, orice cunoaştere are două izvoare: 1) sensibilitatea, care dă intuiţii, reprezentări nemijlocite despre lucruri; 2) intelectul, care dă noţiuni. Cunoaşterea este astfel produsul colaborării sensibilităţii cu intelectul. La fel ca Aristotel, Kant deosebeşte la orice cunoaştere o materie şi o formă. Materia cunoaşterii o alcătuiesc senzaţiile multiple, variabile de la individ la individ, subiective. Materia cunoaşterii este dată de sensibilitatea individului afectat de excitaţii externe; organele primesc aceste excitaţii, care, prin transformări, dau naştere produselor spirituale numite senzaţii. Astfel, sensibilitatea apare, în filosofia kantiană, ca o facultate pasivă a spiritului, ca o putere de receptivitate. Această materie sensibilă, alcătuită din senzaţii haotice, necoordonate, capătă însă o formă, o unitate şi un caracter de obiectivitate. Ele sunt raportate la lucruri exterioare prin intervenţia unor concepte, a unor noţiuni intelectuale derivate din intelect.

Sensibilitatea dă conţinutul cunoaşterii şi al experienţei, iar intelectul forma. Nu există materie a cunoaşterii fără formă, căci nu există nici o senzaţie care să nu fie în timp şi în spaţiu şi care să nu fie raportată la un obiect, precum nu există nici formă, nici concepte intelectuale fără o materie sensibilă. Cunoaşterea este rezultatul unei colaborări active între aceste două facultăţi: sensibilitatea şi intelect.

Kant susține că noțiunile de timp, spațiu și cauzalitate, care fundamentează legile ce guvernează relațiile lucrurilor dintre ele, nu sunt legate de obiecte din natură ci, dimpotrivă, ca pure forme apriorice, stau la baza capacității de cunoaștere a subiectului, fiind astfel transferate realității obiective.

Spațiul, timpul și cauzalitatea sunt prin urmare intuiții ale intelectului care funcționează în procesul de percepție ca tipare, cu scopul de a ordona și structura toate impresiile senzoriale. "Lucrul în sine" (das Ding an sich), adică așa cum este în esența sa, nu poate fi cunoscut, pentru că subiectul intră doar în posesia impresiei asupra existenței fenomenale, a apariției senzoriale a "lucrului în sine", care singură poate fi percepută, spre deosebire de ceea ce Kant denumește noumen (lucru în sine), care se sustrage capacității de cunoaștere. Această cercetare critică a condițiilor percepției și cunoașterii este denumită de Kant "filozofie transcendentală ", filozofie care investighează premisele și limitele necesare la care este supusă cunoașterea subiectului.

Daca în Estetica transcendentală din Critica rațiunii pure, spațiul și timpul sunt caracterizate drept „forme ale intuiției“, în Analitica transcendentală, la nivelul paragrafului „Deducției transcendentale“, Kant pare să distingă între forma intuiției, care, spune el, „dă numai un divers“, și intuiția formală, care ar conferi unitate acestui divers. Pentru Kant intuiția este o facultate subiectivă prin care cunoașterea realității fenomenale este posibilă, și nu o însușire a psihicului uman, așa cum este considerată în teoriile psihologice la care am făcut referire.[29]

III. Intuiția în fenomenologie

Intuiția fenomenologică este un concept fundamental în curentul filosofic denumit fenomenologie. Iată o scurtă caracterizare a acestei doctrine filosofice:

Fenomenologia (din limba greacă: phainómenon și logos = studiul fenomenelor) este un curent filosofic din secolul al XX-lea, care încearcă să descrie structura experienței, așa cum este reprezentată în conștiință, nu ca fapte ci ca esență a lucrurilor (eidos), fără să apeleze la teorii sau la metodele științei, discursive și demonstrative, bazate pe experiment și conceptualizare teoretică. Conceptul de fenomenologie în gândirea filosofică apare mai întâi la Hegel, care în anul 1807  a publicat celebra sa lucrare Fenomenologia spiritului[30]. Filozoful german cercetează devenirea ca unitate dintre conținut și devenire, precum și aparițiile spiritului ca realizare a sinelui  nostru, ca unitate dintre Ființă  și Nimic, precum și ca totalitate absolută. 

Hegel dezvoltă evoluția spiritului, de la percepția  simplă, apoi prin conștiință, conștiința de sine, rațiune, spiritul în istorie, conștiința juridică, revelația, până la cunoașterea absolută a spiritului. Cunoașterea adevărului constă în faptul că dihotomia dintre subiect și obiect  este ridicată dialectic la unitate, în sensul că dialectica spiritului absolut le cuprinde pe amândouă, deci ambele formează un tot unitar fiind adevărul în unitatea sa dialectică.

O succintă și elocventă sinteză a ideilor marelui filosof german cuprinse în această carte o realizează Sorin Lavric: "Termenul de fenomenologie  nu trebuie luat  în sensul fenomenologic pe care îl va căpăta această disciplină odată cu Hrussel și Heidegger. La Hegel, fenomenologia nu înseamnă decât descrierea lanțului de fenomene (experiențe) prin care trece conștiința unui om atunci când vrea să afle adevărul vieții sale... Spiritul divin se dedublează în subiect (om) și în obiect (natură) și se folosește de om pentru a se cunoaște pe sine. Celebra viclenie a rațiunii (List der Vernunft), echivalează cu arta cu care Dumnezeu slujindu-se de om, își atinge scopul dorit prin cunoaștere de sine. Astfel spus, chiar dacă protagonistul cărții este spiritul uman, regizorul care pune în scenă episoadele dramei cunoașterii este Dumnezeu. Omului i se insuflă convingerea că toate faptele îi aparțin și că el este unicul stăpân al vieții sale, când de fapt toate egoismele și trufiile sale slujesc voinței divine."[31]

Fenomenologia modernă își are rădăcinile în psihologia descriptivă a lui Franz Brentano și se bazează în mare măsură pe concepțiile lui Edmund Husserl expuse mai ales în opera sa capitală, "Idei pentru o fenomenologie pură și pentru o filosofie fenomenologică"[32], publicată în 1913 . Fenomenologia a fost mai departe dezvoltată de alți mari filosofi: Martin Heidegger în opera sa fundamentală ’’Ființă și timp’’[33] și de Maurice Merleau-Ponty  fapt care a dus la apariția existențialismului inclusiv în varianta sa fenomenologică, așa cum apare în opera filosofilor francezi Jean-Paul Sartre și  Albert Camus.

Nu dorim să prezentăm o descriere amănunțită a concepțiilor filosofice din sfera fenomenologiei, dar  subliniem câteva dintre ideile de bază ale fenomenologiei în concepția lui  Husserl pentru o bună înțelegere a ceea ce se numește intuiția fenomenologică. Fenomenologia în concepția lui Husserl este considerată ca fiind o metodă "științifică" de gândire transcendentală, prin care să se ajungă la structurile universale ale experienței. Ea propune o înțelegere a lumii lipsită de prejudecățile naturaliste, adică de cunoaștere bazată pe sensibilitate, experiment și deducție sau demonstrație rațională. Prin „ prejudecățile naturaliste sau "atitudine naturală" trebuie să înțelegem viața empirică în multiplele sale forme, cum ar fi observarea, acționarea, teoretizarea, dorința, iubirea, pentru care lumea este întotdeauna predată și presupusă și care implică culturi, moduri de viață, credințe."E astfel mai întâi ceea ce constituie așa numitul primat al intuitivității, prețuirea datului în persoană, a datului el însuși ca opus simplei semnificații, apoi ideea și metoda obiectivității ideale ca și obiectivitatea categorială, deopotrivă intenționale, descoperire care pornită din concepția (psihologistă totuși) a lui Bretano, avea să lărgescă în mod considerabil domeniul existenței în filosofie, ducând pe Huserl la deducția fenomenologiei transcendentale.’’[34]Fenomenologia transcendentală este o soluție  pentru depășirea limitelor cunoașterii științifice și metafizice, bazate pe obiectivitatea naturală, sensibilitate și raționalitate discursivă.

În acest sens Edmund Husserl, în celebra sa lucrare Criza științelor europene și fenomenologia transcendentală afirmă:„În condiţiile crizei noastre existenţiale, ştiinţa nu mai are nimic să ne transmită. Ea exclude în chip principial tocmai acele întrebări care sunt cele mai arzătoare pentru omul acestor timpuri de restrişte, livrat celor mai catastrofale răsturnări: întrebările privitoare la sensul sau la lipsa de sens a întregii noastre existenţe omeneşti. Dar nu pretind oare aceste întrebări, în generalitatea şi în necesitatea lor valabilă pentru toţi oamenii, nişte meditaţii de ordin general şi nişte răspunsuri izvorāte dintr-o evidenţă raţională? În calitate de filozofi ai acestui prezent, noi ne-am trezit în mijlocul unei dureroase contradicţii existenţiale. Căci noi nu putem să abandonăm credinţa în posibilitatea filozofiei, înţeleasă ca sarcină, aşadar în posibilitatea unei cunoaşteri universale. Mai mult, în calitate de filozofi ce îşi iau propria misiune în serios, noi ştim că avem vocaţia acestei sarcini.“[35]

Fenomenologia transcendentală este o rezolvare a problemei accesului la domeniul transcendental. Acest lucru se face prin parcurgerea felului în care are loc trecerea treptată de la atitudinea naturală la atitudinea fenomenologică. "În acest sens, fenomenologia devine o teorie eidetică descriptivă a actelor pur transcendentale, în poziție fenomenologică."[36]

Husserl se bazează pe principiul de intenționalitate emis pentru prima dată de filosoful Franz Brentano, care afirmă că particularitatea conștiinței constă în faptul că este totdeauna conștiința a ceva. Se ajunge la diferența între noetic, ceea ce ține de actele conștiinței (a crede, a voi, a iubi...) și respectiv, noematic, ceea ce apare în urma actului noetic (ceea ce este crezut, voit, iubit...).

„Reducerea fenomenologică este o operțiune a subiectului cunoscător absolut necesară pentru a avea acces la lucrul în sine. Ea constă  pentru Husserl, în suspendarea radicală a abordării naturale a lumii și a eului. Această suspendare sau punere între paranteze a realității, așa cum este dată de cunoașterea sensiblilă sau rațională ar trebui să permită accesul la „lucruri în sine”. Conceptul de reducere apare explicit în opera lui Husserl în cartea intitulată,  Ideas for a Pure Phenomenology and Phenomenological Philosophy. First Book: General Introduction to Pure Phenomenology, publicată în 1907[37] . În această lucrare, Husserl vorbește despre o reducere gnoseologică.  Reducere fenomenologică caută o bază inconfundabilă pentru cunoaștere și pentru a face acest lucru, lumea naturală a bunului simț este pur și simplu „pusă între paranteze”, această operație nu este deci o negare a lumii și nici punerea în discuție a existenței sale. Practica consecventă a reducerii fenomenologice necesită punerea între paranteze nu numai a existenței lumii, ci și a ego-ului psiho-fizic, pe care Husserl îl numește și „ego-ul empiric”. După cum subliniază filosoful german Eugen Fink, nu este vorba de a pune la îndoială ființa sau existența cuiva, ci de a vedea „că, reflectându-mă fenomenologic, nu fac uz de valabilitatea ființei pe care mi-o sugerează experiența directă”. După reducere, „în loc să existe pur și simplu [...] această lume este pentru noi doar un simplu fenomen care ridică o pretenție de existență [...] Cu celălalt „eu ”, toate formele dispar în mod natural. Sociale și culturale. Pe scurt, nu numai natura trupească, ci întreaga lume concretă care mă înconjoară nu mai este pentru mine, de acum înainte, o lume existentă, ci doar „fenomen al existenței.”[38]

„Reducerea” nu este totuși o simplă revenire la „subiectul transcendental”, ci constituie și „descoperirea autentică a credinței în lume, descoperirea lumii ca dogmă transcendentală”. Fink vorbește despre dificultatea cu care se confruntă orice întreprindere de a prezenta doctrina „reducerii fenomenologice” care poate fi presupusă doar de ea însăși. 

 "Această suspendare a existenței lumii reale, folosită ca metodă în procesul de cunoaștere, am mai întâlnit-o fără  îndoială. Ea este la temelia filosofiei moderne. Are dreptate Husserl când tăgăduiește că s-a întors la idealismul kantian, fiindcă el pretinde că s-a întors la sursa însăși a filosofiei kantiene, la acel cogito care stă deopotrivă la baza idealismului filosofiei moderne, ca și la baza raționalismului scientist al acestei epoci. Punctul de plecare și-l alege Husserl metodologic, în dorința de a da științei o bază sigură, un sistem corelat care să permită  o nouă organizare a științei pe un fundament absolut.’’[39] "Intenționalitatea" este o metodă fundamentală de cunoaștere transcendentală în concepția filosofului. Tradiţia atribuie termenului intenţionalitate următoare definiţie:  derivă din verbul latin "intendere" și înseamnă a înţelege, a intenţiona, a acorda atenţie.

Acest termen a fost recuperat de Franz Brentano (1838-1917) din scolastica medievală.[40] El argumenta că intenţionalitatea este definiţia caracteristică a mentalității și că orice fenomen mental este intențional, iar numai fenomenele mentale  pot fi intenționale. Subiectul cunoscător tinde spre obiectul cunoscut, dar odată apropiat, obiectul devine  un fenomen mental, psihic prin care noi dobândim cunoașterea  despre el. În fenomenologia lui Edmund Husserl, intenționalitatea este un concept central, care reprezintă proprietatea fundamentală a conștiinței și principala temă a fenomenologiei.  Acest concept de intenţionalitate este ceva ce cu toţii împărtăşim, în sensul că suntem conştienţi tot timpul de noi înşine şi de lumea înconjurătoare, sub acest aspect noi suntem puşi în ipostaza de a fi tot timpul conştienţi de “ceva” sau în legatură cu “ceva”.

Definiţia intenţionalităţii, după Husserl,  ar fi: conştiinţa este întotdeauna conştiinţă a ceva şi niciodată un lucru gânditor, precum spunea Descartes. De aici rezultă că noi avem diferite acte de conştiinţă cum ar fi de exemplu, percepţia, imaginaţia, memoria, iar toate acestea au caracteristica de a aparţine, de a fi ceva şi de a aparţine cuiva pentru ca noi să dam sens de lucrurile şi lumea care ne înconjoară.

La Husserl acest termen suferă de o modificare radicală. Filosoful afirmă că semnificaţiile nu aparţin intrinsec conştiinţei subiectului cunoscător, ci intenționalitate este un complex de evenimente trăite şi că ea nu stagnează ci este un flux de curgere continuă. Conştiinţa în actul intenţional se deschide spre cunoaştere cu ajutorul obiectului dat. Actul conştiinţei, rezultat al intenţionalităţii,  prin care obţinem cunoaşterea este denumit de Husserl  noesis  iar conţintul conştiinţei, după obţinerea cunoaşterii, este denumit noema. Ambii termeni sunt luaţi din filosofia lui Aristotel. În concluzie, intenţionalitatea ne ajută să intuim esenţele obiectelor adică semnificaţia universalului din particular, dar pentru ca această operaţie sa aibă loc conştiinţa trebuie să tindă, adică sa aibă o intenţie spre un anumit obiect pentru a desprinde din el universalul, cu alte cuvinte ea trebuie să aiba o intuiţie a esenţelor sau intuiţie eidetică cum o numeşte Husserl.[41]" Acest act de intuiţie, în virtutea căruia ne este dată – eventual chiar în chip originar – esenţa, poate fi o intuiţie donatoare adecvată, cum este de pildă cea pe care o putem obţine cu privire la esenţa sunetului; însă, ea poate, de asemenea, să fie una mai mult sau mai puţin nedesăvârşită sau „inadecvată“, iar asta nu doar în sensul gradului ei mai mare sau mai mic de claritate şi distincţie. Ţine de specificul anumitor categorii de esenţă ca esenţa cores punzătoare lor să nu poată fi dată decât în chip „unilateral“ şi eventual „multilateral“, în maniera unei succesiuni, dar niciodată în chip total, cu privire la toate laturile ei.’’[42]

Alături de ’’Ființă și timp’’ a lui Martin Heidegger, cartea lui Edmund Husserl, ’’Cercetările logice’’,[43]  reprezintă o operă   fundamentală a fenomenologiei. Logica este legată esențial de știința autentică, consideră filosoful, întrucât își asumă sarcina de a cerceta principiile ultime ale cunoașterii. Ea investighează posibilitatea pură a științei în genere și oferă cunoașterii reale norme și directive. Logica are deci un sens teleologic - de a fi artizanul elementelor fundamentale ale problematicii epistemologice - pe care nu și l-a valorificat  în succesiunea diferitelor etape istorice, dar pe care îl va cultiva magistral Edmund Husserl. Cercetările fenomenologice se doresc a fi independente de orice presupoziție de natură metafizică, psihologică sau legată de ştiinţele naturii. Pe aceasta cale, Edmund Husserl speră să elaboreze un instrument util pentru întemeierea riguroasă a ştiinţelor, pentru transformarea lor în „ştiinţe filozofice“.

În acest scop filosoful, construiește  și  principiul „intuiției categoriale”. Husserl optează pentru un proces dinamic de cunoaștere care cuprinde două acte succesive, o intenție semnificativă urmată de o intuiție plină. Va exista cunoaștere atunci când o intenție se îndreaptă către un obiect și este completată cu o intuiție care îi oferă conținut.  Dar principiul adevărului, al  „adecvării gândirii la obiectul său” va lua o nouă formă: „adecvarea gândirii și a obiectului va fi confirmarea intenției simbolice prin intenția intuitivă. Adevărul  nu mai este de aceea în judecata care leagă două concepte, ci în intenția care prinde obiectul”. Intuiția devine elementul central al cunoașterii.

„Intuiția categorială corespunde lărgirii conceptului de intuiție formulat de la Kant. „Diferența dintre intuiția sensibilă și intuiția categorială este că prima este simplă, vizează direct un obiect care i se dă imediat, în timp ce a doua este întemeiată pe alte acte și mai exact pe intuiții simple”, afirmă Husserl. Categoriile nu mai sunt forme subiective. Husserl reușește să gândească categorialul ca dat, opunându-se astfel lui Kant și neo-kantienilor care considerau categoriile ca funcții ale intelectului. Cu ideea (specie și gen), „intuiția categorială” constituie noi „obiectivități”. În concluzie, prin această metodă fenomenologii înțeleg fenomenele în expresia lor pură prin fundamentarea relațiilor intenționale. Husserl spera ca prin această metodă să elibereze filosofia de "criză de gândire", care caracteriza începutul secolului al XX-lea.

  III. Cunoașterea intuitivă în teologia ortodoxă

O formă particulară a intuiţiei este intuiția revelată, adică accesul la cunoaştere datorită inspiraţiei divine. Intuiția nu este numai  proprietate naturală a conștiinței umane  și o capacitate naturală de cunoaștere  așa cum este considerată de psihologi și filosofi, la care ne-am referit  pe scurt în cele arătate mai sus. Este mai mult decât atât. Intuiția poate fi și o harismă mai presus de firea umană, dăruită omului de Dumnezeu prin lucrarea Duhului Sfânt.

La premianţii Nobel, studiaţi de Hans Selye, ideea forţă a venit noaptea, pe negândite. Dar, de unde le-au venit aceste idei geniale? Pasteur afirma că: „şansa îi favorizează pe cei pregătiţi”. Dar, ce este şansa, de unde vin ideile extraordinare care urcă sistemul pe o nouă treaptă calitativă, neştiută până atunci? Nu cumva există o circulaţie supraumană de la cunoaşterea ştiinţifică la cunoaşterea intuitivă  a acestor informaţii uluitoare?

Cum se explică simultaneitatea unor invenţii; oameni, care nu s-au cunoscut niciodată, aflaţi pe continente diferite depun, simultan, aceleaşi brevete de invenţie. Simplă întâmplare sau este altceva?

Materialismul dialectic nu putea să admită aşa ceva. Pentru el, cunoaşterea intuitivă consemna capacitatea omului de a descoperi direct şi imediat adevărul, pe baza cunoştinţelor şi a ideilor dobândite anterior. Ori, această concepţie pierdea din vedere, voit, că în ştiinţă intuiţia accede la adevăr, fără a se recurge la logică şi la raţiune. Adevărul irumpe pur şi simplu şi se dovedeşte a fi soluția ce nu rezultă  exclusiv din  cunoașterea rațională.  Cunoaşterea intuitivă este cu totul altceva decât cunoaşterea empirică.

Cunoaşterea intuitivă este revelarea unui adevăr demonstrabil, apărută brusc, ca soluţie a unei probleme nerezolvate, chinuitoare, care părea fără soluţie. Am putea admite oare că mintea este sediul raţiunii, iar sufletul este sediul intuiţiei? Este adevărată afirmaţia lui Pascal că „inima are raţiuni pe care mintea nu le cunoaşte” ... Dacă izvorul cunoaşterii raţionale este informaţia teoretică, experienţa dobândită şi metoda de lucru aleasă, izvorul cunoaşterii intuitive - şi mai ales a celei revelate - este credinţa... În momentul în care primeşte acest răspuns şi realizează cu sinceritate poziţia de beneficiar al unei informaţii necreate de el, omul de ştiinţă devine cucernic şi începe să creadă în intervenţia divină. Mersul evenimentelor, simbioza între rigorile ştiinţei şi credinţa în Dumnezeu îl fac să declare ca Fericitul Augustin: fides praecedit rationem (credința precede rațiunea).

Momentul de cumpănă al omului care se bazează pe cunoașterea rațională este dat de încercarea de a aplica Bibliei rigorile ştiinţei. Luigi Giussani afirmă: „când cineva intuieşte faptul creştin ca adevărat, mai are nevoie de curajul de a-l considera ca posibil”[44]. Ori pentru acest pas, ştiinţa nu mai este operaţională. Biblia nu conţine ipoteze de lucru, loturi cercetate cu valoare semnificativă, rezultate şi discuţii. Biblia prezintă fapte întâmplate, majoritatea revelate, care nu pot fi explicate raţional. Geneza, naşterea lui Iisus şi Învierea Domnului nu pot fi înţelese de omul raţional, ci doar de cel credincios prin intuiția revelată.[45]

Intuiția revelată, mai presus de firea omenească, conform referatului Biblic, a scrierilor Sfinților Părinți, a mărturisirilor de dreaptă credință, dar și a  teologiei creștine, se poate manifesta și prin darul înainte vederii sau darul prorociei.

Darurile nenumărate și diverse ale Duhului Sfânt sunt înflorirea harului divin în suflet. Ele sunt, prin urmare, roadele colaborării concrete a omului cu harul divin, talanții înmulțiți în dreapta lucrare a creștinului. Aceste daruri sunt primite prin Taina Mirungerii, Taina pecetluirii cu Duhul Sfânt. Urmând profetului Isaia (11, 2-3), Biserica vorbește despre șapte daruri ale Duhului. Luându-le din Domnul Hristos („din al Meu va lua”), Duhul le sădește în suflete: „Și Se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înțelepciunii și al înțelegerii, duhul sfatului și al tăriei, duhul cunoștinței și al bunei-credințe. Și-L va umple pe El duhul temerii de Dumnezeu”. După Sfântul Maxim Mărturisitorul, prin darul temerii încetăm să mai păcătuim, iar prin cel al tăriei începem lucrarea virtuților. Celelalte daruri ne conduc spre iluminare.

Oamenii se împărtășesc în viața lor duhovnicească de darurile Duhului în măsura capacității lor de a le activa. Altfel, ele rămân în stare latentă, în potență, talant îngropat în țarina sufletului, pentru care avem a da socoteală la întoarcerea Domnului. Roadele Duhului însă, care sunt daruri sporite haric prin lucrarea de sfințire a omului, sunt enumerate de Sfântul Apostol Pavel: „Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția” (Gal. 5, 22).

Darurile cu totul speciale, pe care Dumnezeu le-a dat unor creștini, sunt numite harisme (facerea de minuni, darul înainte vederii, proorocia, apostolia etc. – cf. I Cor. 12, 8-10). Lucrând prin minuni mai presus de fire, harismaticii aveau rolul de a aduce pe cei ce nu credeau la credință, de a face cunoscute realități mai presus de fire  Unele dintre aceste harisme (glosolalia sau vorbirea în limbi, tâlcuirea limbilor) au încetat pentru că și-au atins scopul pentru care au fost date.[46]

Harisma înainte vederii, care este  intuiția revelată mai presus de fire există și astăzi la cei care s-au învrednicit de ea. Nu este posibilă o teorie  a acestei intuiții revelate. Ea este o taină pentru rațiunea și înțelegerea omenească, dar o realitate care s-a manifestat prin cei care s-au învrednicit să o primească,  în toate timpurile  existenței umane.  În consecință redăm  câteva mărturii  despre această harismă a Duhului Sfânt.

"Odată, Părintele Nicolae ne povestea întâmplări legate de vârsta copilăriei sale. Printre altele, ne spuse că, într-o seară de iarnă, pe când stăteau lângă sobă, i-a zis tatălui său: „«Tată, în clipa aceasta s-a scufundat corabia noastră „Evanghelistria”, lângă Constantinopol». Tatăl nostru, cuprins de frică, i-a spus mamei: «Femeie, ce spune copilul?». Şi într-adevăr, în clipa aceea se scufundase corabia noastră...”. Şi ca să ne alunge presupunerea că ar avea darul mai-înainte-vederii, ne spunea, vorbind asemeni unui copil mic, căci nu avea deloc dinţi: Toţi copiii cei mici au darul mai-înaite-vederii’’[47].

Sfântul Vasile ieromonahul era de loc din nordul Moldovei, fiu de ţărani iubitori de Dumnezeu. Auzind de viaţa aleasă şi buna rânduială din Mănăstirea Moldoviţa (sec. XIV) şi fiind chemat de Hristos, s-a făcut călugăr iscusit în această chinovie voievodală, întrecând pe mulţi cu smerenia, cu rugăciunea şi cu înţelepciunea cea duhovnicească. Văzând Mitropolitul Iosif Muşat nevoinţa şi sfinţenia vieţii lui, l-a hirotonit preot şi l-a numit egumen al Mănăstirii Moldoviţa, povăţuind cu multă înţelepciune obştea încredinţată lui, încât era cinstit şi căutat, atât de călugări, cât şi de mulţi credincioşi. Vestea numelui său ajunsese până la domnul Moldovei, Alexandru cel Bun, şi la sfetnicii săi. Căci primise de la Dumnezeu darul facerii de minuni şi al înainte-vederii şi nu puţini bolnavi vindeca şi cele viitoare mai înainte le cunoştea. Era încă sfetnic şi părinte duhovnicesc al marelui domn şi al multor cuvioşi şi sihaştri, şi toţi se foloseau de cuvintele lui.[48]

Sfântul Grigorie, ale cărui moaşte se păstrează întregi la Mănăstirea Bistriţa, din judeţul Vâlcea, s-a născut în jurul anului 780, în Isauria (Asia Mică), din părinţi ortodocşi devotaţi, anume Serghie şi Maria, şi a copilărit într-una dintre cele zece cetăţi ale Isauriei, Irinopolis, din care cauză se numeşte până astăzi „Decapolitul”. Bizanţul fiind lovit atunci de eresul iconoclast, fericitul Grigorie, după terminarea studiilor, renunţă la nuntă şi intră în nevoinţa monahală, ostenindu-se mult pentru apărarea Ortodoxiei şi cinstirea sfintelor icoane în Constantinopol, în Asia Mică, la Roma şi în Macedonia. Nevoindu-se mult cu postul şi rugăciunea, a biruit toate cursele nevăzuţilor diavoli şi s-a învrednicit de darul facerii de minuni şi al înainte vederii.[49]

Spovedania cu Sfântul Teofil. "Lucru străin era să vezi cum spovedea fericitul pe oamenii care veneau la el. Nu-i întreba de păcate, cum fac de obicei duhovnicii, ci punându-şi preacuvioasele sale mâini pe capul celui care se pocăia şi ridicându-şi ochii către cer, înşira el însuşi în locul aceluia, toate păcatele lui cele ascunse şi cele arătate. Păcătosul nu numai că vărsa şiroaie de lacrimi de pocăinţă dar şi părul i se făcea măciucă de frică şi de ruşine..."[50]

Sunt și  mari duhovnici români, din vremurile noastre, înzestrați  cu  intuiția revelată, harisma înaintea vederii. Printre aceștia se numără Sfinții Părinți Paisie Olaru, Cleopa Ilie, Arsenie Papacioc, Arsenie Boca. Există numeroase mărturii ale drept credincioșilor, confirmate de realitate, asupra cărora  nu mai stăruim aici.

Intuiția revelată se manifestă  prin profeți și profețiile lor. Profeția este un mesaj  comunicat de către divinitate unui profet. Astfel de mesaje implică, de obicei, inspirația, interpretarea sau revelația  voinței divine în ceea ce privește lumea socială a profetului și evenimentele care urmează să aibă loc.  Toate culturile antice cunoscute au avut profeți care au rostit profeții.

Noul Testament descrie profeția ca fiind unul dintre darurile spirituale date de Duhul Sfânt  (Romani 12:6). Astfel, mulți creștini cred că darul profeției este capacitatea supranaturală  de a primi și de a transmite un mesaj din partea lui Dumnezeu. Scopul mesajului poate fi „edificarea, îndemnul și mângâierea” membrilor Bisericii. În acest context, nu toate profețiile conțin predicții  despre viitor. Apostolul Pavel  învață în Prima Epistolă către Corintieni că profeția este un câștig pentru întreaga Biserică și nu doar pentru cel care manifestă darul. (1 Cor. 14:22)[51].