Despărțirea de Dumnezeu

Argument

 Trăim vremuri în care statele, guvernele și chiar oamenii ignoră și se distanțează de sensurile firești ale existenței și încearcă să creeze și să impună o nouă ordine socială, politică și economică, o nouă paradigmă existențială socială și personală, fără Dumnezeu, fără iubire și chiar fără libertate.

 Porunca iubirii este temeiul existenței pentru că Dumnezeu a creat lumea din iubire. Dimensiunea ortodoxă existențială a iubirii înseamnă apropiere și comuniune între oameni, altruism, generozitate, libertate în comuniune. Aceste valori sunt amenințate de dispariție și sunt înlocuite cu false paradigme existențiale precum: distanțare socială, izolare, însingurare, viața fără credință și fără Dumnezeu, omul este considerat ca fiind lui însuși suficient, globalizare, acumularea excesivă de bunuri, ignorarea naturii și distrugerea propriului habitat, guvernarea întemeiată pe frică, pe constrângere și pe restrângerea sau chiar desființarea unor libertăți fundamentale.

 Cum este posibilă existența și condiția tragică a omului contemporan? Care sunt căile și mijloacele prin care putem să ne întoarcem la Dumnezeu, la natură, la oameni și la noi înșine? - sunt aspecte pe care le vom aborda în acest studiu și în cele care vor urma.

Despărțirea. Doliul

 Viața fiecărui om privită în curgerea inexorabilă a timpului, în dialectica devenirii noastre este formată din despărțiri dar și din regăsiri. Fiecare clipă este o despărțire de trecut de existența care ne-a fost dată, de faptele săvârșite de bucuriile și tristețile noastre, de tot ceea ce înseamnă viața pe care am trăit-o. Despărțirile existențiale generează sentimente și trăiri tragice pentru că exprimă efemeritatea vieții noastre în această lume, trecerea vieții prin noi și a noastră prin viață. Finitudinea existenței noastre ne înspăimântă.

 Totuși, pentru acela care trăiește viața și în viață, iar nu viața îl trăiește pe el, despărțirea poate să însemne o regăsire a sensului vieții, o curățire a sufletului și minții de neantul din noi, o împlinire și un pas spre desăvârșire, poate fi bucuria transfigurării spirituale a timpului, a vieții, pregustarea eternității și a existenței fericite, transformarea timpului din ’’cronos’’, în ’’kairos’’, cum spuneau vechi filosofi greci, iar clipa devine un prezent continuu, prin gândurile și faptele noastre bune.

 Noi, creștinii ortodocși, știm că tragicul despărțirilor existențiale, a monotoniei curgerii fizice a timpului finit în această lume finită, poate fi învins prin credință, prin lucrarea harului, prin regăsirea de sine a sensului existenței în Dumnezeu care ne așteaptă și ne încredințează că nimic nu se pierde în neant, că moartea a fost învinsă pentru fiecare dintre noi, prin întruparea, moartea pe Cruce pentru păcatele noastre și Învierea Mântuitorului nostru Domnul Iisus Hristos.

 Trecerea, devenirea, despărțirea au fost rostite de omul deplin al culturii noastre, Mihai Eminescu. Redăm câteva versuri din poezia ’’Cu mâine zilele-ți adaogi’’:

 Niciun filosof nu a reușit să găsească o expresie mai puternică și concentrată a trecerii și devenirii vieții noastre.

 O formă a depresiei este aceea a doliului psihologic, sentiment pe care îl avem atunci când pierdem pe cineva sau ceva important din viața noastră. Cea mai des întâlnită, cea mai cunoscută și cea mai intensă formă de doliu este durerea pe care o simțim atunci când moare pe cineva drag, apropiat. La o primă vedere, orice am compara cu aceasta pare mai ușor de suportat și lipsit de importanță, dar, la o analiză mai atentă, situațiile nu sunt atât de diferite. După un divorț, după o despărțire într-o relație de orice tip, după ce rămânem fără o sumă destul de mare de bani sau pierdem respectul și prietenia celor din jur, statutul sau poziția socială, rămâne același gust amar al pierderii, cu atât mai mare cu cât ceea ce am pierdut este mai important. Durerea provocată de cele evocate mai sus și etapele de care sunt urmate sunt la fel de dificile indiferent de cauza lor. Ceea ce trebuie să facă individul este să învețe să trăiască fără ceea ce a pierdut, iar ireversibilitatea procesului face ca recuperarea să fie mai greoaie.

 În fapt, absența doliului după astfel de evenimente ar fi ciudată, anormală. Dincolo de greutățile pe care le provoacă, doliul are un rol adaptativ. Ceea ce învață individul este să umple golul lăsat cu altceva, să-și reconsidere viața, să o trăiască fără persoana sau lucrul pierdut. Ori aceasta presupune mobilizarea tuturor resurselor pe care le avea sau pe care le uitase și reorganizarea întregului sistem de suport social pe care îl are la dispoziție.

 Unii oameni ramân totuși în această stare pentru o perioadă lungă și au tendința de a uita cauza pe măsură ce timpul trece. Există autori care spun că doliul este normal pentru o perioadă de un an de zile (în Biserică doliul este de 40 de zile). Dacă simptomele se încăpățânează să rămână, atunci e cazul să apelăm la ajutor.

 O greșeală frecventă pe care o facem atunci când cineva de lângă noi suferă este să-l îndemnăm să nu se mai gândească la asta, să uite, să treacă peste asta în liniște. Or, paradoxal, ceea ce îl ajută cel mai mult este să vorbească despre asta ori de câte ori are nevoie, până când încetează să doară atât de mult. Durerea e mai ușor de suportat în doi. Speranța vine mai repede atunci când este încurajată. Soluțiile cele mai bune vin din discuțiile care-ți limpezesc gândurile și elimină “paraziții” din ele. Iar dacă devine atât de greu încât nu mai putem suporta și nici nu știm ce să mai facem, ne putem baza pe celălalt să caute în locul nostru ce ne-ar putea ajuta.

 Nu orice despărțire este legată de trecerea timpului și a vieții, despărțiri independente de noi, de voința noastră, despărțiri ontologice pe care le percepem și mai ales le trăim subiectiv în gândul și inima noastră. Sunt și despărțiri și bineînțeles regăsiri pe care noi le dorim, le construim și le realizăm. Unele sunt benefice, deoarece elimină negativul din noi și ispita neantului, cum sunt despărțirile de păcate și patimile noastre și, după care noi regăsim pozitivitatea vieții noastre, autenticul existenței. Sunt și despărțiri ideatice, despărțirea de un gând, pentru a ne regăsi pe noi înșine într-un gând mai bun. Există situații când alegem liber să ne despărțim de un mentor, un profesor, un om care ne-a călăuzit pașii inimii și ai minții, pentru a deveni noi înșine și pentru a ne construi propria paradigmă a existenței, dar și pentru a putea crea, pentru a adăoga din împlinirea dobândită o pictură de sens lumii și existenței noastre.

 Există despărțiri celebre: despărțirea lui Brâncuși de Rodin („La umbra marilor copaci iarba nu crește”), despărțirea lui Aristotel de Platon (Prieten mi-e Platon, dar mai prieten îmi e adevărul) sau despărțirea lui Noica de Goethe. Totuși aceste despărțiri nu sunt ruperi existențiale categorice, nu sunt părăsiri definitive. Vorbea Noica de „închidere spre deschidere” și tot așa putem spune că despărțirea lui de Goethe este o „despărțire spre o altă nedespărțire”. Nedespărțirea înseamnă a te despărți de despărțire, adică a fi de acord poate total cu ceva sau cu cineva.

 Omul este persoană și înzestrat de creator cu voință și libertate. El poate să alegă să se despartă de autenticul existenței, de sens, să părăsească rațiunea și cumpăna liniștită a dreptei judecăți, de rostul său existențial pentru care a fost creat. Omul poate să se despartă distrugând mediul său existențial, poate alege să se lepede de omenie și de darurile de neprețuit al înțelepciunii și al virtuților, de cultură. Mai mult, se poate despărți de libertatea sa, devenind robul propriilor sale prejudecăți, al plăcerilor civilizației și al patimilor.

 Dar cea mai dureroasă și în același timp tragică despărțire la care omul poate să consimtă este despărțirea de Creatorul său, de Dumnezeu, de dreapta credință ortodoxă și să cadă în acest fel pradă ispitei neantului, gândind că aceasta este unica existență posibilă, că el este suficient lui însuși, este propriul lui dumnezeu, să se închine idolilor vremurilor noastre generați de propriile sale creații tehnologice. Este căderea cea mai dramatică a omului contemporan. Dar Sfânta Scriptură, Sfinții Părinți ne încredințează că omul deși îl părăsește pe Dumnezeu de multe ori și în multe feluri, Dumnezeu nu îl părăsește pe om.

 În această privință Părintele academician dr. Dumitru Stăniloae afirma: ’’Omul, dacă ar rămâne în sine însuși n-ar putea fi nimic. Dar el păstrează în sine, chiar la marginea existenței sale, chipul personal al Cuvântului și legătura cu El. De aceea Cuvântul nu-l lasă să moară cu totul. Oamenii, creați ca persoane unice de un Dumnezeu personal nu mai sunt lăsați să dispară de Dumnezeu Cuvântul după chipul Căruia au fost creați. O persoană nu poate fi uitată nici de persoanele umane care au comunicat cu ea, cu atât mai puțin de Cuvântul creator al ei’’[1].

 Omul este o ființă socială, el nu poate trăi izolat, în singurătate. Persoana și firea lui se împlinesc și se afirmă numai social, în comuniune cu alții. Existența socială a omului întrucât este o existență relațională, presupune legea și ordinea socială, generează starea juridică, normativă a omului. Toată ordinea juridică, normativă a socialului are la bază contractul social, care în forma sa modernă este constituția unui stat. Teoria contractului social al cărei reprezentant de seamă este Jean Jacques Rousseau, afirmă că omul renunță la unele prerogative conferite de drepturile sale naturale, imprescriptibile, pe care la cedează statului cu scopul de a-i garanta existența în forma sa socială, drepturile și libertățile sociale, demnitatea persoanei sale, un trai bun, decent și o guvernare bună.

 Astăzi asistăm la o formă inedită de despărțire socială, de abandon social. Statul la abandonat pe om, din persoană îl transformă într-un individ anonim, supus întru totul puterii guvernanților, garantarea drepturilor și libertăților fundamentale devine o simplă retorică sau chiar o iluzie, sărăcia de masă și discrepanțele sociale devin un loc comun, în locul libertății i se oferă o efemeră și iluzorie siguranță socială, iar guvernarea se bazează pe constrângeri și restricții de tot felul,

 Despărțirea statului de om înseamnă ruperea unilaterală, din partea guvernanților a contractului social, iar statul de drept , atât de mult lăudat a ajuns un instrument de constrângere a guvernanților, iar pentru om o iluzie. Sociabilitatea omului, dimensiunea socială a existenței sale nu pot fi anulate și nici desființate. De aceea omul trebuie să se regăsească pe sine în alte forme de existență socială decât cea juridică.

Despărțirea de Dumnezeu și idolii vremurilor noastre

 O dimensiune importantă a meditației teologice ortodoxe despre existență se referă la raportul dintre om și lume. Spre deosebire de alte culte, creștinismul ortodox recunoaște valoarea deosebită a lumii și a omului ca fiind creația lui Dumnezeu. Lumea și omul nu sunt (doar) existențe căzute, așa cum le considera Origen, ci poartă în sine iubirea lui Dumnezeu, pentru că lumea și omul au fost create din iubire. Lumea (universul) are o valoare deosebită; este un adevăr care rezultă din cuvântul Mântuitorului: „Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică (Ioan 3: 16).

 Recurgem la cuvintele Părintele profesor Dumitru Stăniloae pentru a sublinia această concepție a valorii lumii și a omului potrivit gândirii teologice ortodoxe: „Creatorul a dat omului prin creație o valoare și o capacitate atât de mari de a se face Frate cu omul, de a vorbi și lucra prin firea omenească. Acesta este misterul cel mare al omului: că Dumnezeu se face el însuși Fiul al Omului, dar ne-coborând total în granițele omenești – căci aceasta ar fi una cu panteismul – arătând o slăbiciune a lui Dumnezeu, ci rămânând și Dumnezeu, mai presus de granițele omenescului. Nașterea ca om din Fecioară arată atât mărirea lui Dumnezeu, cât și mărirea dată omului de partener al lui, de fire a persoanei lui. El se face Fiul Omului prin excelență, căci îl ridică pe om la starea lui de om cu firea neîmbolnăvită. Se face noul început, sănătos al omenirii. Cei ce rămân în el nu mai cad din umanitatea adevărată. Iar umanitatea adevărată nu este decât cea întărită în Dumnezeu[2]”.

 Cu toate acestea, omul are o valoare mai mare decât lumea, în sensul ei de univers creat a lui Dumnezeu: „Ce va folosi omului dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?” sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16: 26). Gândirea teologică ortodoxă subliniază adevărul existențial, potrivit căruia nu omul este pentru lume, ci lumea este pentru om, deoarece omul are misiunea de a spiritualiza întreaga existență prin ridicarea sa de la realitățile determinismului temporar la spiritualitatea vieții în Dumnezeu. Parcurgând drumul devenirii pe care sfinții părinți îl marcau prin trei momente existențiale: curățirea, iluminarea și desăvârșirea, omul se transfigurează spiritual pe sine dar și întreg universul.  

 Părintele Teofil Părăian, în cuvinte frumoase, se referea la acest aspect: „Cei vechi ziceau că omul este microcosmos în macrocosmos, adică lumea mică în lumea mare. Într-adevăr, dacă te uiți la lumea acesta cât este de întinsă, cât este de largă, nici nu știm noi cât e de largă, zici că-i lume mare. Și, într-adevăr, e mare. Pe grecește, lumea mare se numește „macrocosmos”. Și totuși, în lumea aceasta mare omul nu e microcosmos, nu e mic în lumea mare, ci este mare în lumea mică (…). Adevărul e că omul e macrocosmos și lumea e microcosmos. Deci omul este lumea mare și lumea mare e lumea mică, nu prin întindere, ci prin valoare – prin valoarea mai mică pe care o are lumea față de om”[3].

 În dogmatica ortodoxă existența este privită în mod gradat. Astfel, în teologie se discută despre „existență”, „existența bună” și „veșnica existență fericită”. Sfântul Maxim Mărturisitorul este acela care a teoretizat primul despre gradația și progresul existenței. Fără a încerca aici o dezvoltare a acestei teme foarte interesante, tratate în „Ambigua”, scriere importantă Sfântului Maxim Mărturisitorul, redăm cuvintele Părintelui profesor Dumitru Stăniloae: „Lumea aceasta își are o valoare reală numai dacă e unică; numai dacă e creația pozitivă a lui Dumnezeu, ca punct de plecare al înaintării de la starea de creatură inițială la starea de creatură plină de Dumnezeu, înaintare în care trebuie să-și aducă și natura contribuția ei, ca punct de plecare de la starea de existență, pe care o are în dar de la Dumnezeu, prin starea de existență bună, pe care o dobândește prin mișcarea sădită în ea, dar actualizată în sens bun de voința ei, la veșnica existență fericită, ca darul ultim și etern a lui Dumnezeu[4]”.

 Este trecerea de la existența așa cum este la existența așa cum trebuie să fie, temă pe care a tratat-o și Kant, dar în limitele rațiunii omenești. Existența bună este întregirea existenței ca dat cu iubirea și binele cu valorile dumnezeiești ale virtuților și înțelepciunii prin care omul poate să se învrednicească să primească darul îndumnezeirii prin har și lumea să se transfigureze spiritual. Părintele profesor Dumitru Stăniloae spunea: ”Omul bun e tare. Săvârșirea binelui este o întărire a existenței”.

 Pentru a realiza o comuniune perfectă cu Dumnezeu, după inspirata învățătură a Sfântului Apostol Pavel, omul trebuie să aibă în primul rând credință. Prin credință, Hristos vine în cămara inimii omenești: "așa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credință; pentru ca având rădăcina și temelia puse în dragoste... ” (Efeseni 3:17) Astfel omul va primi Duhul făgăduit de Dumnezeu și prin credință putem deveni fii ai lui Dumnezeu. (Galateni 2:15-21; 3; 14; 3:23-29; Filipeni 3:8-11).

 Apropierea omului de Dumnezeu este posibila kenotic, prin smerenie, prin golirea de sine, de „eul” fals, neînduhovnicit. Sfântul Pavel îi învață pe Filipeni că Hristos Însuși a luat o formă de slujitor și că " De aceea și Dumnezeu L-a înălțat nespus de mult și I-a dat Numele care este mai presus de orice nume; pentru ca în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ și de sub pământ și orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul... " (Filipeni 2:5-11).

 De asemenea, pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu trebuie mai întâi să-L iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit înainte, ca să ne împărtășim din aceeași iubire prin care Hristos ne-a adus la Tatăl: "Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El" (II Corinteni 5:21). Prin victoria asupra păcatului, a morții și a diavolului, Hristos a învins și a distrus ceea ce l-a despărțit pe om de Dumnezeu.

 Prin Biserică trăim întru Hristos împărtășind viața și moartea Sa, iar "Pentru că suntem botezați în moartea lui Hristos" am fost îngropați împreună cu El și ... "uniți cu El într-o moarte ca a Lui... " astfel ca "Plata păcatului este moartea dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viața veșnică în Hristos Isus Domnul nostru" (Romani 6). Moartea întru asemănarea morții lui Hristos este moartea întru înviere "Şi toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Iisus Hristos și ne-a încredințat slujba împăcării”. (II Corinteni 5:14-18)

 Pentru a fi slujitori sau, mai degrabă, copii ai lui Dumnezeu potrivit învățăturii Sfântului Apostol Pavel, creștinii trebuie să considere adevărul și dragostea drept criterii de îndreptare și orientare ale vieții lor. Înțelepciunea lui Dumnezeu este Hristos, neprihănirea, sfințirea și răscumpărarea Lui (1 Corinteni 1:17-31). Același adevăr care se manifestă în Hristos este descoperit de Duhul Sfânt și celor care cred în Iisus. Și, prin urmare, Iisus Hristos fiind etern, comuniunea omului cu Dumnezeu este una veșnică. Căci "dacă trăim, pentru Domnul trăim și, dacă murim, pentru Domnul murim. Deci, fie că trăim, fie că murim, noi suntem ai Domnului. Căci Hristos pentru aceasta a murit și a înviat, ca să aibă stăpânire și peste cei morți, și peste cei vii." (Romani 14:8-9)

 Răscumpărarea și mântuirea sunt esențiale în această unire tainică a lui Dumnezeu și a omului, în dragostea lui Dumnezeu și a lui Hristos pentru om, pentru că "Dumnezeu Își arată dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi." (Romani 5:8 sau Efeseni 2:4-5). Totodată "suflul" sau "spiritul" iubirii ne este dat prin Duhul Sfânt: "dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat." (Romani 5:5)

 Iubirea divină pentru om este prin urmare dragostea lui Dumnezeu Tatăl, dragostea lui Hristos (Filipeni 1:8) și dragostea Duhului (Romani 15:30). Puterea iubirii face posibilă unirea lui Dumnezeu și a omului, iar centrul iubirii Sfintei Treimi al dragostei față de om este Hristos (Efeseni 5:1-2). Sfântul Pavel mărturisește că nimic din lume nu ne poate despărți de dragostea lui Dumnezeu în Hristos Iisus (Romani 8:28). De asemenea, absența dragostei este aceeași cu separarea omului de împărăția lui Dumnezeu.

 Unitatea iubirii este unitatea Bisericii și cheia pentru a descoperi tainele lui Dumnezeu pentru ca fiilor și ficelor Bisericii “să li se îmbărbăteze inimile, să fie uniți în dragoste și să capete toate bogățiile plinătății de pricepere, ca să cunoască taina lui Dumnezeu Tatăl, adică pe Hristos, în care sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale științei." (Coloseni 2:2-3) Și adevărata cunoaștere spirituală și contemplarea personală a lui Dumnezeu (Efeseni 1:18) înseamnă unirea cu El și cu întreaga lume. (Romani 8:5-23)

 Cunoașterea comuniunii de iubire în hipostaza Sfintei Treimi este cunoașterea tainelor vieții, a felului de conviețuire în Biserica lui Dumnezeu, pentru că există o perfecțiune absolută în relația de iubire dintre Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, deși fiecare Persoană a Sfintei Treimi se manifestă și acționează fiecare în unicitatea ei. Căci Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt nu ne sunt revelați în izolare, ci în comuniunea lor perfectă, dumnezeiască. De aceea pentru a fi în comuniune cu Dumnezeu este necesar să intrăm în Voia Sa. Iar comuniunea și comunicarea omului cu Dumnezeu se poate face în primul rând prin rugăciune (Filipeni 4:5-7). De asemenea, nu putem avea o cunoaștere autentică a lui Dumnezeu și deci nu putem fi în comuniune cu El fără lucrarea harului în noi. Prin har, toate darurile lui Dumnezeu ca înțelepciunea, cunoștința, credința sunt primite, însușite și trăite de noi prin lucrarea Duhului Sfânt (1 Corinteni 12:1-11,8-31). Și Duhul Sfânt este Duhul lui Dumnezeu Tatăl și Duhul Fiului (Efeseni 2:18) și de asemenea stăruie în inimile noastre strigând "Abba, Tată!" (Galateni 4:6).

 Dragostea lui Dumnezeu pentru om prin puterea Duhului Sfânt în Hristos se manifestă în noi prin taina botezului (1Corinteni 6:11; Efeseni 5:25-27) și toate celelalte taine ale Bisericii. Una dintre temele principale din Epistola Sfântului Pavel către Romani și Galateni este despre această viață trăită în lumina harului, viața în comuniune cu Dumnezeu în dragoste și adevăr, în osebire cu viața prin Lege (Efeseni 6:24 și 3:2, Coloseni 1:6,1 Corinteni 6:17 și 15:10,2 Corinteni 1:12, Filipeni 2:13). Duhul primit în botez ne conduce la Dumnezeu Tatăl, la Împărăția Lui, prin învierea și schimbarea lumii întru Hristos (Romani 8:19-23), până când Dumnezeu va fi totul în toți: “Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar și Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toți.” (1 Corinteni 15:28 și Efeseni 1:23; 2:22)

 Una din erorile gnoseologice și teologice cruciale din toate timpurile și locurile a fost și este aceea de a-L „despărți” intelectual pe Iisus de taina comuniunii de iubire a Sfintei Treimi, de a-L „concepe” ori imagina pe Iisus doar ca om, ori doar ca „apariție” divină, doar ca personaj istoric ori ca arhetip cosmic, demiurg, ca pe o „ființă” creată filozofic după chipul și asemănarea omului fără Dumnezeu, ori a omului care se închină unui fals dumnezeu.

 Misiunea teologică a Apostolului neamurilor a fost și aceea de a propovădui taina comuniunii de iubire dintre Dumnezeu și om în și prin Iisus Hristos deplin realizată în Biserică, în Trupul lui Hristos care imită și reflectă în cea mai desăvârșită formă firească posibilă comuniunea de iubire perfectă care există hipostatic în Sfânta Treime.

 Omul, înzestrat cu libertate poate să aleagă dacă rămâne în comuniune cu Dumnezeu sau se despartă de El. Omul zilelor noastre, la fel ca și protopărinții noștri, vrea să fie Dumnezeu, nu poate și prin urmare cade, devine un fiu risipitor. Omul zilelor noastre își creează proprii săi idoli în care crede și prin care cade în finitudinea acestei lumi în repetitivitatea legilor și determinismului natural.

 Idolii vremurilor noastre prin care societatea secularizată și omul contemporan se despart de Dumnezeu sunt edocentrismul, considerarea acestei lumi ca fiind singura existentă, absolutizarea puterii rațiunii omenești, idolul tehnologiei care se substituie umanismului și virtuților creștine, consumismul care a denaturat existența socială aceasta devenind o societate de consum, a dorinței de acumulare materială, iar omul nu mai dorește să fie ci să aibă, voința de putere și de a domina, slava deșartă, înlocuirea drepturilor și libertăților fundamentale cu siguranța socială, proliferarea sectelor și a protestantismului prin care omul își creează proprii dumnezei.

 „Luați seama dar, fraților, ca niciunul dintre voi să n-aibă o inimă rea și necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel viu.” (Evrei 3: 12) Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor, susține toate fapturile în mana Sa și în bunătatea Sa. El este aproape de noi. El este peste tot si El conține tot. Niciodată, nici măcar pentru o clipa, El nu vrea și nu dorește să fie departe de fapturile Lui si de creația Lui. El e autorul tuturor lucrurilor și toate lucrurile au fost făcute prin El. Amprenta Lui se găsește peste tot, pentru ca nu exista un loc în care El sa nu fie prezent.

A creat oamenii după chipul și asemănarea Sa, ca să îi facă stăpânii creației Lui și să aibă cu ei o comuniune veșnică și neîntrerupta. Oamenii aveau sa fie administratorii Lui pe pământ și făptuitorii planului Lui aici pe pământ.

 Din nefericire, oamenii au căzut în păcat și a fost nevoie ca Însuși Fiul Său să vină să moară pentru păcatele și greșelile noastre și să ne împace astfel din nou cu Dumnezeu. Oamenii care aveau sa primească Cuvântul lui Iisus Hristos deveneau din nou așa cum era Adam si Eva la începutul începuturilor. Adică puri și fără de păcat, în comuniune neîntreruptă cu Dumnezeu. Prin Iisus Hristos, păcatul și moartea, despărțirea și depărtarea de Dumnezeu au fost învinse pentru totdeauna.

 Si totusi… avem acest verset din Epistola către Evrei care spune: „Luați seama dar, fraților, ca niciunul dintre voi să n-aibă o inimă rea și necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel viu.” Vedem aici trei factori negativi și deosebit de importanți: necredința, răutatea și păcatul. Acești trei factori au potențialul uriași de a ne despărți din nou de Dumnezeu.

1.  Necredința. Adică a nu crede în Dumnezeu, în ceea ce a făcut Iisus Hristos pentru noi, în promisiunile Lui, în Cuvântul Lui. A nu crede și a prefera să luăm în seamă mai mult gândurile noastre pământești și filozofia acestei lumii este starea spirituală a omului contemporan. A nu crede este ușa de ieșire din comuniunea cu Dumnezeu. Ușa de ieșire din binecuvântare și din o viață glorioasă cu Dumnezeu. Oricât de ciudat ni s-ar părea vreodată, în raport cu firea și înțelegerea noastră finite și mărginite, Cuvântul lui Dumnezeu, noi trebuie să ne facem datoria de a crede și de a ne încrede în El. Dumnezeu este sursa oricărui bine. Nu ne putem permite să existăm în necredință, în iluziile generate de idolii vremurilor noastre. Nu trebuie să-L înlocuim pe Dumnezeu cu acești idoli.
2.  Răutatea, nepăsarea, uitarea și neștiința. Adică, practic a fi fără bunătate, fără milă și dragoste fața de cei din jur, față de toată firea creată. Pentru Dumnezeu oamenii sunt cele mai importante făpturi de pe pământ. Îl rănim pe El atunci când suntem răi cu oamenii din jurul nostru. Dumnezeu este dragoste si cine rămâne în dragoste rămâne în El, spune Sfântul Evanghelist Ioan. Cine nu rămâne în dragoste nu are cum să rămână cu El și în El. Porunca lui Iisus Hristos de a ne iubi semenii este deosebit de importantă pentru noi și pentru a rămâne în comuniune cu Dumnezeu. A fi în comuniune cu Dumnezeu înseamnă a gândi cum gândește El, a deveni așa cum este El după har. Iar El este iubire.
3.  Păcatul. Sfârșește cu despărțirea întru totul de Dumnezeu - și fiindcă Domnul este fericirea inimii noastre, despărțirea de Dumnezeu înseamnă lipsirea de această fericire - chinul cel veșnic. Însă dacă păcatul este un rău atât de cumplit în esența sa și atât de ucigător prin urmări, de ce păcătuim cu atâta ușurătate? Cum am ajuns, oare, să ne împrietenim în cel mai apropiat chip cu putință cu propriile noastre păcate?

 ’’Cum am ajuns, oare, să ne obișnuim cu ele în așa măsură, încât astăzi, mulți, dacă nu aproape toți, socotesc păcatul ca fiind ceva de neocolit în viață? Oare cum am putut și mai putem încă răbda murdăria, praful și păienjenii din cămările inimilor noastre, trăind într-o oarbă nepăsare, în această neorânduială, în miasma fărădelegilor noastre?!

 Toate acestea sunt cu totul de neînțeles, însă adevărate. Nesimțitori, orbiți duhovnicește, toți am devenit nepăsători la strigătele cugetului nostru și la grija față de propria mântuire’’[5].

 Cât de minunate sunt poruncile lui Dumnezeu. Cât de logice și profunde sunt Cuvintele Lui și cât de frumos este ceea ce cere. Dumnezeu ne cere credința și ne cere să fim buni. Nu ne cere sacrificii, nu ne cere să aprindem lumânări sau să facem 100 de rugăciuni ca să fim ascultați de El, dar ne cere să împlinim poruncile Lui, să fim credincioși și nu necredincioși, să stăruim în rugăciune la măsurile noastre. Nu ne cere să facem multe pelerinaje sau să ne îmbrăcăm ponosit pentru a arăta formal, ca farisei, că postim sau că suntem în credință. Dumnezeu este mai mult de atât. El se uită în profunzime, direct în inima noastră. El vrea să afle acolo permanent credința și dragostea.

 „Căci sunt bine încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălțimea, nici adâncimea, nicio altă făptură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.”( Romani 8: 38)

 Nimeni și nimic nu ne poate despărți de Dumnezeu. Doar propria noastră inima și rațiune are acest potențial dăunător.

 Despărțirea de Biserica ortodoxă a omului contemporan și chiar a societății și a statului care devin tot mai secularizate înseamnă tot despărțirea de Dumnezeu. Prezența falșilor profeți, a celor care s-au rupt de comuniunea cu Biserica, fie clerici sau laici, a dus adesea în eroare pe cei simpli. Încă din primele veacuri, ierarhia Bisericii a încercat să delimiteze clar între cei credincioși și cei necredincioși, stabilind ca linie de demarcație dreapta credință și primirea Sfintelor Taine. În zilele noastre, mai mult ca oricând, este bine să învățăm să-i recunoaștem pe cei care pretind că sunt credincioși, dar nu reprezintă nimic altceva decât „lupi în piele de oaie“, care consideră credința un mijloc de câștig și propovăduiesc de fapt învățături eretice. Sfântul Ciprian al Cartaginei este un bun îndrumător din acest punct de vedere.

În perioada actuală, participarea la Sfintele Taine este considerată opțională de mulți din cei care ar trebui să fie membre vii ale Bisericii lui Hristos. Se consideră că rugăciunea individuală combinată cu o serie de practici din cele mai curioase, care nu au nici o legătură cu Biserica reprezintă calea optimă de a ajunge la desăvârșirea spirituală. Este bine să clarificăm acest fapt de la bun început: această cale nu este nicidecum una eliberatoare, care ne simplifică viața de ritualurile „complicate“ al Bisericii, ci o ispită, o momeală a diavolului de a ne despărți atât de comunitatea creștină, cât și de Dumnezeul cel viu.

 Sfântul Ciprian al Cartaginei este ferm din acest punct de vedere. „Cine se desparte de Biserică și se unește cu alta își calcă promisiunile față de Biserică, și cine părăsește Biserica lui Hristos nu va avea răsplată de la Hristos, căci devine un străin, un profan, un dușman. Cine nu are ca mamă Biserica, nu poate avea pe Dumnezeu ca Tată[6]“.

 Acest fragment stipulează foarte clar principiul că nu putem fi bineplăcuți lui Dumnezeu dacă ne despărțim de Biserica Sa. Este cu neputință să afirmi că te rogi lui Hristos și, în același timp, refuzi primirea Sfintelor Taine și participarea fizică la săvârșirea acestora.

Sunt mulți cei care consideră că Biserica nu îi poate ajuta cu nimic, pentru că au tot ceea ce le trebuie pentru a atinge o carieră înaltă, pentru a avea o familie fericită sau pentru a dobândi slava celor din jur. Toate aceste reușite sunt însă deșarte fără conlucrarea cu Hristos și ne transformă în oameni slabi. De îndată ce apar bolile, certurile conjugale, concedierile masive sau reducerile de salariu, aceiași oameni care se pretindeau puternici cad în depresie sau manifestă o agresivitate sporită, dau dovadă de lipsă de înțelegere în situații mărunte și, în general, tind să se izoleze de cei din jur. Toate aceste roade nu constituie nimic altceva decât dovada clară a slăbirii sufletului lor, care apare din cauza lipsei de comuniune reală cu Dumnezeu și cu aproapele.

 Sfântul Ciprian al Cartaginei afirmă: „Nu pot sta împreună amărăciunea și dulceața, întunericul și lumina, ploaia și seninul, războiul și pacea, rodnicia și sterilitatea, seceta și umiditatea, furtuna și vremea bună. Să nu creadă cineva că poate îndepărta pe cei buni de Biserică: vântul nu smulge grâul și nici furtuna nu răstoarnă un copac cu rădăcini înfipte adânc în pământ; numai paiele sunt mișcate dintr-o parte în alta, numai arborii slabi sunt doborâți de vânt. Pe aceștia cu suflete slabe îi critică și-i demască Sfântul Apostol Ioan zicând: «Cu noi au ieșit, dar n-au fost cu noi, căci dacă ar fi fost cu noi ar fi rămas cu noi» (I Ioan 2, 19)“[7]

 Din aceste cuvinte ferme se desprinde ideea că nu minunile săvârșite, nici faptele bune nu sunt cele care pot demonstra fără nici un dubiu că persoana în cauză este dreptcredincioasă. Atât timp cât este ruptă de comuniunea cu Biserica lui Hristos, toate aceste fapte nu-i folosesc atât de mult pe cât cred cei din jur.

 ’’Şi demonii pot face minuni - afirmă Părintele Adrian Agachi. Şi ateii pot fi binevoitori față de cei din jur și le pot arăta o dragoste reală. Totodată, sunt o mulțime de persoane necredincioase care au răbdat necazuri imense și nu s-au revoltat împotriva cursului evenimentelor. Cu toate acestea, nu ne-am grăbi să considerăm nici una dintre aceste categorii menționate anterior ca fiind apropiată de Dumnezeu doar din pricina faptelor pe care le-a lucrat. Frumusețea acestor fapte pălește în fața lipsei de credință, a despărțirii inimii noastre de cele sfinte, a lipsei de unire a sufletului nostru cu Dumnezeul Cel adevărat. Orice minune și orice faptă lucrate fără de Dumnezeu nu reprezintă nimic altceva decât un nou prilej de mândrie, un nou moment în care poți spune: „N-am făcut rău la nimeni, ci bine tuturor“, cu toate că ție însuți îți faci continuu cel mai mare rău: te desparți de Hristos.’’[8]

 Despărțirea de Dumnezeu, de dreapta credință ortodoxă, a omului contemporan, căderea lui și a societății în ispita neființei este totodată și despărțirea omului de sine însuși de temeiurile firești ale existenței sale naturale și sociale. Statul contemporan și guvernanții actuali creează idolii vremurilor noastre și pe care mulți oameni din timpurile noastre îi acceptă cu bucurie, considerând odată cu filosoful Nietzsche, contrar adevărului și evidenței că Dumnezeu a murit. Într-un alt studiu vom aprofunda aceste aspecte.

 Concluzii

 Despărțirea de Dumnezeu este înstrăinarea tragică a omului nu numai de Creatorul său dar și de el însuși, de societate, de natură de autenticul firii sale, pe care el o consimte, o dorește, căutând o fericire iluzorie în idolii vremurilor noastre și precaritățile acestei lumi finite pe care o consideră singura posibilă. Omul devine robul propriilor iluzii, al ideologiilor de tot felul, robul patimilor sale, a eului său care se închide refuzând deschiderea către altul prin iubire, bunătate, facerea de bine pentru de aproapele său. ’’Suntem exclusiviști’’, spunea Părintele Teofil Părăian.

 Omul contemporan suportă și o altă înstrăinare tragică. Statul se desparte de societate și de om. Statul de drept, contractul social, în forma sa juridică supremă care este constituția, drepturile și libertățile fundamentale sunt proclamate retoric, dar în fapt infirmate de guvernanții contemporani prin deciziile pe care le impun. Drepturile și libertățile fundamentale au fost restrânse drastic în ultimii doi ani fără nicio justificare constituțională sau rațională, independența justiție a devenit o iluzie, globalizarea contemporană transformă omul în individ anonim pierdut în masa socială. Statul social își încetează existența deoarece guvernanții nu își respectă obligațiile contractului social de a garanta un nivel decent de trai pentru toți, locuri de muncă, învățământ gratuit și performant, asigurări sociale eficiente, un sistem instituțional sanitar cu adevărat performant.

 Statul contemporan, contrar menirii sale și contractului social, promovează existența socială bazată pe consumism, care generează plăceri și satisfacții efemere, pe libera concurență, ce duce la înstrăinare, la exclusivism social. Libertatea a fost înlocuită cu siguranța socială și implică supunerea totală a individului față de cei care exercită puterea. Guvernanții contemporani interni și internaționali preocupați exclusiv de interesele lor patrimoniale și de dominație și nu de interesul public, transformă pe omul contemporan într-un „sclav fericit”. Ceea ce accentuează și mai mult tragismul acestei forme de înstrăinare este faptul că omul, de multe ori o acceptă, mai mult sau mai puțin conștient.

 Despărțirea de Dumnezeu, formele de înstrăinare socială pe care omul de astăzi le suportă, nu pot fi și nu sunt ireversibile. Întoarcerea la Dumnezeu, reconstrucția sinelui mai adânc al omului în puritatea și frumusețea sa, dăruită de Creator, întoarcerea la dreapta credință ortodoxă sunt încă posibile. Dumnezeu îl așteaptă pe fiecare dintre noi să se întoarcă la El, la frumusețea cea dintâi a firii sale. Însuși Mântuitorul a spus aceasta în pilda ’’Tatălui iubitor și a fiului risipitor’’.

 Înstrăinarea socială a omului poate fi depășită. Sunt două condiții:

• omul să se cunoască pe sine însuși și să conștientizeze că darul libertății este de la Dumnezeu și nu de la guvernanți, că nu este un simplu individ anonim într-o masă de oameni, ci o persoană creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.
• o nouă paradigmă a existenței sociale care să restabilească valorile dimensiunii sociale a existenței omului.