(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 268

De la supremația Constituției României la supremația Uniunii Europene. Colaborare, sprijin sau dominație și subordonare?

Lector univ. dr. Marius Andreescu
Tags: suveranitate; globalizare; multinationale; MCV; Uniunea Europeana; Constitutia; Marius Andreescu;

 

I. Introducere

Aderarea României la Uniunea Europeană a avut loc la 1 ianuarie 2007. Această dată a fost propusă la summitul de la Salonic din 2003 și confirmată la Bruxelles în 2004. Raportul de țară privind progresele României din octombrie 2004 a afirmat de asemenea data de 1 ianuarie 2007 ca dată de aderare pentru România și Bulgaria. Cele două țări au semnat  Tratatul de aderare pe 25 aprilie 2005 la Abația Neumunster din Luxemburg. Momentul aderării la această organizație internațională suprastatală a fost rezultatul unui proces complex, diplomatic, politic și juridic, marcat de momente importante; unele le menționăm și noi.

România  a fost prima țară din Europa  centrală și de est care a avut relații oficiale cu Comunitatea Europeană (denumirea anterioară acestei organizații). În ianuarie 1994 , o înțelegere a inclus România în Sistemul Generalizat de Preferințe al Comunității, după care a semnat o serie de acorduri cu CEE (Comunitatea Economică Europeană) pentru facilitarea schimburilor comerciale. În 1980, România a procedat la recunoașterea de facto a Comunității Economice Europene, prin semnarea Acordului privind crearea Comisiei mixte România - CEE, concomitent fiind semnat și Acordul asupra Produselor Industriale.

Relațiile diplomatice ale României cu Uniunea Europeană datează din 1990, urmând ca în 1991 să fie semnat un Acord de Comerț și Cooperare. Acordul european a intrat în vigoare în februarie 1995.

România a trimis solicitarea de a deveni membru pe 22 iunie 1995, împreună cu Declarația de la Snagov , un document semnat de toate cele 14 partide politice importante din acea vreme ale României, în care acestea își exprimau sprijin deplin pentru integrarea europeană.

În iulie 1997 Comisia U.E. și-a publicat "Opinia asupra Solicitării României de a deveni Membră a Uniunii Europene". În anul următor a fost întocmit un "Raport privind Progresele României în Procesul de Aderare la Uniunea Europeană". În următorul raport, publicat în octombrie 1999, Comisia a recomandat începerea negocierilor de aderare cu România (cu condiția îmbunătățirii situației copiilor instituționalizați și pregătirea unei strategii economice pe termen mediu). După decizia Consiliului European de la Helsinki din decembrie, negocierile de aderare cu România au început la 15 februarie 2000.

În Raportul de țară din 2003 se menționează că "Finalizarea negocierilor de aderare la sfârșitul lui 2004 și integrarea în 2007 sunt imposibile dacă România nu rezolvă două probleme structurale endemice: eradicarea corupției și punerea în aplicare a reformei". Recomandările destinate autorităților române privesc: măsurile anticorupție, independența și funcționarea sistemului judiciar, libertatea presei, stoparea abuzurilor politiei.

Amendamentul 19 al aceluiași raport a dat cele mai multe emoții la București, deoarece în acesta se propunea inițial suspendarea negocierilor cu România:’’Parlamentul European  cere Comisiei o analiză detaliată și o monitorizare permanentă a problemelor menționate în raport și raportarea acestora către parlament. Prin urmare, recomandă Comisiei și Consiliului să reorienteze strategia de aderare a României, pentru a îndruma această țară către un stat de drept. (...) Cere Comisiei să stabilească de urgență un plan pentru o monitorizare mai bună și mai eficientă a implementării acelei părți a legislației europene deja adoptate de România, în special în ceea ce privește justiția și afacerile interne", se arată în amendament.

România a reacționat prin realizarea unui plan de acțiune pentru anii dinaintea aderării. Până la sfârșitul anului și pe parcursul anului 2004, Uniunea Europeană a dat semnale bune în privința României iar la summit-ul de la Bruxelles din 2004 , România a primit asigurări că face parte din primul val al extinderii alături de Bulgaria și celelalte 10 state care au aderat la 1 mai 2004 la Uniune și că Uniunea Europeană are în vedere integrarea acesteia la 1 ianuarie 2007.

Pentru a permite aderarea României le Uniunea Europeană și pentru aplicarea dreptului Uniunii Europene în sistemul juridic intern, Constituția României a fost revizuită în anul 2003 și, printre altele, s-a adăugat Titlul VI cu denumirea marginală Integrarea euroatlantică. Dispozițiile art. 148 din Constituție sunt importante pentru înțelegerea relațiilor dintre România și Uniunea Europeană și de aceea îl reproducem în întregime:

Integrarea în Uniunea Europeană

(1) Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul transferării unor atribuţii către instituţiile comunitare, precum şi al exercitării în comun cu celelalte state membre a competenţelor prevăzute în aceste tratate, se face prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.

(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

(3) Prevederile alineatelor (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.

(4) Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului(2).

(5) Guvernul transmite celor două Camere ale Parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu înainte ca acestea să fie supuse aprobării instituţiilor Uniunii Europene’’

Pentru România și Bulgaria Uniunea Europeană a impus o formă de control inaplicabilă altor țări: Mecanismul de cooperare și verificare (MCV) - o măsură de salvgardare invocată de Comisia Europeană atunci când ea consideră că un nou stat membru sau un stat care este în curs de aderare la Uniunea Europeană nu și-a îndeplinit angajamentele asumate în contextul negocierilor de aderare în domeniile ariei de libertate, securitate și justiție sau de politică a pieței interne.

Pentru România și Bugaria, Mecanismul de Cooperare și Verificare reprezintă un proces de control și analiză regulată a progreselor pe care cele două țări le au în ceea ce privește reforma sistemului judiciar, corupția și crima organizată. Formal și declarativ această procedură este instituită pentru a ajuta cele două țări să soluționeze aceste probleme importante privind statul de drept, să asigure un proces de aderare armonios și totodată să protejeze politicile și instituțiile europene. În decembrie 2006 Comisia Europeană  a stabilit 4 criterii („obiective de referință”) pentru România, cu scopul de a evalua progreselor înregistrate în aceste domenii, iar pentru Bulgaria au fost stabilite 6 criterii. Cele 4 criterii inițiale pentru România sunt:

  1. asigurarea unui act de justiție mai transparent și mai eficient, în special prin consolidarea capacității și răspunderii Consiliului Superior al Magistraturii; raportarea și monitorizarea impactului noilor Coduri de procedură civilă și penală;

  2. instituirea unei agenții de integritate cu responsabilități privind verificarea averilor, a incompatibilităților și a potențialelor conflicte de interese, cu rolul de a emite hotărâri cu caracter obligatoriu, pe baza cărora să se poată aplica sancțiuni disuasive;

  3. pe baza progreselor realizate până în prezent, efectuarea în continuare de investigații profesioniste și imparțiale în legătură cu acuzații privind acte de corupție la nivel înalt;

  4. adoptarea unor măsuri suplimentare pentru prevenirea și combaterea corupției, în special în administrația locală.

Acesta este în linii generale procesul și contextul aderării României la organizația internațională și suprastatală cunoscută sub numele de Uniunea Europeană.

 

II. Globalizare și suveranitate

Ce înseamnă procesul de globalizare contemporan și cât de folositoare sau dăunătoare este pentru România și pentru români participarea la acest proces cu scop integrator al cărui principal exponent în Europa îl reprezintă Uniunea Europeană? Sunt întrebări la care încercăm să răspundem în cele ce urmează.

În privinţa procesului de globalizare nu există încă o definiţie universal acceptată şi nici definitivă întrucât acesta subinclude o multitudine de procese complexe privind domenii diverse ale societăţii umane. Ca atare, globalizarea poate fi definită ca un fenomen, o strategie, o ideologie sau toate la un loc.

Gobalizarea se constituie ca un ansamblu complex de procese având ca obiectiv realizarea integrării internaţionale la nivel economic, militar, politic, socio-cultural şi de securitate, conducând la uniformizarea nivelului de trai şi de dezvoltare la scară planetară.

FMI-ul defineşte globalizarea drept „creşterea în interdependenţa economică a ţărilor din întreaga lume prin creşterea volumului şi varietăţii tranzacţiilor de bunuri şi servicii peste graniţe, fluxul de capital internaţional mult mai liber şi mai rapid, dar şi o difuziune mai largă a tehnologiei”. În management, globalizarea reprezintă un termen de marketing sau de strategie care se referă la apariţia unor pieţe internaţionale pentru bunuri de consum caracterizate de nevoi şi gusturi similare ale clienţilor, reuşind astfel, de exemplu, să vândă aceleaşi maşini şi săpunuri sau produse alimentare prin campanii publicitare similare, unor persoane ce aparţin unor culturi diferite. În domeniul software, globalizarea este termenul tehnic ce combină procesele de internaţionalizare şi localizare.

Prima perioadă a globalizării moderne poate fi stabilită ca fiind aceea a liberalizării, eră în care aurul definea standardul economic. Această perioadă s-a bazat pe Pax Britannica şi pe schimbul de bunuri în numerar. Globalizarea s-a intensificat odată cu industrializarea. Practic, pe măsură ce statele au îmbrăţişat era globalizării – bunurile, capitalul şi forţa de muncă circulau liber între acestea - inegalităţile dintre ţări au început să dispară treptat. După cel de-al doilea război mondial globalizarea a fost condusă prin runde de negocieri sub auspiciile GATT privind îndepărtarea restricţiilor asupra liberului schimb, perioadă urmată de crearea Organizaţiei Mondiale a Comerţului (WTO) pentru medierea divergenţelor comerciale. Ulterior s-au semnat numeroase acorduri comerciale bilaterale inclusiv secţiuni ale Tratatului de la Mastricht şi NAFTA pentru reducerea tarifelor vamale şi a barierelor comerciale. Prin urmare, odată depăşite barierele comerciale, comerţul şi investiţiile interstatale au cunoscut o dezvoltare fără precedent generând dezvoltare tehnologică şi economică, dar şi reţele teroriste internaţionale şi organizaţii criminale. Astfel, globalizarea a adus noi provocări umanităţii, fiind vizibile nu numai beneficiile, cât şi efectele secundare distrugătoare în mediile economice, politice, militare, religioase, sociale, ambientale, demografice şi culturale. Globalizarea reprezintă un fenomen global şi atotcuprinzător care înlătură normele clasice de organizare, diluează delimitările dintre problemele interne şi afacerile externe ale statelor, dintre economie şi securitate naţională, suveranitatea nemaifiind o chestiune de „totul sau nimic”.

Putem distinge patru aspecte privitoare la globalizarea economică care indică patru tipuri de fluxuri: de bunuri şi servicii (liberul schimb), de persoane (migraţia), de capital (pieţe financiare internaţionale) şi de tehnologie. Una din consecinţele globalizării economice o reprezintă îmbunătăţirea relaţiilor dintre dezvoltatorii aceleiaşi industrii din diferite părţi ale lumii (globalizarea unei industrii), dar şi o erodare a suveranităţii naţionale asupra sferei economice. Efectele globalizării sunt multiple putând uni sau dezbina umanitatea. Putem discerne efecte pozitive şi negative, precum:

- efecte pozitive: ~ internaţionalizarea producţiei datorită firmelor cu activitate globală; ~ asimilarea rapidă a noilor tehnologii; ~ privatizarea capătă proporţii mondiale; ~ telecomunicaţiile elimină distanţele şi apropie fizic oamenii şi asigură conştientizarea problemelor globale; ~ pieţele financiare şi comerciale trec în faza de integrare a activităţii şi funcţionării lor; ~ încurajarea reformelor politice şi economice; ~ întărirea dorinţei oamenilor de a trăi într-un sistem guvernat de lege şi prin lege; ~ stimularea integrării; ~ reducerea probabilităţii războiului şi a recurgerii la utilizarea forţei militare; ~ îmbogăţirea culturală prin simbioză şi convergenţă etc.

- efecte negative: ~ fragmentarea şi slăbirea coeziunii sociale; ~ creşterea inegalităţilor pe plan intern şi extern; ~ distrugerea sistemului clasic de ierarhizare a valorilor; ~ proliferarea armamentului şi a crimei transnaţionale; ~ sărăcirea valorilor culturale şi naţionale sub presiunea globalizării şi extinderii tehnicilor de informare şi comunicare; ~ folosirea unor metode legale şi financiare sofisticate de a atinge limitele legilor şi standardelor locale pentru a controla balanţa dintre muncă şi servicii ale unor regiuni inegal dezvoltate şi a le întoarce împotriva lor; ~ răspândirea capitalismului agresiv din ţările dezvoltate către ţările în curs de dezvoltare, trafic de armament, materiale nucleare şi de droguri, imigraţia ilegală, spălarea banilor şi terorismul sunt alte consecințe negative ale globalizării

Un accent deosebit trebuie pus pe dimensiunea culturală a sărăciei (apatie, neparticipare la viaţa culturală şi artistică a comunităţii, lipsă de încredere, sentiment de inutilitate, abandon şcolar, devalorizare a şcolii şi a menirii ei sociale), existând şi excepţii, respectiv indivizi, grupuri şi comunităţi care deşi trăiesc în sărăcie încearcă s-o depăşească prin cultură, învăţătură, ştiinţă de carte şi informare continuă, dar şi comunităţi cu înalte standarde economice care nu au nicio preocupare şi nevoi culturale, valorile fundamentale fiind acumularea de bunuri materiale, bani şi avuţie sub diferite forme. Ne întâlnim aici cu fenomenul de dezumanizare şi barbarizare indus de globalizare.

În ţara noastră sărăcia se corelează cu corupţia direct proporţional, fiind o problemă de acută actualitate care îşi trage seva în restructurarea continuă a sectoarelor şi ramurilor economiei naţionale cu eficienţă scăzută, în moştenirea comunistă şi bineînţeles în propagarea fenomenului de corupţie. În general, întreaga umanitate se confruntă cu sărăcia, până în prezent, în mod paradoxal, încercările concertate ale statelor în eradicarea acestui fenomen fiind sortite eşecului.

Istoria arată că realități sociale și statale precum globalizarea și integrarea au existat din momentul organizării statale a societății. Toate imperiile lumii din antichitate și până în prezent sunt expresia impunerii dominației unui stat puternic asupra altor state sau forme de organizare socială și integrarea acestora în ordinea politică, juridică,economică sau culturală și religioasă a statului care își constituie astfel imperiul. Imperiile lumii, câte au existat în istorie, sunt forme de globalizare și integrare.

Ideile și teoriile politice contemporane materializate în acțiuni politice cu scopul realizării universalismului social și statal, ca esență nu diferă de universalismul imperiilor de altă dată. Există totuși o deosebire fundamentală: imperiile lumii care au existat în epocile istorice trecute au fost create, fără excepție, prin acte de cucerire armată, prin forță. Globalizarea și integrarea socială și statală contemporană sunt realități sociale mult mai subtile, construite pe principiile democrației, ale statului de drept în vederea realizării unui scop nobil declarat, progresul social și economic, colaborare, întrajutorare, afirmarea și garantarea drepturilor omului.

Există și forme de globalizare spirituală, religioasă. Cel mai bun exemplu este universalismul impus de catolicism. Principiul proclamat este al constrângerii creștinilor să vină sub autoritatea Papei. De multe ori în istorie catolicismul s-a impus popoarelor cu forța, nu prin convingere, ceea ce a avut urmări tragice pentru mulți. Această formă de globalizare spirituală este contrară și străină față de dreapta credință ortodoxă.

Globalizarea contemporană nu se mai bazează pe forța armată (cel puțin nu direct), ci pe adeziunea liberă a statelor și societăților la un sistem instituțional, politic și juridic suprastatal.

Imperiile de altădată realizau integrarea statelor cucerite în ordinea politică, economică, juridică a statului cuceritor. Statutul social și politic al celor integrați în imperiu întotdeauna inferior față statul și societatea statului cuceritor. Spre deosebire, formele contemporane de globalizare și integrare nu se raportează, cel puțin declarativ și procedural, la ordinea politică și socială a unui stat dominant, ci structuri organizaționale cu caracter politic și juridic suprastatale, fără ca acestea să aibă o bază socială proprie, așa cum au statele.

Metodele și procedeele de integrare statală și socială contemporane sunt diferite față de trecut și, așa cum spuneam, mult mai subtile, toate fiind însă forme de dominație a celor puternici sub aspect economic, militar și politic asupra celor integrați. Ca exemple, ne referim la integrarea economică, socială dar și politică realizată de marile companii și trusturi economice, la monopolizarea producției și comerțului, la integrarea informatică, la accentul pus în programele de dezvoltare pe consumism, pe a avea și nu pe a fi, utilitarismul și pragmatismul moral cu excluderea valorilor creștinismului și în special al dreptei credințe ortodoxe, credința exclusivă în puterea capitalului și a tehnologiilor, construirea unui umanism raționalizat și impersonal, desființarea particularităților naționale, culturale, religioase a celor care aderă liber la globalizare și exemplele ar putea continua.

Cu toate aceste deosebiri afirmăm că imperiile istorice ale lumii la fel ca și formele moderne de globalizare și integrare au aceiași esență și scop existențial: dominația celor puternici politic, economic și social asupra statelor și societăților integrate.

Uniunea Europeană, organizație suprastatală are toate caracteristicile pe care succint le-am enumerat. Este evident că statele membre nu sunt egale politic, economic și social. Statele, forțele politice și economice puternice din cadrul acestei organizații sunt dominatoare, creează ordinea politică, economică și juridică pe care o impun celorlalte state sub aparența egalității interstatale, a colaborării și ajutorării. Ordinea politică, economică și juridică a Uniunii Europene nu este creată de această organizație, așa cum aparent, declarativ și teoretic apare, ci de statele, forțele politice care domină. Pragmatismul politic și social este clar. Prin această aparentă egalitate și ajutor oferit, statele care domină această organizație au un acces facil la forță de lucru ieftină, la resursele naturale ale statelor dominate și, mai ales, controlează întreaga activitate statală, economică și socială a celor dominați. Atributele de suveranitate naționale ale statelor dominate sunt restrânse, iar trăsăturile proprii existențiale ale acestora: economice, statale, politice, culturale, de credință sunt afectate de ordinea statală abstractă creată și impusă de cei care domină Uniunea Europeană. Uniunea Europeană nu este o organizație de binefacere ci un instrument instituțional suprastatal de dominație.

Globalizarea este un sistem sau un fenomen complex, uneori ambivalent, chiar contradictoriu, care a fost privit şi analizat în mod diferit de către cei care şi-au asumat acest risc sau această răspundere. Dincolo de aceste analize, globalizarea rămâne un fapt real, viu, cu care trebuie să ne confruntăm, independent de voinţa sau opţiunea noastră. Se consideră că cel mai mare pericol pe care-l poate implica globalizarea este dezumanizarea unora dintre cei pe care valul ei îi înghite pur şi simplu. Cucerită de piaţă, dopată de televiziune, sport sau Internet, lumea globalizată trăieşte în acelaşi timp pe fondul unei crize generale a sensurilor vieţii, un dezastru cultural şi educaţional global, simptom îngrijorător, dar sigur, al barbarizării societăţii viitorului.

Cultura tradiţională a societăţilor dispare sau se preface în spectacol şi marfă. Cultura umanistă e eliminată tot mai mult de tehno-ştiinţa invadatoare şi transformată într-o pseudo-ştiinţă. Omul mondial sau globalizat, omul centrat doar economic, riscă să devină omul atomizat care trăieşte numai pentru producţie şi consum, golit de cultură, credință, politică, sens, conştiinţă, religie şi orice transcendenţă. Probabil acesta este ultimul stadiu în evoluţia umanităţii.

 

III Scurte considerații despre organizația europeană suprastatală ’’Uniunea Europeană’’

În fiecare an, la 9 mai se sărbătorește Ziua Europei. Data marchează ziua istorică în care a fost pronunțată  declarația Schuman. În cadrul unui discurs ținut la Paris, în 1950, ministrul francez al afacerilor externe de atunci, Robert Schuman, propunea stabilirea unei noi forme de cooperare politică în Europa, care să înlăture pentru totdeauna posibilitatea izbucnirii unui nou război între națiunile Europei. Viziunea sa era de a crea o instituție europeană care să centralizeze și să gestioneze producția de cărbune și oțel. Un an mai târziu, a fost semnat tratatul care prevedea crearea unui astfel de organism. Propunerea lui Robert Schuman este considerată a fi piatra de temelie a Uniunii Europene.

Particularitatea Uniunii Europeane constă în sistemul său instituţional şi, mai ales în existenţa unei ordini juridice proprii, bine structurată, denumită „dreptul Uniunii Europene”. Din nefericire proiectul inițiat de ministrul francez Robert Schuman privind o nouă formă de cooperare economică între statele europene, bazată pe egalitate, încredere reciprocă și eliminarea barierelor vamale, precum și activitatea primelor trei organizații europene de cooperare economică europeană înființate până în anul 1957, au fost transformate radical de actuala organizație Uniunea Europeană care nu urmărește exclusiv cooperarea economică onestă între țările europene, ci scopuri politice, juridice, economice sociale, militare cu consecința restrângeri atribuțiilor de suveranitate națională a statelor membre.

În timp, cele trei organizaţii internaţionale au fost reunite într-o singură organi­zaţie internaţională denumită Uniunea Europeană care până la 1 decembrie 2009 nu avea personalitate juridică. Actul fondator al Uniunii Europene l-a constituit Tratatul de la Maastricht din 1992. Acest document internaţional a cunoscut în timp numeroase modificări, dintre care ultima deosebit de importantă a fost realizată prin Tratatul de la Lisabona, încheiat în 2007 şi intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009, moment de la care Uniunea Europeană are personalitate juridică. Tot de la această dată a intrat în vigoare şi Charta drepturilor fundamentale, document al Uniunii Europene adoptat în anul 2000.

În intervalul de timp care a trecut de la înfiinţare şi până în anul 2019 numărul ţărilor membre ale Uniunii Europene a crescut de la 6 la 28. În prezent sunt 27 de state deoarece Anglia a părăsit această organizație.

Tot în această perioadă, Uniunea Europeană a cunoscut o aprofundare a gradului de integrare între statele membre. Iniţial, obiectul integrării între statele membre a fost economic, iar ulterior public. De asemenea, integrarea europeană s-a lărgit în conţinut prin sporirea domeniilor supuse mai întâi cooperării interguvernamentale şi mai apoi integrării adăugându-se politica externă şi de securitate comună şi domeniul justiţiei şi afacerilor externe.

Cele trei comunităţi europene iniţiale erau organizaţii internaţionale de cooperare regională, exclusiv în domeniul economic. Ca urmare a procesului complex de aprofundare a integrării interstatale şi a conducerii şi dezvoltării ordinii juridice proprii, Uniunea Europeană este astăzi o organizaţie suprastatală de integrare, fapt ce are consecinţe prin limitarea suveranităţii statelor membre în unele domenii.

Uniunea Europeană operează printr-un sistem hibrid de luare a deciziilor supranaționale și interguvernamentale și în conformitate cu principiul atribuirii, care spune că această organizație poate acționa numai în limitele competențelor care îi sunt atribuite de către țările membre în tratate, pentru atingerea obiectivelor stabilite în acestea. Legile formulate de instituțiile Uniunii Europene sunt adoptate într-o varietate de forme. În general, ele pot fi clasificate în două grupuri: cele care intră în vigoare fără a fi necesare măsuri naționale (regulamentele) și cele care necesită în mod specific măsuri naționale (directive).

Uniunea Europeană are șapte organe principale de decizie: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Banca Centrală Europeană și Curtea Europeană de Conturi. Nu insistam asupra atribuțiilor acestor instituții dar facem câteva precizări: Competența în examinarea și modificarea legislației este împărțită între Consiliul Uniunii Europene și Parlamentul European, în timp ce sarcinile executive sunt îndeplinite de Comisia Europeană și într-o capacitate limitată de către Consiliul European (să nu se confunde cu Consiliul Uniunii Europene). Politica monetară a  zonei euro este determinată de Banca Centrală Europeană. Interpretarea și aplicarea legislației Uniunii Europene și a tratatelor sunt asigurate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Bugetul acestei organizații este examinat de Curtea de Conturi Europeană. Există, de asemenea, o serie de organisme auxiliare care oferă consiliere Uniunii Europene sau operează într-un anumit domeniu.

Ordinea juridică a Uniunii Europene s-a instituit prin tratatele fondatoare şi cele ulterioare, prin actele normative ale instituţiilor proprii la care se adaugă contribuţia creatoare a jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie de la Luxemburg şi a Tribu­nalului de Primă Instanţă. Sistemul juridic ce formează dreptul Uniunii Europene se dovedeşte a fi un instrument juridic eficient pentru realizarea obiecti­velor acestei orga­nizaţii internaţionale, inclusiv a tendinţelor de integrare tot mai accentuată a statelor membre. Începând cu 1 decembrie 2009 dreptul Uniunii Europene cuprinde şi Charta drepturilor fundamentale, un instrument juridic deosebit de important care se constituie într-un act juridic internaţional complementar faţă de Convenţia Euro­peană a drepturilor şi libertăţilor omului adoptată de Consiliul Europei în anul 1950.

Dreptul Uniunii Europene este un izvor de drept original şi autonom alcătuind o ordine juridică, o ierarhie normativă structurală, reprezentând în acelaşi timp o sursă de normativitate pentru statele membre. Actele juridice principale ale Uniunii Europene se prezintă în trei forme: regulamente, directive și decizii .

Regulamentele sunt obligatorii și devin lege în toate statele membre în momentul intrării lor în vigoare, fără a exista necesitatea implementării de măsuri naționale cum ar fi ratificarea lor și au automat prioritate față de legislația națională.

Directivele impun statelor membre să obțină un anumit rezultat, lăsând la latitudinea lor modul de implementare. După expirarea termenului de punere în aplicare a directivelor, acestea pot, în anumite condiții, să aibă un efect direct în legislația națională a statelor membre.

Deciziile oferă o alternativă la cele două moduri de legislație de mai sus. Acestea sunt acte juridice care se aplică numai persoanelor, companiilor sau unui anumit stat membru. Ele sunt cele mai des folosite în dreptul concurenței sau în deciziile privind ajutoarele de stat, dar sunt, de asemenea, utilizate frecvent pentru chestiuni procedurale sau administrative în cadrul instituțiilor.

Regulamentele, directivele și deciziile au o valoare juridică egală și se aplică fără o ierarhie formală. Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) se asigură că legislația Uniunii Europene este interpretată și aplicată în același mod în toate țările UE. De asemenea, Curtea garantează că țările și instituțiile Uniunii Europene se supun dreptului european. Pentru fiecare caz care se judecă se desemnează un judecător („judecătorul raportor”) și un avocat general iar cazurile sunt evaluate în două etape: etapa scrisă și etapa orală cu audiere publică. Deciziile pronunțate de această instanță privind interpretarea și aplicarea dreptului Uniunii Europene sunt obligatorii pentru toate statele membre.

 

IV. Supremația Constituției în contextul principiului priorității dreptului Uniunii Europene

Unul dintre cele mai importante elemente definitorii ale Uniunii Europene îl constituie existența unui sistem propriu alcătuit din principii, norme scrise și reguli stabilite de jurisprudență. Prin urmare este important de a clarifica relațiile dintre dreptul Uniunii Europene și dreptul național. Rezolvarea acestei probleme se regăsește într-un set de reguli care nu sunt prevăzute explicit în Tratatele constitutive dar au fost dezvoltate de Curtea de Justiție prin mai multe decizii, unele dintre ele controversate. Constituțiile statelor membre ale Uniunii Europene cuprind reguli cu valoare de principiu privind raportul dintre dreptul Uniunii Europene și dreptul național.

În plan practic interferența dintre dreptul Uniunii Europene și dreptul național apare în special atunci când există contradicții între normele juridice aparținând sistemelor de drept. Desigur, problema relației dintre cele două categorii de norme juridice interesează nu numai într-o astfel de situație, dar și în cazurile în care o instanță de judecată poate aplica o normă a dreptului Uniunii Europene. Unul dintre cele mai importante aspecte ale acestei problematici o constituie raportul dintre supremația Constituției, iar, pe de altă, parte principiul priorității dreptului Uniunii Europene precum și competențele jurisdicției constituționale în materia aplicării și interpretării normelor cuprinse în actele juridice ale Uniunii Europene.

Apreciem că această problemă poate fi analizată pe două planuri:
1. relația dintre dreptul intern (altul decât cel constituțional) și dreptul Uniunii Europene;
2. relația dintre normele constituționale ale statelor membre, iar pe de altă parte, dreptul Uniunii Europene.

Una dintre cele mai interesante discuții, jurisprudențială și doctrinară, antrenând tribunalele constituționale ale statelor membre al Uniunii Europene, vizează mecanismele de cooperare cu Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, doctrina, dar și legislația internă se referă la principiul priorității sau al supremației, întâietății, preeminenței dreptului Uniunii Europene față de sistemele de drept național.

Raportul dintre normele constituționale și Dreptul Uniunii Europene este inter­pretat în mod diferit, existând mai multe concepții doctrinare. Un curent de gândire afirmă supremația Constituției, inclusiv față de dreptul Uniunii Europene, chiar dacă acceptă prioritatea de aplicare a acestuia din urmă, în normele sale obligatorii, față de toate celelalte norme din dreptul intern, iar altul prioritatea de aplicare sistematică și necondiționată a tuturor dispozițiilor din Dreptul Uniunii Europene față de toate normele din dreptul intern, inclusiv față de constituțiile naționale. Unele jurisdicții constituționale europene de tradiție au ajuns, în anumite momente și contexte istorice, la concluzia ca este de competența lor să efectueze controlul constituțio­nalității dreptului Uniunii Europene, integrat în ordinea juridică internă, în virtutea principiului supremației legii fundamentale (spre exemplu, Tribunalul Constituțional din Germania).

Curtea de Justiție a ajuns la dezvoltarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, având în vedere regula de drept internațional public, conform căreia „O parte nu poate invoca dispozițiile dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat”. O altă sursă au reprezentat-o dispozițiile art. 10 din Tratatul Comunității Europene, modificat prin Tratatul de la Lisabona. Norma cuprinsă în dispozițiile art. 10 a rămas însă nemodificată până în prezent și stabilește obligația statelor membre de a lua toate măsurile necesare pentru a asigura îndeplinirea obligațiilor care rezultă din tratatele și actele instituțiilor Comunității. Aceleași dispoziții impun și obligația negativă a statelor membre de a se abține să ia măsuri care ar pune în pericol realizarea scopurilor Tratatului. Acestea nu sunt singurele reglementări din Tratatele Uniunii Europene care fundamentează principiul priorității dreptului Uniunii Europene față de dreptul național. Principiul priorității și obligativității Dreptului Uniunii Europene s-a construit în special pe cale jurisprudențială. În materie este relevantă jurisprudența istorică a Curții de Justiție a Uniunii Europene care marchează o anumită evoluție a afirmării acestui principiu în raport cu dreptul național.

Un moment semnificativ îl reprezintă cauza Costa c. Enel [6/64 Costa c. Enel (1964) ECR 585]. Instanța italiană a înaintat două cereri de interpretare, una Curții Constituționale a Italiei și alta Curții de Justiție a Uniunii Europene. Curtea Consti­tuțională a apreciat că Tratatul de instituire a Comunității Europene nu poate avea o valoare normativă decât în măsura în care este încorporat în dreptul național printr-o lege. Totodată se admitea că o lege națională poate să deroge de la prevederile Tratatului.

Curtea de Justiție a avut o altă părere exprimată în decizia pronunțată: „Rezultă din aceste considerente că sistemul juridic născut din Tratat, izvor independent de drept, nu poate fi din pricina naturii sale speciale și originale surclasat de către normele juridice interne oricare ar fi forța lor juridică, fără a fi lipsit de caracterul său de drept comunitar și fără ca însuși fundamentul juridic al Comunității să fie pus sub semnul întrebării”.

Un alt moment al evoluției jurisprudenței Curții de Justiție în această materie îl reprezintă cauzele „Internaționale H” [11/70, Internaționale H., (1970) ECR 1125]; „Simmenthal I [35/76, Simmenthal SpA (1976) ECR 1871] și Simmenthal II [106/77, Simmenthal (1978) ECR 629]”. Pentru tema noastră de cercetare sunt relevante următoarele considerente din decizia pronunțată în cauza Simmenthal II: „ca atare, este incompatibilă cu cerințele inerente naturii dreptului comunitar, orice dispoziție a ordinii juridice naționale sau orice practică, legislativă, administrativă sau judiciară, care ar avea drept efect diminuarea eficacității dreptului comunitar prin faptul de a refuza judecătorului competent să îl aplice, competența de a face, în chiar momentul acestei aplicări, tot ceea ce este necesar pentru a înlătura dispozițiile legale naționale care, eventual, ar reprezenta un obstacol în calea deplinei eficacități a normelor comu­nitare... Prin urmare, răspunsul la prima întrebare este că judecătorul național însăr­cinat, potrivit competenței sale, să aplice dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura deplina eficacitate a acestor norme, lăsând neaplicată, din oficiu, dacă este necesar, orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulte­rioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional” (considerentele 22 și 24 ale deciziei).

Mai mult, Curtea de Justiție a UE a considerat că instanțele naționale au competența de a constrânge și chiar de a sancționa puterea legislativă și puterea executivă cu scopul de a garanta eficiența deplină a principiului priorității dreptului Uniunii Europene față de dreptul național (T. Ştefan, B. Andreșan-Grigoriu, Drept comunitar, Ed. C.H. Beck, București, p. 196-202).

Acest principiu trebuie înțeles și din perspectiva regulii obligativității actelor comunitare. Regulamentul are aplicabilitate generală și este obligatoriu în toate ele­mentele sale. Spre deosebire, Directiva se adresează unora sau tuturor statelor membre și este obligatorie cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților națio­nale competența în ceea ce privește forma și mijloacele pe care le folosesc pentru atingerea obiectivelor stabilite. Iar Decizia este obligatorie în toate elementele sale pentru destinatarii care îi indică.

Regula aplicării directe ce caracterizează unele dintre actele juridice ale dreptului Uniunii Europene interesează modul de înțelegere și aplicare a principiului priorității dreptului Uniunii Europene. Regulamentele au aplicare directă deoarece nu necesită o transpunere în dreptul național. După cum a indicat curtea în jurisprudența sa, statele membre nu trebuie să adopte legislație națională prin care să preia regulamentele. Prevederile lor pot fi invocate de către persoanele fizice și juridice direct în fața instanțelor naționale. Spre deosebire, directiva nu are aplicabilitate directă. Ea trebuie întotdeauna transpusă în sistemul de drept al fiecărui stat membru căruia îi este adresată. Actul normativ intern de transpunere a directivei este cel prin intermediul căruia conținutul directivei va pătrunde în sistemul de drept național.

Principiul priorității dreptului Uniunii Europene față de dreptul național trebuie înțeles și după criteriul posibilității invocării directe a actelor comunitare în fața instanțelor naționale. Sintagma „efect direct” desemnează atributul unui act normativ comunitar de a crea în patrimoniul persoanelor fizice și juridice drepturi pe care acestea le pot invoca direct în fața instanțelor naționale. Fără a intra în amănunte subliniem că în anumite condiții, regulamentele, directivele și deciziile pot avea efect direct.

II. Raportul dintre dreptul Uniunii Europene și normele constitu­ționale

În mod constant instanțele constituționale din unele state membre cu deosebire Germania, Italia și Franța, au considerat că principiul priorității dreptului Uniunii Euro­pene nu se aplică în relația cu reglementările cuprinse într-o constituție, deoa­rece legea fundamentală a unui stat exprimă identitatea și suveranitatea națională. Această soluție a vizat cu deosebire reglementările privind drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Până la data de 1 decembrie 2009, dată la care a intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona și Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Euro­pene, dreptul Uniunii Europene nu cuprindea un sistem coerent normativ de garantare a drepturilor fundamentale ale omului. În consecință, instanțele statelor membre au invocat în astfel de situații reglementările constituționale interne.

De altfel, practica instanțelor statelor membre ale Uniunii Europene nu oferă prea multe exemple de conflict între normele dreptului Uniunii Europene, iar pe de altă parte reglementările constituționale. Această situație se explică prin aceea că în urma procesului de aderare la Uniunea Europeană statele membre și-au adaptat reglemen­tările constituționale cu caracter de principiu la cerințele specifice dreptului Uniunii Europene și au consacrat într-o formă sau alta principiul priorității acestui sistem de drept față de dreptul intern ori de câte ori există o contradicție între regulile celor două categorii de norme juridice. Desigur, această problemă rămâne deschisă și este departe de a fi rezolvată. Remarcăm că în jurisprudența din ultimii ani a Consiliului Constituțional și a Consiliului de Stat din Franța s-a dezvoltat conceptul de „identitate națională constituțională”. Potrivit acestui principiu, instanțele naționale vor aplica întotdeauna normele constituționale interne, dar și regulile înscrise în legislația obișnuită ori de câte ori acestea nu au corespondent în dreptul Uniunii Europene.

Constituția României realizează distincția între principiul supremației legii fundamentale, iar pe de altă parte, principiul priorității dreptului Uniunii Europene față de dreptul național. Astfel, dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție consacră principiul supremației legii fundamentale: „În România respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”. Aceste principiu nu poate fi confundat cu cel al priorității dreptului Uniunii Europene față de reglementările contrar din legile interne consacrat de art. 148 alin. (2) din Constituție. Jurisprudența Curții Constituționale a României reflectă această diferență.

Prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003 privind constituționalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituției României, instanța noastră constituțională realizează în mod clar distincția dintre supremația Constituției și principiul priorității dreptului Uniunii Europene, afirmând: „Consecința aderării pleacă de la faptul că statele membre ale Uniunii Europene au înțeles să situeze acquisul comunitar, tratatele constitutive ale Uniunii Europene și reglementările derivate din acestea pe o poziție intermediară între Constituție și celelalte legi atunci când este vorba de acte normative europene obligatorii”. În literatura juridică de specialitate, cu referire la dispozițiile art. 148 din Constituție și în conformitate cu decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003, s-a precizat: „Prin urmare, se poate afirma că în ordinea juridică internă actul juridic prin care România aderă la Uniunea Europeană are forță juridică inferioară Constituției și legilor constituționale, dar superioară legilor organice și ordinare” (M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituția României revizuită – comentarii și explicații, Ed. All Beck, București, 2004, p. 331).

Prin Decizia nr. 1258 din 8 octombrie 2009 (M.Of. nr. 798 din 23 noiembrie 2009), pe care o considerăm ca având o importanță istorică în juris­pru­dența constituțională ulterioară, Curtea constată că o lege internă prin care se trans­pune în dreptul intern o directivă a Uniunii Europene este neconstituțională. O astfel de soluție, în opinia noastră, consacră principiul supremației Constituției și obligați­vi­tatea respectării acesteia în raport cu principiul priorității dreptului Uniunii Europene. Prin decizia cu numărul de mai sus, instanța constituțională a constatat că dispo­zițiile Legii nr. 298/2008 (M.Of. nr. 780 din 21 noiembrie 2008) sunt neconsti­tuțio­nale. Din considerentele deciziei rezultă că Legea nr. 298/2008 a fost adoptată pentru a transpune în planul legislației naționale Directiva 2006/24/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 martie 2006 privind păstrarea datelor generate sau prelucrate în legătură cu furnizarea serviciilor de comunicație electronice accesibile publicului sau de rețele de comunicații publice. Curtea se referă la regimul juridic al unor astfel de acte comunitare, subliniind că: „(...) impune obligativitatea sa pentru statele membre ale Uniunii Europene în privința soluției juridice reglementate, nu și în ceea ce privește modalitățile concrete prin care se ajunge la acest rezultat, statele beneficiind de o marjă largă de apreciere în scopul adoptării acestora la specificul legislației și realităților naționale”. Examinând conținutul Legii nr. 298/2008, Curtea a constatat că acest act normativ este de natură să afecteze exercițiul drepturilor sau al libertăților fundamentale, respectiv dreptul la viață intimă, privată și de familie, dreptul la secretul corespondenței și libertatea de exprimare. Instanța constituțională reține că restrângerea exercițiului acestor drepturi nu corespunde cerințelor stabilite de art. 53 din Constituția României.

Pentru tema noastră este relevantă Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014 (M.Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014), asupra propunerii legislative privind revizuirea Constituției României. Referitor la interpretarea dispozițiilor art. 148 privind integrarea în Uniunea Europeană, Curtea reține că: „dispozițiile constituționale nu au un caracter declarativ, ci constituie norme constituționale obligatorii, fără de care nu se poate concepe existența statului de drept, prevăzută prin art. 1 alin. (3) din Consti­tuție. Totodată, Legea fundamentală reprezintă cadrul și măsura în care legiuitorul și celelalte autorități pot acționa; astfel, și interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să țină cont de această exigență de ordin constituțional, cuprinse chiar în art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România respectarea Constituției și a supremației sale este obligatorie”.

În opinia instanței noastre constituționale, a considera că dreptul Uniunii Europene se aplică fără nicio diferențiere în cadrul ordinii juridice naționale, nedistingând între Constituție și celelalte legi interne, echivalează cu plasarea Legii fundamentale într-un plan secund față de ordinea juridică a Uniunii Europene. Legitimitatea Constituției este însăși voința poporului, ceea ce înseamnă că aceasta nu își poate pierde forța obligatorie, chiar și în ipoteza în care ar exista neconcordanțe între prevederile sale și cele europene. Mai mult decât atât, s-a subliniat faptul că aderarea României la Uniunea Europeană nu poate afecta supremația Constituției asupra întregii ordini juridice interne.

Curtea Constituțională a stabilit că actele obligatorii ale Uniunii Europene sunt norme interpuse în cadrul controlului de constituționalitate [Decizia nr. 668 din 18 mai 2011 (M.Of. nr. 487 din 8 iulie 2011)]. Totodată, s-a subliniat lipsa de relevanță constituțională a normei de drept european, interpusă în norme constituționale de referință în cadrul controlului de constituționalitate. În acest caz, este inadmisibilă sesizarea Curții întemeiată pe nerespectarea dispozițiilor art. 148 alin. 4 din Constituție [Decizia nr. 157 din 19 martie 2014 (M.Of. nr. 296 din 23 aprilie 2014)]. Prin aceeași decizie, Curtea a stabilit că este necesar ca norma juridică a dreptului Uniunii Europene să se circumscrie unui anumit nivel de relevanță constituțională, astfel încât conținutul său normativ să susțină posibila încălcare de către legea națională a Constituției – „unica normă directă de referință în cadrul controlului de constituționalitate”. Instanța constituțională a consacrat, la fel ca și Consiliul Constituțional Francez, conceptul de „identitate constituțională națională”, prin care înțelege relevanța supremației constituției ori de câte ori se pune problema conformării legilor interne cu actele Uniunii Europene [Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015 (M.Of. nr. 286 din 28 aprilie 2015)].

Un alt aspect analizat în jurisprudența constituțională se referă la aplicarea în cadrul controlului de constituționalitate a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Instanța noastră constituțională a statuat că, în principiu, aceasta este aplicabilă în cadrul controlului de constituționalitate „în măsura în care asigură, garantează și dezvoltă prevederile constituționale în materia drepturilor fundamen­tale, cu alte cuvinte, în măsura în care nivelul lor de protecție este cel puțin la nivelul normelor constituționale în domeniul dreptului omului” [Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010 (M.Of. nr. 433 din 28 iunie 2010)].

De asemenea, în jurisprudența constituțională s-a stabilit că nu este de competența Curții Constituționale să analizeze conformitatea unei dispoziții de drept constituțional cu textul Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, prin prisma art. 148 din Constituție. O atare competență, și anume aceea de a stabili dacă există o contrarietate între legea națională și tratat, aparține exclusiv instanței de judecată, care are și posibilitatea de a formula o întrebare preliminară la Curtea de Justiției a Uniunii Europene.

Este interesant faptul că instanța constituțională se consideră necompetentă să verifice conformitatea unei dispoziții de drept național cu textul tratatelor constitutive ale Uniunii Europene și pentru faptul că, în cazul în care și-ar aroga o astfel de competență, s-ar ajunge la un posibil conflict de jurisdicție între Curtea Constituțională a României și Curtea de Justiție a Uniunii Europene, ceea ce, la acest nivel, este considerat ca fiind inadmisibil [Decizia nr. 1249 din 7 octombrie 2010 (M.Of. nr. 764 din 16 noiembrie 2010) și Decizia nr. 137 din 25 februarie 2010 (M.Of. nr. 182 din 22 martie 2010)].

În ceea ce privește cooperarea dintre Curtea Constituțională și Curtea de Justiție a Uniunii Europene, instanța noastră constituțională a afirmat că rămâne la aprecierea sa, în aplicarea în cadrul controlului de constituționalitate, a hotărârilor Curții de Justiție a Uniunii Europene sau formularea de către Curte de întrebări preliminare în vederea stabilirii conținutului normei europene. „O atare atitudine ține de cooperarea dintre instanța constituțională națională și cea europeană, precum și de dialogul judiciar dintre acestea, fără a se aduce în discuție aspecte ce țin de stabilirea unei ierarhii între aceste instanțe” [Decizia nr. 668 din 18 mai 2011 (M.Of. nr. 487 din 8 iulie 2011)].

Din această succintă prezentare se poate constata că instanța noastră constituțională este singura instituție a statului român care se opune aplicării dreptului Uniunii Europene în mod necondiționat în raport cu dreptul intern. Prin jurisprudența sa în această materie, atât cât este posibil, Curtea Constituțională este nu numai un garant al supremației Constituției, dar și un garant al suveranității naționale față de tendințele dominatoare tot mai accentuate ale celor ce dețin puterea politică, economică și juridică în Uniunea Europeană față de țările membre de mâna a doua, cum este considerată și România.

Curtea de justiție a Uniunii Europene, printr-o decizie recentă, pronunțată la data de 18 mai anul acesta, la solicitarea unor organizații judiciare neguvernamentale din România și la solicitarea Curții de Apel Pitești, cu privire la interpretarea tratatelor fundamentale ale Uniunii Europene, a afirmat printre altele că dreptul Uniunii Europene este superior și se aplică cu prioritate față de ordinea constituțională și legislativă a României.

Considerăm că acest act juridic al instanței europene este o încălcare gravă a suveranității naționale, depășind chiar și prevederile tratatului de aderare al României la Uniunea Europeană.

 

V. Ce reprezintă Uniune Europeană pentru România

Mulți români uită că aderarea în 2007 la Uniunea Europeană nu e același lucru cu integrarea în Uniune. A adera la un organism, de orice fel, nu presupune în chip obligatoriu să te și integrezi în acel organism.

Totuși, sub unele aspecte defavorabile României integrarea s-a realizat. Statul român a renunțat la atribute importante ale suveranității sale. Cele mai importante considerăm că sunt independența politică, economică și legislativă. Legislația Uniunii Europene este obligatorie pentru România iar actele normative cele mai importante pe care urmează să le adopte Parlamentul trebuie avizate în prealabil de instituțiile Uniunii Europene. Integrarea s-a realizat și prin aceea că valori ale culturii și civilizației noastre au fost abandonate iar în locul lor au apărut standarde sociale europene străine vieții noastre românești. Economia și agricultura românească, atâta cât a mai rămas, sunt dominate de trusturile multinaționale care controlează și Uniunea Europeană. Dreapta credință ortodoxă a poporului român,valorile acesteia sunt blamate de Uniunea Europeană și se încearcă integrarea societății românești – în parte s-a reușit printr-un umanism raționalizat și protestant sau ateu, care desconsideră omul ca persoană și bineînțeles dreapta credință ortodoxă de origine apostolică a poporului român. Mulți așa ziși politicieni ai momentului, care exercită guvernarea, se declară atei, se comportă ca necredincioșii și prigonesc Biserica Ortodoxă și cultul ortodox prin interdicții și restricții neconstituționale și care sunt totodată sacrilegii, acte de lezare gravă a demnității poporului român ortodox în majoritate covârșitoare.

Integrarea nu s-a realizat și nu se va realiza în privința statutului nostru în Uniunea Europeană. În realitate nu suntem și nu vom fi considerați egali cu marile puteri europene. Suntem și vom fi o țară de mâna a doua, furnizoare de forță de muncă ieftină, de materii prime importante, dar și de terenuri agricole ieftine care se pot dobândi ușor de străini. Discrepanțele sociale și economice sunt și vor rămâne importante. România este și va rămâne una dintre cele mai sărace țări ale Uniunii Europene, care așteaptă și va aștepta și de acum înainte mila stăpânilor de la Bruxelles. Nivelul de trai, garantarea unei vieți demne, a sănătății în România nu va fi niciodată la nivelul țărilor din Uniunea Europenă. De fapt forțele politice și economice care controlează Uniunea Europeană nu doresc integrarea României și sub aceste aspecte așa cum declarativ se susține.

Ce este mai grav politicienii și populația din țările europene îi desconsideră și îi marginalizează pe români. În nici un caz românii nu sunt considerați egali cu cetățenii acestor țări și cel mult tolerați și tratați ca atare. Este adevărat că această realitate are drept cauză și conduita unora dintre românii aflați în alte țări ale Uniunii Europene, stilului de viață mult sub standardele civilizației occidentale și, ce este mai grav, o rată crescută a infracționalității cauzată de români.

     Conform celui mai recent Eurobarometru pentru România, publicat la începutul lunii martie anul acesta, libera circulație a cetățenilor, bunurilor și serviciilor în interiorul Uniunii Europene este considerată de o parte însemnată a românilor ca fiind cea mai mare realizare a Uniunii. Viitorul UE este privit optimist de două treimi din populație, cu mult peste media europeană. De asemenea, peste 50% dintre români consideră că Uniunea Europeană se îndreaptă într-o direcție bună, cu 20 de procente peste media europeană. Optimismul românilor privind relația cu Uniunea Europeană, în măsura în care datele statistice reflectă realitatea, nu este justificat la o analiză mai atentă a situației din România.

Ajutorul financiar și material al Uniunii Europene față de România este nesemnificativ, aproape o iluzie în raport cu taxele și contribuțiile financiare anuale ale României la bugetul Uniunii Europene. Astfel contribuția financiară anuală a României este de aproape șase ori mai mare decât fondurile alocate de Uniunea Europeană pentru România. La aceasta se adaogă birocrația împovărătoare impusă de legislația europeană pentru accesarea fondurilor europene.

Domeniile prioritare în care ar trebui să crească investițiile din bugetul UE alocat României sânt considerate de către români a fi ocuparea forței de muncă, educația, cultura și mass-media, agricultura și dezvoltarea rurală. Este de neînțeles de ce sănătatea, infrastructura, schimbările climatice sau protecția mediului și Justiția nu se află printre priorități, așa cum stau lucrurile la nivelul Uniunii Europene.

În cei 14 ani care au trecut de la aderare situația socială și economică a României s-a înrăutățit. Sărăcia în care se zbate majoritatea populației s-a accentuat. Venitul național anual pe locuitor nu depășește 400 de euro. Discrepanțele sociale s-au accentuat în mod îngrijorător. Bogații României, foarte puțini în raport cu populația săracă, statistic au un venit anual personal între 30000 și 300000 de euro.

Nu există o creștere economică reală și prin urmare locurile de muncă sunt puține iar șomajul este relativ ridicat. Migrația unui mare număr de români în țările Uniunii Europene, aproximativ 5 milioane, a avut consecințe dezastruoase pentru multe din familiile rămase în țară și în special pentru copii.

Învățământul românesc suferă grav datorită așa ziselor reforme repetate și aplicarea unor standarde europene străine tradițiilor și valorilor naționale. Statisticile arată că în România sunt cei mai mulți analfabeți intelectuali din țările Uniunii Europene, adică persoane care știu să citească și să scrie, dar nu înțeleg sensul și semnificația cuvintelor.

Sistemul de sănătate este dezastruos aflat într-o continuă involuție datorită lipsei de interes a guvernanților, nealocarea fondurilor necesare inclusiv din partea Uniunii Europene și a măsurilor politice și legislative greșite și dăunătoare aplicate în domeniul. Medicii români și personalul sanitar bine pregătiți profesional sunt nevoiți să emigreze în țările Uniunii Europene, unde în general pot lucra și sunt recunoscuți la adevărata lor valoare profesională.

De altfel speranța de viață în România este cea ai mică dintre țările Uniunii Europene.

Justiția este bulversată de multiplele așa zisele reforme, dar și de legislația proastă, adecvată legislației europene pe care trebuie să o aplice. Mecanismul de Control și Verificare (MCV) impus României pentru justiție și afaceri interne, un adevărat sistem instituțional de dominare și încălcare a independenței puterii judecătorești, nu a avut urmări benefice pentru justiția din România, dimpotrivă, nu a dus la garantarea independenței judecătorilor, ci la instituirea unui sistem de control administrativ excesiv al activității acestora, însoțit de reguli împovărătoare privind răspunderea disciplinară a magistraților.

În acest interval de timp infracționalitatea și formele sale cele mai grave ale acesteia, traficul de droguri, traficul de persoane, crima organizată spălarea de bani, criminalitatea transfrontalieră s-au amplificat. Aderarea României la Uniunea Europeană a favorizat săvârșirea acestui gen de infracțiuni datorită facilităților acordate circulației persoanelor și a capitalurilor.

Puterea discreționară a guvernanților, acțiunile abuzive ale agenților care au atribuții privind ordinea publică, constrângerile de tot felul și interdicțiile s-au accentuat cu urmarea diminuării libertăților publice. În schimb s-au amplificat libertinajele de tot felul care semnifică un mod de viață contrar bunelor moravuri și în mod deosebit tradițiilor și valorilor ortodoxe milenare ale poporului român.

Terenurile din România și în special cele agricole sunt cumpărate masiv de către străini în dauna producătorilor autohtoni. România are cea mai permisivă legislație din Uniunea Europeană privind posibilitatea cumpărării terenurilor de către străini. Această situație este expresia slugărniciei guvernanților noștri față de cei care dețin puterea în Uniunea Europeană dar și a subordonării intereselor României intereselor proprii.

Mediul natural în România este în mare pericol. Defrișările de păduri sunt cele mai ample din Europa datorită legislației permisive. Poluarea este extrem de ridicată cu riscuri majore pentru sănătatea populației și mai grav România a devenit o groapă de gunoi pentru deșeurile Europei.

Desigur acest rechizitoriul ar putea continua, iar analiza ar putea deveni și mai amănunțită, dar ne oprim aici.

În contrast cu aparentul optimism românesc privind Uniunea Europeană, există țări care au o atitudine cu totul diferită față de această organizație. Norvegia și Elveția sunt două dintre cele mai bogate state din Europa și din lume. Cetățenii lor au un nivel de trai de invidiat și o viață lipsită de griji. Cu toate acestea, Elveția și Norvegia nu fac parte din Uniunea Europeană și nici nu au de gând. Un “Nu“ hotărât Uniunii Europene au spus norvegienii care au luat parte la cel mai recent sondaj cu privire la eventuala alăturare a țării lor la spațiul comunitar. Aproximativ 45% dintre participanții la sondaj au spus că nu vor ca țara lor să devină membru UE, față de 42% pentru care aderarea ar fi o idee bună și de 13% care s-au declarat indeciși. De doua ori au refuzat norvegienii ca țara lor sa devină membru al UE. Atât la referendumul din 1972, cât și la cel din 1994, ei au considerat ca o duc suficient de bine ca să nu se lege la cap cu Uniunea și cu schimbările pe care le-ar presupune o eventuala aderare. Au un venit mediu anual de aproape 32.000 de euro pe cap de locuitor, adică peste 2.500 de euro pe lună.

Norvegienii nu văd de ce ar intra într-o comunitate în care vor trebui să dea socoteală când e vorba de buget, de politica internă și externă, agricultură sau pescuit. Tot din punct de vedere economic, Norvegia a înregistrat în ultimii 30 de ani de o creștere economică dublă față de țările membre ale Uniunii Europene. Toate acestea sunt argumente cu care cei care militează ca Norvegia să rămână în afara Uniunii Europene. “Norvegia trebuie sa rămână departe de această Uniune care amenință să se transforme în Statele Unite ale Europei, cu buget comun și președinte ales“, spun ei.

În Elveția, e curată sinucidere politică să aduci vorba despre o eventuală aderare. “Cel puțin în următorii 15 ani, nimeni n-o să-i poată convinge pe elvețieni să se alăture Uniunii Europene. Pur și simplu nu avem nevoie“, spune profesorul Franz Jaeger, fost parlamentar elvețian. “Dacă UE se dezvoltă frumos și îi va putea garanta Elveției libertățile de care se bucură acum, poate că vom deveni membri cam în 50 de ani“, crede șeful unuia dintre cele mai reputate cotidiane din Zürich, Neue Züricher Zeitung. “Asta dacă Uniunea nu va dispărea până atunci“, completează secretarul general al Federației Bancherilor Privați din Elveția.
Asemenea norvegienilor, nici pe elvețieni nu-i interesează Uniunea Europeană. Taxele în țara lor sunt mai mici decât în statele Uniunii, la fel și ipotecile, fără a mai lua în considerare faptul că multe dintre impozitele din UE nu există în Elveția. Elvețienii sunt, pur și simplu, prea obișnuiți să ia singuri absolut orice decizie legată de ce se întâmplă în țara lor. Multe din legi sunt adoptate prin procedura referendumului. De aceea, este greu de crezut ca elvețienii ar fi vreodată împăcați cu ideea că Bruxelles-ul dă directive, iar statele membre le adaptează și le aplica fără posibilitatea organizării referendumurilor naționale.

Anglia a părăsit recent Uniunea Europeană, motivele fiind similare celor pentru care țări ca Norvegia sau Elveția nu vor să facă parte din această organizație.

 

VI. Unele concluzii

Domnul nostru Iisus Hristos spune că Împărăția lui Dumnezeu se ia cu stăruință de cei puternici (Matei 11,12). La fel și libertatea. Există libertate individuală a omului ca persoană dar și libertate și libertăți sociale a popoarelor și națiunilor. După cuvântul Mântuitorului și libertatea individuală și socială sunt daruri neprețuite ale lui Dumnezeu pentru om și popoare dar, pentru a deveni realități sunt necesare și străduințele omului și ale popoarelor.

Poporul român și statul Român și-au cucerit libertatea de a exista și au menținut-o prin jertfa martirilor, a eroilor cunoscuți sau necunoscuți, prin statornicia în dreapta credință ortodoxă, oricare au fost vitregiile vremurilor, prin construcția eroică a culturii și civilizații proprii, prin iubirea, harul și mila lui Dumnezeu. Niciodată în istoria sa poporul român nu a vrut și nu a dominat alte națiuni, nu a impus libertatea și civilizația sa altora. Poporul nostru s-a arătat tolerant cu mulți prieteni sau dușmani, dar niciodată nu a renunțat la identitatea sa de ființă, la dreapta credință ortodoxă sau la libertate.

Iată câteva momente istorice ale libertății noastre. Prin Constituția din 1864 domnitorul Ioan Cuza cucerea libertatea legislativă a României față de imperiile vecine. În 1877 România devenea stat independent și suveran din punct de vedere politic, iar în 1918 stat unitar național și liber.

Ceea ce nu au reușit dea lungul istoriei milenare a poporului să facă imperiile și puterile Europei din acele vremuri, nici cu forța armelor și nici cu forța politică, adică să desființeze dreapta credință ortodoxă și libertatea poporului român, s-a reușit acum, nu prin forță ci prin actul liber asumat de adeziune a statului Român la Uniunea Europeană, act care a îngrădit până la desființare suveranitatea națională, libertatea politică și legislativă.

Legislația Uniunii Europene este obligatorie pentru România, fapt care nu s-a întâmplat în istoria noastră. Legislația imperiilor care au dominat țările române nu s-a impus niciodată pe teritoriul lor. Actele normative mai importante care trebuie adoptate de Parlament trebuie acum să fie mai întâi avizate de către organismele Uniunii Europene. Independența politică a României este îngrădită deoarece politica internă și externă a României se realizează în raport cu deciziile politice ale acestei organizații suprastatale.

Libertatea cultului ortodox și a Bisericii Ortodoxe este îngrădită de deciziile guvernanților loiali fără rezerve directivelor care vin de la Bruxelles, fapt de asemenea fără precedent în istoria noastră. Libertățile individuale și demnitatea persoanei sunt și ele afectate de umanismul raționalist protestant și ateu impus de cei care conduc Uniunea Europeană. Această realitate dureroasă este un exemplu clar al faptului că democrația poate duce la dictatură.

Colaborarea și cooperarea între state este necesară mai ales în contextul actual al diferitelor forme de globalizare. Dar relațiile internaționale, directe sau prin organizații internaționale, trebuie să se bazeze pe un comportament politic loial principiilor statului de drept din partea tuturor participanților, fără dominare politică economică și juridică, pe respectarea suveranității, a credinței, a libertății, a culturii și civilizației fiecărui popor.

Uniunea Europeană ca organizație suprastatală nu aplică aceste principii democratice, ci principiul dominării. Ca popor, trebuie să ne ferim de libertatea care poate să ducă la robia cea rea, cum spune Sfântul Issac Sirul, până când mai avem timp și iubirea milostivă a Domnului este cu noi. Dumnezeu să ne ajute !

Bibliografie

  1. Isac Claudia, Ecobici Nicolae,Efectele globalizări,articol publicat în https://www.utgjiu.ro/revista/ec/pdf/2007-01/8_Isac%20Claudia%20.pdf
  2. Ion Jinga, Uniunea Europeană în căutarea viitorului, Editura C.H.beck, București, 2008
  3. Bianca Selejan- Guțan, Spațiul european al drepturilor omului, Editura C.H. Beck, București, 2008
  4. Marius Andreescu, Andra Puran, Drept constituțional. Teoria generală și instituții constituționale. Jurisprudență constituțională, ediția a 4-a, Ed. C.H. Beck, București, 2020
  5. Mircea Cosea, Uniunea Europeană,cu bune și cu rele, Ed. Creator, București, 2020
  6. Dan Vataman, Ion David, România și Uniunea Europeană, istorie și actualitate, Ed. Universul Juridic, 2019
  7. Christopher Booker, Richard North, Uniunea Europeană sau marea amăgire,Ed. Antet Revoluțion, Bucurtești, 2015
  8. Diego Varela, Guvernarea Uniunii Europene,Ed. Institutul European, Iași, 2008
  9. Augustin Fuerea, Dreptul Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București,2016
  10. Isac Claudia, Ecobici Nicolae, Efectele globalizări, articol publicat în https://www.utgjiu.ro/revista/ec/pdf/2007-01/8_Isac%20Claudia%20.pdf
  11. Ion Jinga, Uniunea Europeană în căutarea viitorului, Editura C.H.beck, București, 2008
  12. Bianca Selejan- Guțan, Spațiul european al drepturilor omului, Editura C.H. Beck, București, 2008
  13. Marius Andreescu, Andra Puran, Drept constituțional. Teoria generală și instituții constituționale. Jurisprudență constituțională, ediția a 4-a, Ed. C.H. Beck, București, 2020
  14. Mircea Cosea, Uniunea Europeană,cu bune și cu rele, Ed. Creator, București, 2020
  15. Dan Vataman, Ion David, România și Uniunea Europeană, istorie și actualitate, Ed. Universul Juridic,2019
  16. Christopher Booker, Richard North, Uniunea Europeană sau marea amăgire,Ed. Antet Revoluțion, Bucurtești, 2015
  17. Diego Varela, Guvernarea Uniunii Europene,Ed. Institutul European, Iași, 2008
  18. Augustin Fuerea, Dreptul Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București,2016

 

17-06-2021
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu
utzu - 21-06-2021:

Vă mulţumesc mult pentru acest articol domnule judecător. Sunt un cititor avid al articolelor dvs.

Sunt dezamăgit de faptul că cea mai recentă carte a dvs (https://www.ujmag.ro/economie/altele/cultura-ortodoxie-si-constitutionalism-studii-si-eseuri) cuprinde greşeli de culegere a textului şi greşeli gramaticale inexplicabile, cu atât mai mult cu cât nu se regăsesc în textele publicate pe acest site, deci este o vină a editorului. 

Îmi pare foarte rău că ceea ce scrieţi dvs este atât de puţin vizibil la nivelul publicului, pentru că efectiv ne lipseşte aparatul critic i modelul analitic necesar pentru a înţelege abaterea societăţii/statului de la ordinea de drept. Vă doresc multă sănătate şi spor în demersurile dvs! Doamne, ajută!

agaton - 21-06-2021:
Până va răspunde autorul, vă informăm că tot anul acesta a mai apărut o carte a autorului, la editura noastră (https://www.agaton.ro/produs/6043). Fără greșeli, sper! De asemenea, mai avem pe site si alte 3 carti ale lui.
Doamne ajută!
ANDREESCU MARIUS - 11-08-2021:

  Stimate domn UTZU,

       Vă mulțumesc foarte mult pentru  interesul dumneavoastră referitor la articolele scrise de mine și pentru aprecieri. Studiile sunt scrise la nivelul modestelor mele cunoștințe teoretice, dar cu sinceritate și credință, în baza experienței mele de viață și profesionale.  Am constatat și eu cu regret greșelile din textul  cărții la care vă referiți.  Mă străduiesc să fac o bună corectură textului mai înainte de a-l trimite la  vreo editură sau revistă, cu toate că posibilitățile mele de tehnoredactare sunt modeste. Editurile au obligația de a verifica și de a corecta materialul trimis  dar nu întotdeauna se întâmplă așa. Am colaborat cu mai multe edituri, dar singurele care au  verificat și  corectat materialul trimis sunt C.H. Beck din București și Agaton din Făgăraș. Mulțumesc  redactorilor și tehnoredactorilor  de la aceste Edituri pentru profesionalism.

      Este adevărat, o mare parte din membrii societății civile de astăzi și chiar  politicieni sau cei care exercită puterea  nu  sunt interesați de  dreapta credință, de valori, sau de astfel de idei  cum sunt cuprinse și în modestele mele studii. Ca să poți să intri în rezonanță cu o idee  îți trebuie un minim aparat conceptual  și mai ales deschiderea sensibilă și intelectuală  pentru asemenea abordări teoretice. Din nefericire, astăzi preocuparea  multora dintre noi pentru sporire spirituală este înăbușită de grijile vieții, de pragmatism  și materialism, de abandonare în mecanismul economic  bazat pe concurență, acumulare și consum, specific acestei epoci. Sper să vină vremuri  mai bune, dacă nu pentru noi  cel puțin pentru generațiile viitoare, vremuri în care dreapta credință  și adevăratele valori existențiale și spirituale să triumfe asupra materialismului ș utilitarismului de orice fel. 

     Vă doresc sănătate deplină și toate cele bune. Dumnezeu să vă ajute !
        Cu  aleasă considerație,
  Dr. Marius Andreescu  
mai mult...