Conform documentelor care s-au păstrat începuturile vieții călugărești din ținutul Robaia se situează pe la mijlocul secolului XIV, în timpul înființării Mitropoliei Țarii Românești (1359). Valea Robaia, care oferea adăpost românilor din acele locuri în vremuri de primejdie și bejenie, a adăpostit de multe ori de-a lungul zbuciumatei noastre istorii sate întregi care se retrăgeau din calea năvălitorilor așteptând cu răbdare trecerea lor.
Legenda spune că în urmă cu 8-9 secole, în noaptea Învierii au năvălit barbarii, au ucis bărbații, au incendiat biserica în care au ars de vii femei și copii și au luat robi. Martiriul acestora a sfințit locul, făcând ca, peste ani, apa limpede și curată a unui izvor care țâșnește de sub o stâncă din apropierea actualei Mânăstiri Robaia să fie leac tămăduitor pentru mulți oameni. In memoria celor care au suferit moarte martirică în aceste locuri s-a ridicat ulterior un schit al cărui nume amintește de robii răpiți de tătari - Schitul Robaia.
Actuala Mânăstire Robaia este situată în satul Robaia, comuna Mușetești, județul Argeș la aproximativ 25 km de Curtea de Argeș, spre Câmpulung Muscel. Hramurile edificiului religios de pe Valea Robăii sunt: Sfântul Mare Mucenic Gheorghe și Izvorul Tămăduirii. Matei Basarab, printr-un hrisov din 10 august 1648, dădea lui Sava din Furdulești și soției sale, Livera, o moșie în satul Mușetești. Boierul Sava și soția sa Livera au construit din piatră Mânăstirea Robaia, înlocuind vechea construcție din lemn ridicată de banul Armega.
Existența Mânăstirii este pentru prima dată consemnată într-un zapis din 23 aprilie 1644 prin care boierul Sava împreună cu soția sa Livera și socrul său Mușat adeveresc faptul că au construit pe moșia lor ; sfânta Mânăstire din temelie de piatră în apa Robăii. L-au ales ca ocrotitor al acesteia pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Ctitorii au înzestrat Mânăstirea cu sate și cu moșii și l-au așezat ca egumen pe părintele Sava ieromonahul.
Livera și fiul ei logofătul Mihai, în anul 1671 au închinat așezământul monahal mânăstirii Curtea de Argeș, iar în 1793,când a fost înființată Episcopia Argeșului, Robaia a devenit metoc al acesteia.
S-au efectuat lucrări de refacere în anul 1704, după distrugerile provocate de incendiul din acel an. La începutul secolului al XIX, prin strădania Episcopului cărturar Iosif I a efectuat alte lucrări de refacere și consolidare a Mânăstirii. Între anii 1843-1868, la îndemnul Episcopului Ilarion, starețul Visarion, secondat de Teodosie duhovnicul și Naum monahul au întreprins ample lucrări de extindere, toți trei fiind considerați ctitori de vrednică amintire. În secolul trecut așezământul monahal era format din biserica Sfântul Gheorghe, o clopotniță cu două chilii și clădirea stăreției construită în anul 1935 prin grija Episcopului Nichita Duma. Biserica a fost repictată în anii 1848,1901 și 1951.
În perioada exodului creștinilor ortodoxii din Transilvania, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, egumen la Robaia era viitorul Sfânt Cuviosul Sofronie de la Cioara (1764-1766), luptător ardelean pentru Ortodoxie, mentorul mișcării de opoziție față de unirea Bisericii Ortodoxe cu Roma.
Tot la Mânăstirea Robaia meșterul zugrav Pârvu Mutu, considerat pe bună dreptate cel mai mare pictor bisericesc român, fondatorul școlii de pictură renascentiste în Țara Românească, promotorul artei portretistice religioase, dar și laice, și-a aflat aici liniștea sufletească și odihna veșnică în anul 1735 sub numele de schimonahul Pafnutie.
Pârvu Mutu, născut la 12 octombrie 1657 la Câmpulung Muscel și trecut la Domnul în 1735, la Mânăstirea Robaia a fost un zugrav bisericesc și pictor de icoane român, reprezentant de seamă al stilului brâncovenesc-cantacuzin.
Anii de ucenicie i-a petrecut în Bucovina, după care, revenit în Țara Românească, a pictat mai multe ansambluri murale, în special pentru familia Cantacuzinilor. Printre cele mai importante se numără bisericile din Filipeștii de Pădure, Măgureni, Lespezi, Sinaia, Berca, Bordești, Colțea.
Adevărat creator de școală în epoca lui Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu, Pârvu Mutu se impune prin desenul remarcabil, coloritul variat și realismul compoziției. Acest din urmă aspect este reliefat mai cu seamă în tablourile votive, dintre care se remarcă cel din pronaosul bisericii „Trei Ierarhi” din Filipeștii din Pădure, unde înfățișează nu mai puțin de 55 de membri ai familiei Cantacuzino. În biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Bordești s-a aflat autoportretul său (extras în anii '60 și păstrat, împreună cu tabloul votiv, la Muzeul Național de artă al României. Un alt autoportret al său se găsește la Filipeștii de Pădure.
Stilul compozițional al lui Pârvu Mutu constă în conceperea picturii pronaosului, spațiul rezervat ctitorilor, dominant prin reprezentare în integralitate a lor și a familiei acestora, dar și prin reprezentarea unor scene preluate din surse folclorice, precum scena inorogului, ori a unor scene pitorești de sorginte laică.
Pârvu Mutu a pictat multe ansambluri murale la mănăstiri și biserici din Țara Românească. Receptiv la curentele artistice ale epocii, Pârvu Mutu, supranumit astfel (Mutu), deoarece vorbea cu multă dificultate, dar și pentru că îi plăcea să picteze sfinții, într-o tăcere desăvârșită, se va inspira din izvoarele picturii atonite, din Renașterea italiană, din ecourile barocului, cunoscute, în special, prin intermediul gravurilor, pe care el le-a preluat și le-a prelucrat în stilul său inegalabil, desăvârșindu-și astfel individualitatea artistică.
Un exemplu elocvent al artei marelui pictor Pârvu Mutu este „icoana Sfânta Treime”, imaginând „Treimea la stejarul de la Mamvri/ Filoxenia (ospitalitatea) lui Avram” (Geneza, XVIII, 1-15). Este considerată de specialiști replica românească la Sfânta Treime pictată în 1410 de celebrul pictor de icoane rus, călugărul Andrei Rubliov.
Datorită remarcabilei sale arte portretistice, zugravul Pârvu Mutu a fost supranumit „Rubliov al a românilor”. Profund impresionat de frumusețea acesteia, marele academician Nicolae Iorga consemna într-un studiu consacrat artei naționale: „Cea mai veche și desigur cea mai frumoasă icoană românească reprezintă pe cei trei îngeri veniți la Avraam... În calitatea și buna orânduire a culorilor, în finețea faldurilor veșmântului, în expresia cu adevărat îngerească a figurilor sunt însușiri care nu se pot găsi oriunde... Țesătura de pe masă e vădit românească. Un mare pictor a lucrat aici și ar trebui ca opera lui bine reprodusă să se găsească în toate casele noastre.”
Astăzi, icoana Sfânta Treime, realizată de zugravul Pârvu Mutu se află în cel mai vechi muzeu de artă religioasă din România, organizat la Mânăstirea Sinaia - ctitoria Marelui Spătar Mihail Cantacuzino.
În anul 1702, în casa lui din mahalaua Slobozia din București, Pârvu Mutu deschide o școală de pictură, unde cu generozitatea specifică marilor creatori, a împărtășit din vasta sa experiență, celor dornici să devină meșteri zugravi: Andrei, Marin, Neagoe, Nicolae, Radu, Stan și alții.
Împreună cu o parte dintre ucenici, Pârvu Mutu a realizat impresionanta frescă a Bisericii din Filipeștii de Pădure, precum și pe cea de la Biserica Negustori din București (1725-1726). Încântat de profesiunea de dascăl, ce îi aducea multe satisfacții prin zelul discipolilor săi de a descifra tainele picturii, Pârvu Mutu își va semna creațiile artistice realizate în acești ani: „dascălu Pârvu Mutu zugravu”.
În urma morții soției sale, Tudora, în 1718, Pârvu Mutu se hotărăște, după o călătorie întreprinsă alături de cei doi fii ai săi (Pârvu și Gheorghe), la locurile sfinte din Ierusalim, să îmbrace haina monahală, sub numele de Pafnutie.
Se retrage la Mânăstirea Mărgineni, unde va continua „cu neostoită râvnă” munca de pictor bisericesc. Paralel cu această activitate va traduce unele cărți din vasta bibliotecă fondată de familia Cantacuzinilor în această ctitorie a lor - Mănăstirea Mărgineni, unde, este înmormântat postelnicul Constantin Cantacuzino.
Moartea fiului său, călugărul Gherasim (în 1731 ), rupe definitiv echilibrul sufletesc al monahului-artist Pafnutie, care se hotărăște să-și petreacă restul zilelor la Mânăstirea Robaia din comuna Mușetești, Argeș. Aici, în anul 1735, se va stinge din viață, fiind îngropat lângă biserica Mânăstirii Robaia, în cimitirul călugărilor.
În ultimele decenii ale secolului XVII-lea, totul participa la apariția și existența istorică a acestui vârf cultural: dorințele spirituale ale celor ce conduceau treburile țării, posibilitățile materiale și financiare, fiindcă erau timpuri de relativă liniște și prosperitate economică, schimburi politice, diplomatice, culturale și economice mult mai ample cu toți cei din vecinătatea țării, și nu în ultimul rând o moștenire istorică de la care se revendicau în permanență trăitorii sfârșitului de secol al XVII-lea. Pârvu Mutu Zugravul a dat măsura unei străluciri artistice fiindcă și epoca în care a trăit exprima ea însăși o strălucire culturală și artistică nemaiîntâlnită până atunci în civilizația Țării Românești. A fost un pictor de excepție fiindcă a trăit într-o epocă culturală de excepție.
Pârvu Mutu Zugravul a fost proslăvit ca sfânt de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința din 4-5 iulie 2017, cu numele Sfântul Cuvios Pafnutie Pârvu Zugravul. Proclamarea canonizării a avut loc la 6 august 2017, la Mânăstirea Robaia iar prăznuirea anuală se face pe 7 august.
Preacuvioșia Sa maica Petronia, stareță a Mânăstirii Robaia la data canonizării celui ce poate fi supranumit „zugravul plin de har dumnezeiesc” - Pârvu Mutu, caracterizează sintetic activitatea și personalitatea acestuia în albumul domniei sale „Prețuirea mea pentru Sfântul Cuvios Pafnutie Pârvu Zugravul de la Robaia”: „Pârvu Mutu Zugravul a trăit și a lucrat în vremea apogeului cultural al epocii medieval românești. În această fervoare spirituală artistul a reușit să ofere contemporanilor săi și celor din viitor măsura deplină a abilităților și harului său artistic, excepționala operă artistică ce a creat-o substituindu-se acestei culmi sau vârf cultural”.
Dar această fericită și fertilă vreme de apogeu și strălucire culturală își are originile, sâmburele, rădăcinile și pornirea dintr-o altă vreme, dintr-un alt timp, din cel al începutului de secol al XV-lea, din vremea strălucitului voievod Neagoe Basarab, care reușește să preia filonul istoric și cultural al țării și să-i deschidă o pagină frumoasă ce va culmina în vremea voievozilor Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu.
Mânăstirea Robaia - loc cu influență duhovnicească în evul mediu românesc deținea un patrimoniu bibliofil remarcabil, rod al preocupărilor continue a stareților de a înzestra Mânăstirea cu cărți de ritual, dar și datorită actului generos al episcopului cărturar Iosif al Argeșului, care a donat Mânăstirii Robaia volume extrem de necesare pentru dezvoltarea slujbelor.
Înfățișarea actuală a Mânăstirii Robaia este legată și datorată în același timp de viața, rugăciunea și lucrarea Preacuvioșiei Sale Stavrofora Petronia Dobrescu care a slujit și s-a nevoit aici timp de 33 de ani dintre care ultimii 23 de ani în calitate de stareță. În cuvinte deosebit de frumoase și semnificative în același timp maica stareță Petronia arată cât de înrădăcinată este în sufletul și mintea ei Mânăstirea Robaia: „Avem fiecare un loc pe pământ căruia îi spunem simplu „acasă” sau „casa noastră”. Pentru călugări, acasă sau casa noastră este mânastirea de metanie, lăcașul mânăstiresc unde ne-am dăruit Domnului nostru Iisus Hristos prin legămintele monahale, Casa mea sau acasă este și va fi până la sfârșit Mânăstirea Robaia, căci aici este mânăstirea mea de metanie„[1].
Trebuie să menționăm că înainte de începerea reconstrucției în anul 1993, Robaia era practic o ruină, nu avea curent electric și nici măcar gard împrejmuitor.
Eforturile făcute de maica Stareță Petronia pentru reclădirea Mânăstirii și ale clădirilor necesare desfășurării firești a vieții de obște monahale sunt impresionante și dovedesc pe deplin credința tare, voința de oțel și dragostea profundă a Stareței Petronia care și-a pus sufletul, inima și viața pentru a reda acestei sfintei Mânăstiri strălucirea de altădată. Această lucrare a maicii Petronia a fost binecuvântată de Dumnezeu, care prin lucrarea Duhului Sfânt și pentru rugăciunile Maicii Domnului, a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, ocrotitorul măicuței Petronia și a tuturor Sfinților, i-a dat putere și credință măicuței să învingă multe și grele piedici și să finalizeze opera de rezidire a Mânăstirii.
La inițiativa și cu binecuvântarea Înalt Preasfințitului Calinic Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului și sub directa, atenta și nemijlocită îndrumare a Preacuvioșiei Sale Petronia, stareța Mânăstirii Robaia au fost efectuate într-un timp relativ scurt ample lucrări de refacere și reconstruire a acestui sfânt lăcaș. Enumerăm câteva din aceste lucrări: A fost construit zidul de incintă al Mânăstirii, o lucrare monumentală realizată în stil tradițional românesc; biserica a fost consolidată, zugrăvită a fost acoperită cu tablă de cupru și a fost practic renovată din temelii. A fost repictată de renumitul zugrav argeșean Ion Savu și a fost înzestrată cu mobilier lucrat din lemn de meșterii Gheorghe Antal și Ion Vișan; construcțiilor mai vechi li s-au adăogat două clădiri, una a chiliilor cu două etaje și o alta a noii stăreții, cu cinci etaje, în care se află ți câteva chilii. Au fost construite atelierele de confecționat veșminte preoțești, atelierul de pictură bisericească, trapeza și sala expozițională „Mânăstirea Robaia, străveche vatră de credință și de spiritualitate românească”. A fost introdus curentul electric și alte facilități domestice necesare bunei desfășurări a vieții monahale.
În incinta Mânăstirii se află și un agheasmatar destinat slujbelor în aer liber, construit de Gheorghe Aendroiu din Mușetești și împodobit cu pictură în frescă de pictorii Ion Popa și Bârdici Găieșanu, precum și o troiță pictată de Gheorghe Sorin Nicolae și Marius Gologan.
A fost reamenajată și Fântâna de leac din apropierea Mânăstirii.
Maica stareță Petronia s-a preocupat și de cinstirea marelui pictor de biserici Pîrvu Mutu Zugravul, acum Sfântul Pafnutie. A ridicat un monument impresionant, pentru a cinsti astfel pe marele zugrav argeșean, care a trăit ultimii ani de viață la Robaia, descris de măicuță în albumul mai sus citat. Crucea de la Robaia este realizată dintr-o singură bucată de piatră de calcar de Vrața cât și piedestalul pe care se află amplasat. Piatra are o strălucire anume proprie, fiind diferită în funcție de unghiul în care este privită și de lumina ambientală. Piatra de Vrață este omogenă, colorată în nuanțe calde de crem și cu un drapaj unic. Sortimentul ales este cel din sculptural, ce nu prezintă venatură caracteristică. Acest tip de calcar este deosebit de rezistent fiind folosit în țara noastră încă înainte de primul război mondial, de asemenea este rezistent și la șocuri și la alte fenomene fizice, față de cele mai multe alte soiuri de calcar.
Cioplirea ornamentației și a decorației brâncovenești ale crucii s-a făcut manual, cu unelte clasice, dălți de diferite forme, ciocane de fier și pneumatice, și a durat circa patru luni de zile.
Crucea propriu-zisă are dimensiunile de 2,20 m. înălțime, 1.36 m. lățimea brațelor, și o grosime de 22 cm., cântărind peste 800 de Kg. Se poate observa raportul dintre înălțime și lungimea brațelor, raport ce se înscrie în valorile ’’Secțiunii se Aur’’. Împreună cu piedestalul și soclul se ridică la cca. 4 m; (op.cit. p 221).
Maica stareță Petronia supraveghea din exterior toată această muncă și operă de reconstruire a Mânăstirii Robaia. S-a implicat activ în orice amănunt și a ajutat nemijlocit la desfășurarea lucrărilor. Maica stareță a fost practic arhitect, diriginte de șantier, constructor și zugrav, fiind prezentă în toate zilele ți în orice loc al șantierului, cu sfatul, îndrumarea și munca sa. Măicuța a fost ajutată în aceste eforturi de mulți oameni credincioși :arhitecți, constructori, zidari și alți meșteri, toți răspunzând cu credință și bucurie la chemarea, îndemnurile și sfaturile maicii starețe.
Desigur, simpla enumerare a acestor impresionante lucrări de reconstrucție, toate finalizate, nu este în măsură să redea efortul, dăruirea și sacrificiul de sine al Preacuvioșiei Sale maica Petronia. Mult a mai suferit măicuța datorită greutăților de tot felul, piedicilor subiective sau obiective care uneori păreau insurmontabile, vicisitudinilor timpurilor. Nu s-a descurajat și nu a abandonat lucrarea sa pe care o considera ca pe o datorie de împlinit față de Dumnezeu, față de oameni și față de propria sa conștiință. Povestea măicuța că atunci când greutățile o împresurau din toate părțile și puterile firave ale trupului omenesc păreau să o părăsească se ruga în taină, noaptea târziu la icoana Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe, ocrotitorul Mânăstirii și al Preacuviosiei Sale, cerându-i ajutorul. Și Sfântul Mare Mucenic Gheorghe a ascultat rugăciunea ei și a ajutat-o, măicuța Petronia a avut bucuria împlinirii acestei impresionante lucrări de refacere și reconstrucție.
Dar jertfa întru iubire este proprie oricărei lucrări omenești realizată în numele lui Dumnezeu. „Așa este în orice activitate, pornești să realizezi ceva ce nu ai mai făcut, cu toată experiența anterioară, este mai dificil, te frămânți, faci și repeți măsurătorile de mai multe ori. Important este să nu abandonezi, să nu te poticnești, ci să mergi mai departe cu nădejde în Domnul că vei reușii, indiferent de greutățile întâmpinate, fiindcă în mare parte toate lucrările și construcțiile s-au înfăptuit cu jertfe și dificultăți la Mânăstirea Robaia’’[2].
Dar, poate că ceea mai impresionantă lucrare a Preacuvioșiei Sale Stareța Petronia constă în continuarea neîntreruptă la Mânăstirea Robaia a orânduielilor monahale a slujbelor, îndeosebi a Sfintei Liturghii, a rugăciunilor care nu au încetat niciodată la Robaia.
Inima, sufletul, lucrarea și iubirea măicuței Petronia sunt acum în zestrea spirituală plină de har a Mânăstirii Robaia: „Câtă bucurie, câtă dragoste când mă întorceam acasă, la Robaia, de pe drumurile făcute pentru strângerea de materiale de construcții, de obținere de aprobări, de găsirea de ajutoare, și vedeam brazii. Mă anunțau că am sosit acasă. Și chiar dacă aveam reușită deplină în ceea ce-mi propusesem, sau dobândisem mai puțin, mă linișteau și-mi spuneau că, gata!, am revenit în raiul și pacea Robăii. Da, frumoasă priveliște aceasta cu brazi! Dar dacă este frumoasă imaginea, parcă ceva îți spune că dincolo de granița brazilor, te așteaptă o altă desfătare a privirii și altă bucurie duhovnicească, și nu trebuie decât să-i treci pragul, să treci de vama brazilor semeți și să te hrănești din bucuria acestui rai numit Robaia’’, mărturisește maica stareță (op. cit p. 143).
Acum este liniște la Robaia și pacea Duhului Sfânt s-a pogorât peste acest binecuvântat așezământ monahicesc. Viața de obște în Mânăstire se desfășoară firesc, normal după orânduirile și canoanele mânăstirești, Sfânta Liturghie și celelalte sfinte slujbe umplu aceste locuri de harul dumnezeiesc în fiecare zi. Închinătorii și vizitatorii ajung ușor la Robaia pe un drum aproape în întregime modernizat și găsesc aici o oază de liniște, un loc de rugăciune și de reculegere
Preacuvioșia Sa Stavrofora Petronia poate fi considerată pe drept cuvânt un ctitor al Sfintei Mânăstiri Robaia.
Citeste si: | De acelasi autor: |