Intre credinta si misticism, in Tara Lovistei

În mediul rural loviștean, credința în Dumnezeu s-a manifestat, și se manifestă încă, cu mai multă tărie decât în mediul urban unde, educația și nivelul de cultură ale populației, în general mai ridicate, îi determină pe unii oameni să caute răspunsuri ”științifice”, bazate pe cunoaștere, la întrebările lor existențiale. Acest proces este unul aflat într-o continuă dinamică, acutizat în mare parte de tipul nou de societate de consum, cu tendințe de manifestare agresivă la adresa dogmelor bisericești cu care, generațiile prezentă (și viitoare, probabil!) se confruntă și se vor confrunta în continuare.

               Neavând o pregătire de specialitate, nu doresc să mă aplec asupra subiectului în sine, legat de credința loviștenilor în învăţăturile bisericești.

               Făcând o documentare cu caracter monografic în satul meu natal, Titești-Vâlcea, am constatat că o parte dintre sătenii de aici, din zona centrală a bazinului loviștean, își mai pun încă întrebări rămase adesea fără răspuns, în legătură cu unele întâmplări sau fenomene bizare de care au parte în viața lor de zi cu zi. Am fost interesat să găsesc o explicație plauzibilă tendinței de aplecare a acestora, mai ales a celor având un nivel redus de pregătire intelectuală, către misticism în condițiile în care în satele loviștene, credința în biserică și în ortodoxie este adânc întipărită în conștiința sătenilor, de multe sute de ani.

               Am stat de vorbă, pe această temă, cu mai multe persoane care își mai amintesc de vremurile în care credința sătenilor în biserică a fost supusă  unor încercări de tot felul, din dorința de a le fi zdruncinată. Acestor încercări le-au stat însă pavăză preoții satului, după cum își mai amintește Adela Teleabă din Titești.

               „Părintele Boncea a fost un adevărat preot paroh, la noi în sat. A iubit satul și i-a educat pe tineri în spiritul păstrării identității noastre religioase. Îi lua pe tineri și făcea și școală cu ei, meditându-i gratis la diferite materii școlare; prin discuții legate de religie, le întărea credința în Dumnezeu și ortodoxie. Începuseră să umble atunci, prin Loviștea, reprezentanți ai altor culte religioase. Prin Boișoara și mai ales în Găujani, mulți oameni au fost convinși prin mijloace neortodoxe să renunțe la ortodoxie și s-au „pocăit”! Preotul Boncea i-a adunat atunci pe săteni în biserică și, vorbindu-le despre importanța credinței ortodoxe în păstrarea identității neamului, a făcut un apel către aceștia, îndemnându-i să nu cedeze unor tentații materiale oferite de misionarii care bântuiau atunci zona și să-și păstreze vie credința strămoșească în care au fost născuți. Mai mult, când un grup de misionari au încercat să intre în sat, preotul, împreună cu un grup numeros de săteni, i-au întâmpinat pe aceștia în Dealul Mlăcii și i-au întors din drum, amenințându-i cu bătaia! În satul nostru nu s-a pocăit nimeni! Doar că, după ce au venit de pe front, câțiva tineri din sat s-au căsătorit cu fete din Boișoara și Găujani și, în felul acesta, unele familii s-au amestecat... Celor „pocăiți”, oamenii din sat le spuneau ”barabe!” [1] (Adela Teleabă)

Preotul  Nicolae Boncea din Titești (1902-1994)

               Legat de încercările altor categorii de persoane venite ocazional în sat pentru a profita de naivitatea unor săteni creduli, Aurica Talpoș, mama mea, îmi spunea:

               „Era o femeie de prin Tălmaciu, de se purta numa-n roșu, așa... Era țigancă! O chema Măria. Venea prin sat, pe la femei și le vindea de toate! Venea cu pânză, cu ață luată de pe la fabrica aia din Tălmaciu...  și le vindea prin sat. Și dădea și cu ghiocul! Le ghicea la femei. Eram odată la Oara, la soră-mea. Tocmai îi murise băiatul într-un accident de mașină. Din cauza multor probleme nelămurite atunci, Oara tot zicea că băiatul îi fusese omorât! Era pe seară. Mai erau acolo, la ea în casă, Miti al lui Cochințu, eram eu, era Oara... Parcă mai era cineva, un bărbat, nu mai știu... Și a venit Măria asta, de care ziceam...

               M-am tot întrebat: cum făceau ghicitoarele astea de se apropiau de poveștile de viață ale oamenilor simpli din sat care, în naivitatea lor, dată de viața onestă dusă acolo, în mediul rural, în curățenie spirituală și în credință, se lăsau duși de nas de câte o impostoare? Cum erau în stare să le inducă acestora ideea că ar fi avut puteri supranaturale, fiind clarvăzătoare? Răspunsul la aceste întrebări mi l-a dat tot mama, fiind, oarecum, intuit și de mine...

               „Apăi... cât umbla femeia aia prin sat, că stătea numai pe-aci, pe la femei...  le-o fi aflat poveștile de la alții, că vorbele se duc! Eu nu am vrut să dau cu ghiocul! Toți ceilalți au pus-o să-i ghicească, dar eu nu am vrut să o las. Dar știi de ce n-am vrut? Să-ți spun povestea!  Odată... Erați voi, mici. Și tu, și frate-tău. Tacto' era plecat la Cornet, cu carul cu boi, să aducă niște lemne, niște scândură, așa ceva... Și trece pe drum o țigancă. «Hai să-ți dau cu ghiocul!» A venit în casă, peste mine, intrând mai mult cu forța. «Eu nu vreau să-mi dai cu ghiocul, îi zic. Nu vreau să-mi dai!» Dar ea n-a vrut să plece și a-nceput să zică  de-ale ei. Aveam un păcel acolo sus, în casă, lângă sobă. Ea stătea pe scaun, lângă gura sobei  și eu stăteam pe păcel. A-nceput să zică: « Ai doi copii, dar or să-ți mai cadă doi...».  Adică, o să mai fac doi copii, sau ce știu eu?... Și a tot zis, și a tot zis... Mi-a spus niște lucruri care m-au speriat! Că bărbatul meu este plecat într-o călătorie... Și... într-adevăr, Ion, tatăl tău, era plecat la Cornet! Că mi-a murit cineva din familie, de curând... Și îmi murise mama Măria, cea care mă crescuse... Și-atunci, în gândul meu, mi-am zis « Bă, să vezi că asta știe ceva!» Și am lăsat-o să zică! A zis, a zis, așa, nu știu cât să zic, poate vreo douăzeci de minute... Pe urmă a zis să-i dau un pahar cu aghiasmă. I l-am dat! Și să vezi! A-nceput să tremure cu paharul în mână! Uite-așa făcea, cu pahar cu tot, îmi explica mama, încercând să reproducă tremurul femeii... Tremura, tremura... și printre astea, a zis că trebuie să-i dau ceva din casă, că e „Naiba” în casă și că o s-o omoare dacă nu-i dau ceva! Vroia bani. Dar nu i-am dat nimic! Mi-aduc aminte că i-am dat, totuși, o mână de fasole opărită... Nimic altceva nu i-am dat! «Nu te-am pus eu să-mi zici toate astea, așa că te rog să ieși afară! i-am spus». Dar, până să plece, a început să-mi vorbească despre copii. Că am doi copii și că o să-l găsesc pe unul dintre ei cu spume la gură, cu sânge la nas! Adică, ca și când s-ar îmbolnăvi de boala rea! Mă durea puțin capul și ea continua să vorbească... «că mi-a făcut cineva farmece, că bărbatul meu umblă după femei...» Și asta m-anfricoșat atât de tare, că m-am întristat! A plecat țiganca. Nu i-am dat nimic, că am fost tare de înger și nu m-a convins să-i dau. Când a venit tacto' de la Cornet, seara, i-am pus mâncare să mănânce. Eu n-am mâncat cu el. Nu mă gândeam la altceva decât că mi-a spus de rău de copii. Și, după cum țineam eu la copii, adică la voi, mi-a fost frică că așa o fi, că... poate ea are puterea să vadă unele lucruri... Mi-a dat o bucățică mică de os, așa, cât unghia... Un hăla de os! Și a zis ca să pun jar pe vătrai, să pun osul ăla acolo să se ardă, să ies apoi în drum și să arunc acolo jarul și  cenușa rămase. Și să rostesc: «Cum se risipesc oamenii pe drum, jarul și cenușa, la deal și la vale, așa să se risipească farmecele din casa mea».

               «Ce ai, fă!? Ce ai? Mă tot întreba taică-tău». Dar eu nu i-am spus nimic, fiindcă m-ar fi certat că i-am dat drumul țigăncii în casă.

               Nu am făcut nimic din toate cele ce mi-a spus femeia aia să fac. M-am dus în vale, am aruncat pe apă aghiasma aia, fiindcă era aghiasmă sfințită. Ce să fac, mai departe? Dacă m-a băgat în frică femeia aia, nu mai aveam nicio liniște, deloc. Și atunci, m-am dus la preot, la Cornet. M-am dus întâi la soră-mea, la Oara, și am plecat împreună la Cornet și i-am povestit popii toată tărășenia. Exact așa, cum ți-am povestit ție, acum! Și popa zice:

               M-am mai liniștit apoi. M-am întors acasă și m-am dus la Floarea lu' Nate, nu știu dac-o mai știi tu, mama lu Gicu' lu Nate. M-am dus la lea' Floarea, că ea deschidea la saltire. I-am dat cinci lei, mi-a deschis la saltire și i-am povestit și ei, tot așa... Da' lelea Floarea, îmi zice, cât pe colo! «Vezi de treabă, mamă! Păi tu asculți  ce-ți spune una de-asta? Tu crezi că Dumnezeu îi spune la o femeie din asta ce ți se întâmplă ție?»

                De atunci, nu mi-a mai fost frică de vorbele spuse de femeia aia. Orice necaz aveam, mă duceam la lelea Floarea și-mi deschidea la saltire.” (Aurica Talpoș)

               După ce am ascultat povestea aceasta, am simțit-o pe mama ceva mai liniștită. Descătușată, parcă, de o povară. Ni se întâmplă tuturor, uneori, să trăim sub povara unor amintiri apăsătoare, care ne-au marcat viața într-un moment anume și într-un fel anume, ca apoi să ne simțim descătușați de povara purtată, dacă le-o împărtășim și altor persoane apropiate, de încredere, dragi nouă. Eliberarea de unele gânduri apăsătoare are pentru fiecare dintre noi un efect tămăduitor, pe care specialiștii zilelor noastre l-ar numi, poate, efect Placebo! El există dintotdeauna!... Și mai ales acolo, în mediul rural unde oamenii, la greu, se agață cu disperare de orice posibilitate, fizică sau spirituală, de tămăduire a problemelor lor!

               Cum spuneam, ca și categorie aparte de „tămăduitori” locali de suflete bolnave, ale căror servicii au fost agreate sau tolerate într-o oarecare măsură de sătenii din Titești până pe la începutul anilor '60-'70, au fost persoanele care „dădeau cu saltirea” pentru a ghici viitorul, care făceau sau desfăceau cununii, făceau farmece etc.

               Ioana Chioveanu din Titești,  dădea și ea cu saltirea! A fost una dintre femeile cunoscute de săteni în sensul acesta, ca având abilitatea de a le prezice viitorul celor interesați să îl afle! Adică, evenimentele plăcute sau mai puțin plăcute care urmau să li se întâmple!

               În legătură cu naivitatea unor oameni din satul nostru de altădată, mai ales a femeilor care, crezând în descântece, se lăsau ușor păcălite de fel de fel de impostoare venite în sat, de pe alte meleaguri, Mihai Pătru din Titești mi-a relatat o întâmplare auzită de la unchiul său, Ilă Bolovan:

               „Mai ales țigăncile erau cele care veneau pe la femeile din sat să le citească în cărți și să le facă descântece. Erau hoațe, țigăncile! Se informau din vreme prin sat despre problemele oamenilor și aflând detalii importante din viața lor personală, le uimeau pe femeile cărora le descântau cu amănuntele cunoscute, punând cunoașterea detaliilor respective pe seama abilităților lor de clarvăzătoare. De aici și până la a le jecmăni, la propriu, nu mai era de făcut decât un pas! Îmi povestea Tata Ilă Bolovan că a ajuns odată acasă și a găsit acolo o țigancă din asta, care le descânta celor două femei aflate atunci în casă: mama lui adoptivă și Mama Ioana, nevasta lui. Țiganca tocmai își încheiase ritualul incantațiilor sale și punând pe masă un vierme, le cerea femeilor banii, spunându-le: «Gata! Uite, l-am scos pe Necuratul din casa voastră! De acum nu o să mai aveți probleme. Dați-mi tot ce aveți bun prin casă dacă vreți să-l iau cu mine pe Necuratul! A scos-o Tata Ilă val-vârtej afară din casă, pe țigancă,  cu Necurat cu tot! (Pătru Mihai)

               De asemenea, Marin Oprescu din Titești a fost apreciat în sat pentru iscusința sa în a le dezlega cununiile persoanelor aflate în această situație.

               Despre încrederea sătenilor în puterea descântecelor ”de deochi” aveam să aflu și dintr-un document olograf datat noiembrie 1972, provenit din arhiva familii I.D. din Titești.

Descântec

               De bună seamă că acest descântec a fost folosit în sat în momente „grele”, fiind transmis din generație în generație, atâta timp cât înscrisul lăsat moștenire urmașilor săi de către „descântătoare” se încheia cu îndemnul: „...să-l citiți bine și să-l învățați pe de rost. A voastră mamă care nu vă poate uita așa ușor, M. I. D.”

               Cum am mai amintit, aceste practici au fost tolerate în Depresiunea Loviștei și în satul Titești, oarecum tacit, până pe la începutul anilor '70. Ridicarea nivelului de pregătire intelectuală şi religioasă și în mediul rural, a dus la conștientizarea în rândul populației a nocivității ritualurilor de tot felul practicate de așa-zisele clarvăzătoare sau tămăduitoare, obiceiurile de acest fel fiind, astăzi, eradicate.