Cookies de analiza a traficului  Accept | (oricand puteti renunta la acceptul dat) Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
CĂRŢI NOI / Produse noi. PROMOTIINr. vizualizari: 146

Pledoarie pentru fiina umană si ipostasurile feminine ale acesteia

Lector univ. dr. Marius Andreescu
Tags: femeia;
Cuvânt înainte
la cartea
"Chipul femeii creștine în societatea contemporană"” - în curs de apariție
Autoare, Ibolyka Ilonka Fediuc

                      Motto         

  "Femeile sunt ca florile: toate sunt frumoase, dar fiecare în felul ei. Bărbatul trebuie să se plece să o ia - adică să-i arate eleganţă, preţuire. Atunci floarea îşi arată şi mirosul, şi calităţile ascunse, pentru că tu ai ştiut să răscoleşti adâncurile şi ai făcut din ea ceea ce nu ştia ea că este." - Părintele Arsenie Papacioc

 

  Întreaga monografie a distinsei autoare este un omagiu adus ființei umane și ipostasurilor femine ale acesteia.

  Una dintre cele mai tulburătoare dileme existențiale ale omului și ale omenirii, la care se referă și autoarea acestei monografii, este întrebarea hamletiană: „a fi sau a nu fi”. Omul este singura formă de existență care are conștiința vieții și conștiința morții, conștiința de sine și conștiința existenței care îl înconjoară. Omul este, așa cum spune Mircea Eliade o ființă religioasă, este singura formă de existență care se raportează conștient la divinitate, are vocația și dorința transcendentului.

  Cât privește conștiința vieții și conștiința morții, în om se manifestă, clar, distinct și puternic dorința de a trăi, conștiința vieții și nu aceea a neantului, a nimicului, a neființei, a morții așa cum încearcă să susțină unele secte religioase sau gândirea filozofică existențialistă. Ființa umană a fost creată pentru viață și nu pentru moarte. Părintele Teofil Părăian remarca cu profunzime că bătrânii nu se simt mai aproape de moarte decât cei tineri. Dorința lor de a trăi este la fel de mare ca și în tinerețe. Explicația o conferă chiar cuvintele Mântuitorului: „Cât despre Învierea morților, au n-ați citit ce vi s-a spus de Dumnezeu: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov”? Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morți, ci al celor vii” (Mat.29-32). Fiul lui Dumnezeu a coborât din cer tocmai pentru a ne elibera de teroarea păcatului și a morții și să ne împace cu Părintele Universului.

  Dumnezeu a creat existența și viața din nimic, din iubire și prin cuvântul său: „Să fie”. Creația lui Dumnezeu nu se poate întoarce în neant, în neființă.

  Și Dumnezeu a spus: „Să facem om după chipul nostru, după asemănarea noastră și ei să domnească peste peștii mării și peste păsările cerului, și peste vite și peste tot pământul și peste fiecare târâtoare ce se târăște pe pământ” (Facerea 1:26-27). Astfel, Dumnezeu a creat omul după propriul Său chip. După chipul lui Dumnezeu l-a creat, parte bărbătească și parte femeiască.

   Dumnezeu Şi-a finalizat lucrarea cu o “atingere personală”. Dumnezeu a făcut omul din ţărână şi i-a dăruit suflare de viață, suflând peste el din suflarea Lui (Facerea, 2:7). Omul este unic între toate fiinţele create de Dumnezeu, fiind format atât din parte materială (trup) cât şi din parte imaterială (suflet / spirit). Prin urmare, așa cum afirmă și părintele profesor universitar dr. academician Dumitru Stăniloae „nu omul este făcut pentru natură, ci natura pentru om”.

   Esența cea mai adâncă a chipului lui Dumnezeu, după care a fost creat omul, constă în faptul ca acesta, ca și Dumnezeu, este o persoană, așadar partenerul lui Dumnezeu într-un dialog în care se vorbește despre mântuirea omului și a lumii. Dacă analizăm ceea ce se spune în cartea Facerii (cap. I, II si III), ajungem la concluzia că în nici un caz autorul biblic nu a voit să spună că, după ce omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, el ar fi pierdut acest chip, datorită faptului că el a căzut în păcat. A fi creat "după chipul lui Dumnezeu" nu este o calitate a omului, ce i-a fost dată acestuia, ca apoi să i se poată iarăși lua și totuși să rămână om, ci, chipul lui Dumnezeu constituie esența însăși a acestuia și, ca atare, temeiul ființei omenești.

  Omul a fost creat numai după chipul lui Dumnezeu, iar asemănarea trebuia s-o realizeze prin posibilitățile cu care l-a înzestrat Creatorul său. Omul este însă rânduit prin darurile cu care l-a inzestrat Creatorul, să realizeze asemănarea cu Acesta. Dumnezeu nu a dat omului totul de-a gata, ci i-a dat puterea și cinstea de a-și desăvârși chipul până la starea de îndumnezeire după har. “ Omul e nemuritor prin legătura cu Dumnezeu și a fost făcut de Dumnezeu astfel, că să poată fi făcut nemuritor prin această legătură… Omul rămâne nemuritor atâta timp cât este însetat mereu de cunoaștere, cât trăiește cu conștiința că are ceva mereu nou de cunoscut, adică atâta timp cât e conștient că se află într-o legătură cu Dumnezeu cel infinit; nu în monotonia unei esențe supuse acelorași legi, ci în legătură cu Cel care i se face cunoscut în alte adâncimi ale Sale” (Dumitru Stăniloae, Chipul Nemuritor al Lui Dumnezeu, în Opere complete, vol. 3, Ed. Basilica, București, 2013, pp. 26 și 27)

  Orice bărbat și orice femeie poartă în sine, în ființa și în ipostasul său, chipul nemuritor al lui Dumnezeu în om și are vocația dobândirii asemănării cu Dumnezeu, a îndumnezeirii după har. Iată în ce constă măreția naturii feminine dar și a fiecărui ipostas al acesteia, așa cum bine arată distinsa autoare a monografiei.

   Autoarea argumentează cu texte din Sfânta Scriptură și scrierile Sfinților Părinți unitatea de ființă a omului, unitatea ființială dintre bărbat și femeie, dar în diversitatea ipostasurilor sale cu roluri diferite și complementare în existență

  „Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam“

(Geneza, 2, 21). Pentru a-i fi ajutor lui Adam, Dumnezeu creează femeia. Zidirea ei din coasta primului om a fost văzută din mai multe puncte de vedere de către Sfinții Părinți. În primul rând, o opinie referitoare la coasta lui Adam, ca model de plăsmuire a femeii, este că ea n-a fost creată din capul bărbatului ca să nu-l depășească, nici din picioarele sale (...), ci din coasta sa, ca să fie egală cu el, să fie lângă inima sa, ca să-i fie dragă şi să existe o împreună-lucrare, căci „nici femeia fără bărbat, nici bărbatul fără femeie, în Domnul. Căci precum femeia este din bărbat, aşa şi bărbatul este prin femeie şi toate sunt de la Dumnezeu“ (I Corinteni 11, 11-12).

  Unitatea de ființă a omului, dar în diversitatea ipostasurilor sale este afirmată și de Sfântul Apostol Pavel: „Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici sclav, nici om liber; nu mai este nici bărbat, nici femeie, pentru că voi toți sunteți una în Iisus Hristos” ( Galateni, 3, 28).

  Ce anume particularizează ipostasurile feminine în unitatea ființială a omului? Autoarea răspunde și argumentează emoționant și convingător că femeia, prin natura sa, este simbolul nașterii și al vieții în existenţa pământească. O asemenea ființă minunată a fost creată de către divinitate într-un raport al deplinei egalităţi cu bărbatul, dar, dincolo de vremurile tenebroase şi ostile, când era catalogată a fi inferioară atribuțiilor bărbatului, s-a dovedit cu prisosinţă că o asemenea fiinţă plină de gingăşie şi de sensibilitate, există, pur şi simplu, ca să dea naștere și să facă să renască viața aceasta, să șteargă cu grijă lacrimile copiilor, să aline cu glas mângâietor suferința și durerile oamenilor, ale răniților pe câmpurile de luptă, să îngrijească suferinţa bătrânilor, să iubească și să trudească până când poate să-și împletească în deplinătate cuibul pe care şi l-a dorit sub streașina propriei case.

  În frumoasa și înălțătoarea pledoarie pentru femeie și feminitate, autoare arată că acesta a fost făurită de divinitate într-un raport de egalitate cu bărbatul, însă în vremurile trecute poziția acesteia în societate era inferioară atribuțiilor bărbatului. Viața socială dinainte de 1910 a depreciat rolul femeilor. Ele nu beneficiau de aceleași drepturi ca și partea masculină. În țările dezvoltate industrial, femeile lucrau în domeniul textilelor, însă munca lor nu era plătită pe măsura eficienței. Tinerele nu aveau dreptul la opinii personale, acestea erau nevoite să se căsătorească în funcție de alegerile părinților, iar după căsătorie erau subjugate de partenerul de viață. După o lungă perioadă de luptă împotriva discriminării sexuale, la începutul secolului al XX-lea a fost recunoscută egalitatea femeii în raport cu bărbatul.

  Cu trecerea timpului ipostasurile feminine s-au impus în societate, astăzi ajungând să reprezinte un pilon puternic al comunității. Deși există și în prezent voci care discriminează femeia în colectivitate, sunt net demonstrate și susținute legal poziția femeii și drepturile acesteia. Dar violența domestică nu a dispărut în totalitate. În momentul de față există numeroase tinere, soții, bunici care sunt maltratate psihic și fizic, declasate, umilite și discriminate.

  Femeile au luptat pentru imaginea unei persoane nobile, demne, capabilă să întreprindă și să desfășoare activități importante din punct de vedere cultural, social sau politic. Au demonstrat că, dincolo de a fi mame și soții, sunt capabile să facă performanță în toate domeniile de activitate, inclusiv în armată, tehnologie, informatică, cercetare etc.

  În epoca actuală marcată de postmodernism și de ideologiile transumaniste, de discrepanțe sociale majore, și mai ales de căderea omului din dreapta credință și de raportare la Dumnezeu, chipul omului și al femeii așa cum a fost creat de Dumnezeu s-a desfigurat dar nu a fost distrus.

  Toți reprezentanții postmodernismului sunt uniți de un stil de gândire, în cadrul căruia nu se acordă preferință constantei cunoașterii, ci instabilității acesteia; nu sunt apreciate rezultatele abstracte ale cunoașterii, ci cele concrete ale experienței; se afirmă că realitatea în sine, adică „lucrul în sine” de care vorbește Kant este inaccesibil cunoștințelor noastre. Spre deosebire de concepția kantiană nici realitatea fenomenală nu poate fi cunoscută, nu se poate spune ce este realitatea. Accentul ideologiei postmoderniste nu se pune pe obiectivitatea adevărului, ci pe relativitatea acestuia. Prin urmare, nimeni nu poate pretinde că știe ce este adevărul și mai mult nici o persoană, nici Dumnezeu nu sunt Adevărul. Fiecare înțelegere este o interpretare umană, care nu este niciodată definitivă. În plus, este influențată semnificativ de fapte precum clasa socială, etnică, rasială, tribală etc. aparținând individului.

  O trăsătură caracteristică postmodernismului este negativismul, „apoteoza lipsei de temei” (L. Shestov). Tot ceea ce înainte de postmodernism era considerat stabilit, de încredere și sigur: om, minte, filozofie, cultură, știință, progres - totul a fost declarat instabil și nedefinit, totul s-a transformat în cuvinte, raționamente și texte care pot fi interpretate, înțelese și „deconstruite”, dar pe care nu se poate baza în cunoașterea, existența și activitatea umană.

 Ideologiile inteligenței artificiale și a transumanismului, sunt realități contemporane ale epocii postmodernismului care propun o nouă concepție despre om, statutul său social, de natură a afecta dreapta credința în Dumnezeu, dar și drepturile și libertățile fundamentale consacrate de constituții și de legi. Riscul existențial cauzat de inteligența artificială puternică (sau generală) este ipoteza conform căreia progresul substanțial în inteligență artificială (sau generală; prescurtat AGI în engleză) ar putea duce într-o zi la dispariția omului sau la o altă catastrofă globală nerecuperabilă.

  În epoca transumanismului, în cadrul acestei ideologii se vorbește deja de superioritatea inteligenței artificiale față de inteligența omului, de competiția dintre om și mașină, de necesitatea reglementarii juridice a relațiilor sociale care au ca obiect inteligența artificială, chiar și de o reglementare unitară juridică a inteligenței naturale a omului și a inteligenței artificiale, considerându-se că ele sunt echivalente fenomenologic. Transumanismul a fost descris de către un opozant declarat ca "cea mai periculoasă idee din lume", în timp ce un susținător contrează spunând că este "mișcarea ce esențializează cele mai îndrăznețe, curajoase, imaginative și idealiste aspirații ale umanității". Unii autori cred că omenirea ar fi deja transumană, deoarece progresul medical din ultimele secole a modificat în mod semnificativ speciile noastre. Componenta filosofică a acestei ideologii examinează implicațiile etice ale extinderii subiectivităților dincolo de specia umană, adică mașina să fie considerată persoană.

  În astfel de concepții, expresii ale neantului existențial din mintea unora care s-au despărțit de Dumnezeu, ființa umană, universul nu sunt creații a lui Dumnezeu, iar ipostasurile acesteia, bărbații și femeile nu mai sunt persoane, nu au trebuință de libertate, nu mai poartă în sine chipul nemuritor al lui Dumnezeu.

 Omul postmodern nu mai percepe și nu mai înțelege sensurile și scopul existenței sale. Chipul femei și rolul acesteia în societatea postmodernă este afectat grav, dar nu distrus de unele ideologii care se doresc a fi impuse de guvernanți ca stil de viață.

  Ideologia de gen a devenit populară în spațiul academic occidental în anii 90. Este un model cultural specific postmodernismului contemporan a cărui ideologie afirmă că orice este posibil pentru om și gândirea sa, mai ales în sens distructiv, față de valorile tradiționale ale umanității și contrar dreptei credințe. Este ceva nu doar nou și la modă, ci este ceva radical extrem. Ideologia de gen, în realitate, este o teorie complet lipsită de bază științifică și este dezavuată nu numai de Biserica ortodoxă, dar și de numeroși oameni de știință, de cultură, filosofi și teologi.

 Această teorie postmodernistă susține că ar trebui făcută o diferențiere între două concepte: „sexul biologic„ al unei persoane și „genul acesteia„. Altfel spus, dacă un copil este născut cu organe sexuale masculine nu înseamnă în mod necesar că el este băiat, ci poate fi din punct de vedere al sexului băiat, dar din punct de vedere al genului fată. Ideologia de gen afirmă că sexul biologic este un dat natural, dar genul trebuie să-l aleagă fiecare om în funcție de preferințele sale și nu trebuie să corespundă în mod necesar sexului biologic. Deci sexul biologic nu mai contează. Fiecare, încă din copilărie, poate să declare pentru sine genul, iar această declarație trebuie recunoscută de instituțiile statului, de societate și să producă consecințe juridice.

  Teoria este o aberație, o monstruozitate a minții contra firii. Sunt de actualitate tablourile lui Goya și care exprimă adevărul: „Somnul rațiunii naște monștri”. Din nefericire, teoria este susținută chiar și de fețe bisericești, dar și în mediul politic, fiind afirmată de așa zișii ideologi europeni și promovată de Parlamentul Uniunii Europene.

  Statul Român și societatea civilă din țara noastră sunt confruntate cu o problemă importantă și anume refuzul de a recunoaște căsătoriile dintre homosexuali încheiate în alte țări, refuzul de a considera că aceste cupluri formează o familie în sensul reglementat de legislația română și de a acorda drepturi partenerilor unor asemenea cupluri identice celor recunoscute membrilor familiilor tradiționale.

  Așa cum susține și autoarea acestei impresionante monografii, căsătoria, actul de unire liber consimțit dintre un bărbat și o femeie prin care se întemeiază o familie nu este un simplu fapt social sau o creație juridică, așa cum a ajuns să fie considerată în occident de către protestanți, atei și guvernanții atei.

  Pentru dreapta credință ortodoxă nunta este o Taină a Duhului Sfânt. Săvârșind Taina nunții preotul constată nu înfăptuirea unui fapt social oarecare și impersonal, ci lucrarea directă a lui Hristos asupra bărbatului și femeii care se unesc prin iubire, sau întâlnirea personală a celor care primesc această Taină cu Hristos. Săvârșitorul propriu-zis al Tainei Nunții și a celorlalte Taine este Hristos Însuși în mod nevăzut. Părintele academician doctor Dumitru Stăniloae arată că: ’’Taina Nunții este un act sfânt, de origine dumnezeiască, în care, prin preot, se împărtășește harul Sfântului Duh, unui bărbat și unei femei ce se unesc liber în căsătorie, care sfințește și înalță legătura naturală a căsătoriei la demnitatea reprezentării unirii duhovnicești dintre Hristos și Biserică” ( Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. III, Ed. Basilica București, p. 183).

  Pledoaria autoarei pentru om și ipostasurile feminine ale creației este susținută de o amplă prezentare și descriere a vieții și faptelor unor memorabile femei din istorie și în mod deosebit din epoca creștină, începând cu modelul absolut al umanității și al femeii, „Noua Evă”,Sfânta și Pururea Fecioară Maria de Dumnezeu Născătoare, care în curățire și smerenie absolute, nepieritoare, a devenit lăcaș al Fiului Lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos și astfel omul, lumea, întreaga existență sunt chemate la mântuire.

  Curajul și jertfa multor femei din istoria umanității sunt relatate de autoare, ca un exemplu pentru toți oamenii de astăzi și din generațiile care vor urma, de credință, virtute, lepădare de sine și chiar de viață și de lumescul din lume, pentru Hristos, pentru oameni.

  În cartea distinsei autoare există o tendință generală optimistă privind rolul femeii în societatea contemporană în pofida atâtor racile și căderi care macină existența omului și a lumii în vremurile noastre. Nu mai este ceva surprinzător, acum, faptul că femeile pot să aibă orice profesie doresc și că pot alege mai liber cum să se desfășoare viața lor. Femeia a reușit să obțină dreptul de vot egal cu al bărbaților și a început să fie acceptată de către aceștia în alte roluri decât acela de soție, mamă și administrator al locuinței. În ultimii 150 de ani, rolul femeii s-a schimbat în mod fundamental în societate și în familie. Femeia nu mai are doar rolul de a administra casa și de a educa și crește copiii. Pentru ca nu mai există presiunea căsătoriei de la vârste mai fragede, acum femeile pot să se manifeste într-o mulțime de direcții, atât din punct de vedere profesional, cât și personal. Femeile pot, acum, nu doar să practice aceleași meserii ca bărbații, dar pot și sa aibă hobby-uri mai neconvenționale, care înainte nu ar fi părut posibile, această schimbare fiind vizibilă mai ales în domeniul sportului sau în cel al științei și tehnicii.

  O alta diferență importantă este cea legată de educație. În urmă cu câteva sute de ani, chiar și fetele din aristocrație erau educate numai pentru a ști lucrurile necesare pentru administrarea casei și pentru interacțiunea cu invitații. Acum, în majoritatea țărilor, femeile pot alege liber ce studii să urmeze și până la ce punct să le continue. Acum aproximativ 100 de ani, se întâmpla mai rar ca femeile să frecventeze cursurile universitate, dar situația s-a schimbat între timp prin transformările generale care au avut loc în societate și prin contribuția unor femei ce au rămas în istorie pentru ca au învins prejudecățile, dar mai ales prin creația lor artistică, științifică și culturală, prin contribuția lor la progresul, umanității și al civilizației.

  De asemenea, au apărut schimbări semnificative în ceea ce privește înfățișarea, arată autoarea. Înainte de emanciparea femeii, exista un anumit cod vestimentar care trebuia să fie urmat. Nici nu se punea problema purtării pantalonilor, iar fustele și rochiile trebuiau să acopere integral picioarele. Treptat, lungimea hainelor s-a schimbat considerabil.

  Odată cu obținerea independenței în celelalte domenii, pentru femei a fost posibil și să călătorească mai mult, extinzându-și astfel orizontul de cunoaștere. Experiența acestora nu s-a mai rezumat doar la cea din jurul casei și orașului natal. Este posibil acum să descopere mult mai multe locuri decât înainte.

  Totuși, afirmă și avertizează autoarea: „Femeia are o înțelegere intuitivă, prin cele dinlăuntru ale ei, a valorilor Duhului Sfânt. Ea este înzestrată din fire cu simț religios; cuvântul lui Tertulian: “sufletul este creștin din fire“34, este valabil în primul rând pentru femeie. Marxiștii au simțit bine acest fapt. Emanciparea femeilor și egalitatea sexelor sunt în primul rând plan al preocupărilor lor; masculinizarea femeii vizează modificarea tipului său antropologic, până a-l face din interior, în însuși sufletul ei, identic prin natură cu bărbatul. Acest proiect de nivelare dovedește lupta cea mai virulentă împotriva legii lui Dumnezeu, deoarece însemnă dispariția stării harismatice feminine’’.

  Sunt memorabile cuvintele vrednicului de pomenire IPS Justinian Chira pe care le propunem atenției cititorului pentru a sublinia valoarea deosebită a monografiei distinsei autoare:

„În această femeie (Livia,n.n.), credincioasă evlavioasă, sărmană, eu văd toate femeile din țara noastră, din toată lumea. Făpturi create de Dumnezeu să fie luminate, să fie bucurie bărbaților, să fie tinere, frumoase ca florile, să fie mame, să fie bătrâne sfinte, să fie îngrijitoare ale altarelor, să fie mângâiere și bucurie copiilor. Să fie ca niște icoane curate în care vedem reflectat chipul nevinovat al Evei, cum a fost aceasta înainte de căderea în păcat. Să fie pline de daruri frumoase ca în timpul Lumii Vechi. Să o vedem pe Maria cea plină de Har după ce a primit pe Arhanghelul Gavril, prin care a venit de la Tatăl Duhul Sfânt și a zămislit în trupul ei Preacurat pe Iisus Hristos-Cuvântul și Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul Lumii.

  Sărmane! Așa sunt toate femeile care nasc copii, care se îngrijesc de bărbați, care plâng după cei răposați, care se îngrijesc de mormintele celor adormiți și care ne amintesc mereu de sfinții pe care i-am avut și de eroi. Și de toți bărbații care au fost tații copiilor care s-au născut în lume.” (Reflecții. Din caietele Arhiepiscopului Justinian. Caietele186 și 187, anul 2014-2015, Ed. Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului și Sătmarului, Baia Mare, 2015. P. 38)

  Acesta este rostul și menirea oricărei femei, purtătoare a chipului nemuritor al lui Dumnezeu, la care se referă și autoarea în paginile acestei cărți. Epoca în care trăim, emanciparea femeilor, implicarea acestora tot mai mult în activități sociale, politice, culturale, științifice, obligațiile sociale și familiale, dar și căderile de tot felul de la demnitatea de femeie nu au schimbat și nu pot schimba, rostul și menirea creștină a ipostasurilor feminine ale ființei umane, aspect care rezultă din întreaga monografie.

  Autoarea răspunde la o întrebare tulburătoare privind menirea femei: ’’Reînnoirea religioasă, ca și continuitatea tradiției, sunt legate de soție și de mamă. Femeia, tânăra fată, în plină mișcare progresistă, cel mai adesea aspiră să interiorizeze și să trăiască adevărul pe care îl află din icoanele Maicii Domnului. Femeia creștină este aceea care, dinlăuntru, prin harismele sale, menține valorile eterne. Rămânem impresionați de rolul femeilor în transmiterea credinței. Această feminitate discretă și curată este inspirată de Maica Domului cea iubitoare și milostivă. Stareții Macarie și Ambrozie, Sfântul Serafim dau o atenție unanimă și plină de speranță tainei femeii, adâncirii slujirii ei harismatice.

La întrebarea: “Femeia va mântui lumea?“, ei ar fi răspuns, desigur: “Această slujire ține de harismele ei“.35 Iar Evanghelia nu contenește să rostească “Cine are urechi de auzit să audă!“ (Mc. 4, 23) Mântuirea lumii nu este decât în Hristos, singurul Nume pe Care-L dorește inima, “întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi“ (F. Ap 4, 12).

  Conținutul cărții impresionează prin vastitatea și adâncimea cunoștințelor autoarei privind Sfânta Scriptură, opera Sfinților Părinți, a celor de istorie și totodată eleganța stilului și frumusețea exprimării ideilor. Toate acestea fac din această operă, o carte de referință în literatura noastră, pe care o recomand spre lectură și meditație tuturor categoriilor de cititori, indiferent de sex, vârstă, ocupație.

  Dumnezeu și Maica Domnului să ne ajute!

       Conferențiar universitar dr. Marius Andreescu

31-03-2024
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu