Credința, iubirea și jertfa Sfinților Martiri Brâncoveni

 Printre sfinții pe care i-a răsărit pământul țării noastre, Constantin Brâncoveanu ocupă un loc deosebit. Exemplul său rămâne totdeauna viu pentru românul care, nu de puține ori, a fost greu încercat în credința lui strămoșească. Jertfa sa a revigorat spiritul național și a dat putere credinței Bisericii noastre, el fiind, pentru poporul român, exemplul mucenicului prin excelență. Călăuzit de credință, în viață și în domnie a apărat interesele religioase ale românilor şi ale lumii ortodoxe, a ctitorit lăcașuri de cult, a tipărit şi răspândit cărțile Bisericii și, deși ar fi putut fi cruțat, nu și-a renegat credința nici în clipele cruntului martiriu.

 Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu a fost un deschizător de drum în cultura și spiritualitatea română. Stilul arhitectural întemeiat de el și fondat pe tradițiile românești dar și pe elemente ale culturii europene îi poartă numele

 Sfințenia domnitorului a intrat în conștiința populară și pentru jertfa sa și a fiilor săi. „Slujba mea este să îndur nevoile și să rabd năpăștile și chiar să-mi vărs sângele în numele lui Hristos şi al Domnului nostru Dumnezeu, pentru credință” îi scria domnitorul Constantin Brâncoveanu Țarului Petru cel Mare al Rusiei, știindu-și parcă dinainte tragicul sfârșit.

 Istoria l-a înscris pe voievodul martir Constantin Brâncoveanu în rândul marilor domnitori ai neamului nostru, iar Biserica l-a trecut în rândurile sfinților martiri, apărători ai credinței creștine şi ctitori de locașuri sfinte, alături de cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu, Matei și de sfetnicul Ianache (Văcărescu), aceștia fiind canonizați de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în data de 20 iunie 1992, cu data de pomenire în 16 august și proclamați solemn ca sfinți prin Tomosul Sinodal de Canonizare, citit în data de 15 august 1992, în Biserica Sfântul Gheorghe-Nou din București, ctitorie brâncovenească în care se află mormântul domnitorului.

 La 24 iunie 2020, plenul Camerei Deputaților a adoptat un proiect de lege prin care se declară ziua de 16 august ca „Ziua națională pentru comemorarea martirilor Brâncoveni și de conștientizare a violențelor împotriva creștinilor”. Proiectul de lege a fost adoptat şi de Senat, Camera Deputaților fiind for decizional în acest caz .Textul Legii nr. 134/2020 pentru declararea zilei de 16 august ca Ziua națională pentru comemorarea martirilor Brâncoveni şi de conștientizare a violențelor împotriva creștinilor a fost publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 626 din 16 iulie 2020. Este un omagiu binemeritate Sfinților martiri Brâncoveni și tuturor martirilor neamului românesc a căror credință, iubire și jertfă constituie temelia existenței poporului român.

 Viața și activitatea Sfântului voievod Constantin Brâncoveanu

 Sfântul Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654, din părinții Matei şi Stanca Brâncoveanu (sora domnitorului Șerban Cantacuzino). La vârsta de un an a rămas orfan de tată, fiind crescut împreună cu frații săi Barbu și Matei, de Păuna Greceanu, bunica după tată la moșia Brâncoveni a stolnicului Constantin Cantacuzino. Aici a învățat grecește, latinește și slavonește, o aleasă cultură de la mari dascăli şi clerici ce se va exprima apoi prin ctitoriile făcute, prin înființarea de tipografii, de școli, cât şi prin legăturile pe care le-a avut cu personalitățile veacului care au poposit pe aceste meleaguri sau cu care a avut legături.

 Ascensiunea lui Constantin Brâncoveanu la domnie a reprezentat un moment culminant, pe plan social-politic, în afirmarea acestui puternic neam boieresc marcat de evenimente tragice. Tatăl domnului, Papa Brâncoveanu, își pierduse viața ucis de seimeni, în 1655, sub dealul Mitropoliei bucureștene, iar Preda Brâncoveanu, vornicul, bunicul său, fusese ucis la Târgoviște din porunca lui Mihnea al III-lea, în 1658

 Anul 1674 a fost cel în care Constantin Brâncoveanu s-a căsătorit cu Marica (Maria) – fiica postelnicului Neagoe din Negoiești și nepoata lui Antonie-Vodă din Popești, domn al Țării Românești între 1669 și 1672. Familia Brâncoveanu a fost binecuvântată de Dumnezeu cu unsprezece copii: Stanca, Maria, Ilinca, Constantin, Ștefan, Safta, Radu, Ancuța, Bălașa, Smaranda și Matei. Sunt 11 copii – 4 fii și 7 fiice – pe care i-au crescut ca niște părinți harnici, înțelepți și generoși. Doamna Marica Brâncoveanu s-a arătat ca o femeie curajoasă, evlavioasă și iubitoare de Biserică și neam, reprezentând împreună cu voievodul un model demn de urmat pentru familia creștină, pentru educația creștină a copiilor, pentru multa statornicie în mărturisirea dreptei credințe și promovarea valorilor culturii creștine.

 Constantin Brâncoveanu, ca nepot al voievodului Șerban Cantacuzino (ianuarie 1679 - 29 octombrie/ 8 noiembrie 1688) a deținut multe funcții administrative și politice, pe care le-a îndeplinit cu o abilitate diplomatică demnă de unchiul său celebru. La 25 de ani, ajunge mare agă, iar după nouă ani era deja mare logofăt al Țării Românești.

 Din această funcție după moartea unchiului său, la insistențele boierilor Cantacuzini și după plata unor importante sume de bani către Înalta Poartă Constantin Brâncoveanu, ales de către boierii Țării, este recunoscut la 29 octombrie 1688, ca domn al Țării Românești. După primirea caftanului domnesc de la Istanbul, Mitropolitul Țării Românești fiind Teodosie, împreună cu Patriarhul Constantinopolului Dionisie al III-lea, aflat la București, au binecuvântat în Catedrala mitropolitană pe noul voievod al Ungrovlahiei, citindu-i molitfa de domnie. Astfel a început domnia Sfântului voievod Brâncoveanu, o domnie importantă pentru Creștinătatea ortodoxă și mai ales pentru Țara Românească, aflată la confluența intereselor otomane, habsburgice și rusești.

 Sfântul voievod martir Constantin Brâncoveanu a simțit și a lucrat pentru unitatea neamului românesc, în pofida împărțirii acestuia în trei mari provincii distincte. El a fost un domnitor învățat și un promotor al educației și al culturii, care a sprijinit tipărirea a numeroase şi valoroase lucrări de cultură teologică și laică, încât, pe vremea domniei lui, prin dezvoltarea culturală intensă în diferite direcții, orașul București a devenit un centru spiritual şi cultural semnificativ în sud-estul Europei, iar domnitorul Țării Românești un mare susținător al culturii în întreg spațiul românesc. De aceea, domnia lui a fost considerată „o monarhie culturală” (N. Iorga).

 Domnia lui Constantin Brâncoveanu a marcat în Țara Românească o perioadă de progres economic și cultural-artistic, de inițiative de modernizare a aparatului statal, de reformare a sistemului fiscal. Brâncoveanu a organizat cancelaria statului în vederea întreținerii raporturilor cu puterile străine. Epoca brâncovenească s-a deschis influențelor occidentale care au început să prevaleze asupra celor orientale. Astfel s-a creat o sinteză originală națională, prin aportul tradiției răsăritene și a celei occidentale.

 Principalele direcții ale politicii interne a lui Constantin Brâncoveanu au fost: întărirea rolului domniei; reorganizarea sistemului fiscal; promovarea unor relații strânse cu Moldova și Transilvania. În ce privește politica externă, Constantin Brâncoveanu a încercat să mențină o politică echilibrată între Imperiul Otoman, căruia îi era vasal, și Sfântul Imperiu Roman (Habsburgic), a cărui expansiune ajunsese până la hotarele Țării Românești (după cucerirea Transilvaniei, recunoscută de Poarta Otomană prin tratatul de pace de la Karlowitz, din 1699).

 Politic, Brâncoveanu inaugurează etapa negocierilor diplomatice și a stabilirii de relații personale cu conducătorii importanți ai lumii de atunci. El „a știut să servească pe turci, de nevoie, fără să părăsească nici un drept al țării sale”, fiind un domnitor creștin, „răspunzător de pacea, apărarea, buna chiverniseală a țării, liniștea locuitorilor ei, învățătura copiilor, judecarea pricinilor cu dreptate, după pravilă, ajutorarea săracilor şi alte fapte cuviincioase unui adevărat cârmuitor de țară”.

 Însă, în 1709, o conjunctură europeană nefavorabilă și unele greșeli politice ale lui Constantin Brâncoveanu au dus la sfârșitul său tragic și la dezastrul familiei sale. Regele Suediei, Carol al XII-lea, fusese învins la Poltava de către țarul Rusiei, Petru cel Mare. Armata rusă a intrat pe teritoriul Moldovei, pentru a se lupta cu turcii, aliații lui Carol al XII-lea. Brâncoveanu a încercat să se alieze cu rușii, trimițându-i țarului o scrisoare în care îi promitea că îl va ajuta la aprovizionarea armatei. Petru cel Mare i-a mulțumit și i-a trimis 300 de pungi cu aur, contravaloarea serviciilor pentru aprovizionarea armatei ruse. Tot în acel timp, turcii îi dăduseră domnia Moldovei lui Dimitrie Cantemir, dușman declarat al familiei Brâncovenilor, cu însărcinarea expresă de a raporta Divanului orice mișcare făcută de Constantin Brâncoveanu. Primul lucru pe care l-a făcut însă Cantemir a fost să se alieze cu țarul. Prudent, Brâncoveanu a încercat să mențină un echilibru între cele două tabere. El și-a adunat oștile în tabăra de la Urlați (județul Prahova), aproape de granița cu Moldova. În cazul în care rușii ar fi intrat în Țara Românească, s-ar fi aliat cu ei; dacă însă turcii ar fi fost mai rapizi, ar fi rămas de partea acestora. Planurile i-au fost dejucate chiar de către vărul său, spătarul Toma Cantacuzino, care, împreună cu mai mulți boieri, a trecut în tabăra țarului. Brâncoveanu i-a trimis înapoi lui Petru cel Mare cele 300 de pungi, iar turcilor proviziile, contribuind la eșecul militar al țarului, în bătălia de pe Prut (Stănilești, 1711), care s-a văzut nevoit să încheie pace cu turcii.

 Deși pe moment Brâncoveanu și-a păstrat tronul, turcii nu i-au iertat încercarea de trădare din 1711. Răzbunarea lor a venit abia după trei ani, în 1714, când Brâncoveanu nici nu mai bănuia că ar mai putea avea dușmani puternici. Însă, toate rudele lui, Cantacuzinii, care îi sprijiniseră până atunci domnia, se întoarseră de această dată împotriva lui. Deși Brâncoveanu făcuse mari eforturi pentru a-i convinge pe otomani că gestul spătarului Toma Cantacuzino, de a trece de partea rușilor în timpul războiului ruso-turc din 1711, nu exprimase și voința sa, o nouă acuzație s-a adăugat la adresa sa. Învinuit, după cum spunea cronicarul turc Mehmed Rașid că „adunase multe bogății și arme pentru a se opune și pregăti o răscoală, așteptând ca să-și arate dorința de a domni în chip absolut independent”, Brâncoveanu a fost mazilit în anul 1714. Împreună cu familia sa, a fost dus la Istanbul și închis la Edicule („Cetatea celor șapte turnuri”), iar toate averile sale i-au fost confiscate.

 Pe 15 august 1714 a fost executat la Istanbul, împreună cu cei patru fii ai săi (Constantin, Ștefan, Radu și Matei), precum și cu sfetnicul său Ianache Văcărescu.

 Sfântul voievod Brâncoveanu a ctitorit 24 biserici din temelie în Țara Românească; a înființat sau ajutat Academia domnească (1694), Școala de la Mănăstirea Colțea (începutul sec. al XVIII-lea), Școala de pictori de la Mănăstirea Hurezi, Școala domnească de slavonie de la Biserica „Sfântul Gheorghe Vechi”; cu ajutorul unor iscusiţi ierarhi, precum Sfântul Ierarh Antim Ivireanul, a înființat patru tipografii (București, Târgoviște, Snagov și Râmnic); a tipărit peste 84 de cărți în 96 de volume, având un tiraj de 5000 de exemplare, folosind texte bilingve, tipărind cărți de cult, teologice, traduceri din Sfinți Părinți, cărți necesare școlilor, cărți istorice, în apărarea credinței ortodoxe, precum şi cărți în alte limbi; a organizat biblioteci (cum ar fi cea de la Mănăstirea Hurezi care avea peste patru sute de volume din toate domeniile şi în diferite limbi); a sprijinit lupta creștinilor din alte teritorii oferind o tiparniță, precum și cărți creștinilor din Siria (Alep), sau susținând românii ortodocși din Transilvania împotriva Uniației și a prozelitismului catolic. De asemenea, a îndepărtat curentul slavon şi grecesc ce se făceau prezente nu numai în Biserică, ci si la curțile domnești.

 De numele lui Brâncoveanu se leagă în special tipărirea în 1688 a primei ediții a traducerii integrale în limba română a Bibliei. S-a numit Biblia de la București, traducerea a început în timpul domniei lui Șerban Cantacuzino în jurul anului 1682, dar a fost tipărită în timpul domniei lui Brâncoveanu. La traducere au lucrat un grup de cărturari între care și frații Șerban Greceanu și Radu Greceanu. Acesta din urmă avea să devină în 1693 cronicarul oficial al domniei lui Constantin Brâncoveanu, scrierea sa cea mai cunoscută fiind intitulată „Începătura istorii vieții luminatului și preacreștinului domnului Țării Românești Io Constantin Brâncoveanu Basarab voievod”.

 Au fost tipărite, tot în limba română, Psaltirea, Sfânta Evanghelie, Molitfelnicul, Octoihul, Liturghierul, Ceaslovul, Apostolul şi predicile lui Ioan Gură de Aur, sub titlul Mărgăritarele. S-au tipărit în special cărți pentru slujbele religioase şi pentru școlile din Țara Românească și din Moldova, dar și pentru susținerea ortodoxiei din Transilvania și Maramureș, pentru popularizarea teologiei și a vieților sfinților și chiar romane cavalerești, iar tipăriturile erau împodobite artistic, paginile aveau frontispiciu, inițiale și litere mari și frumoase.

 Cărțile nu erau vândute, ci împărțite gratuit de către Domnie sau Mitropolie, și aveau ca scop susținerea cultului ortodox, iar tipărirea se făcea cu banii lui Brâncoveanu și ai Mitropolitului Antim. Cărțile destinate românilor foloseau cuvintele înțelese de toți, fără topica străină, cu fraze simple și elegante și de aceea limba din tipăriturile Epocii brâncovenești a adus o contribuție însemnată la formarea limbii literare.

 Dar poate cel mai important act de susținere a lumii ortodoxe a fost inițiativa lui Brâncoveanu de a fi tipărite cărți de slujba și de învățătură a credinței și în limbile greacă, arabă şi georgiana. Pentru preoții ortodocși din Arabia, care nu aveau cărți de cult, s-au tipărit un Liturghier și un Ceaslov în greacă şi arabă, iar la Alep, în Siria, a fost trimisă o tipografie și litere arabe turnate în tipografia de la Snagov cu care s-a tipărit Psaltirea arabă, având pe frontispiciu stema Țării Românești şi inițialele lui Constantin Brâncoveanu. Tipografia a funcționat aproape doua secole şi a tipărit mai mult de 70 de titluri. Voievodul Brâncoveanu a trimis o tipografie și în Georgia, în patria mitropolitului Antim, unde s-au tipărit Evanghelia și Liturghierul în limba georgiana.

 În 1701 la tipografia din București, tot la inițiativa lui Constantin Brâncoveanu, s-a tipărit și prima carte în limba turcă din toată lumea otomană, numită „Proschinitarul Ierusalimului și a toată Palestina”.

 Pentru a susține ortodocșii s-au făcut donații de cărți și tipografii, de bani, odoare și obiecte bisericești pentru românii din Transilvania, dar și pentru Patriarhia Ecumenică de la Constantinopole, cea mai înalta autoritate canonică a lumii creștin-ortodoxe, pentru Mănăstirile din Athos și de la Muntele Sinai, pentru locurile sfinte de la Ierusalim, Patriarhiile din Antiohia și Alexandria, mănăstirile și bisericile de peste Dunăre din Serbia și Bulgaria.

 Pe lângă scrierile religioase, propovăduirea ortodoxiei în occidentul catolic și protestant s-a făcut și prin relațiile cu marile universități europene ale vremii, mai ales Oxford și Cambridge, unde au fost trimiși teologi formați la Academia Domnească de la Sfântul Sava înființată de Brâncoveanu în 1694. Academia cu predare în limba greacă corespundea unei Facultăți de filosofie și litere și forma tineri români, greci, bulgari, sârbi și aromâni și se bucura de un mare prestigiu în Europa.

 În apărarea credinței românilor Brâncoveanu nu era însă singur; întreținea corespondență cu duhovnici, diaconi, preoți și ierarhi din întreg spațiul ortodox, iar la Curtea Domnească de la București erau prezente importante fețe bisericești. Marele teolog Antim Ivireanul, de origine georgiana, a fost adus la curte la scurt timp după ce Brâncoveanu a urcat pe scaunul domniei și a trăit în preajma domnitorului până în 1708 când a fost ales mitropolit al Ungrovlahiei. În Țara Românească a învățat limba română și slavona, meșteșugurile tiparului și gravurii și i s-a încredințat conducerea tipografiei domnești din București. Prin cele 63 tipărituri lucrate de el însuși sau patronate de el în diferite limbi, este considerat, alături de Diaconul Coresi, autorul primelor cărți în limba română, cel mai mare tipograf din cultura medievală românească.

 Antim Ivireanul s-a născut în Iviria (Georgia de astăzi), în anul 1650, dar activitatea sa în slujba bisericii și-a desfășurat-o în Țara Românească. A fost de tânăr luat în robie de către turci. Fiind ulterior eliberat, a învățat sculptura în lemn, caligrafia, pictura, broderia, precum și limbile greacă, arabă și turcă. S-a călugărit sub numele de Antim iar mai târziu a fost hirotonit ieromonah. În 1689 a fost adus de către Sfântul voievod Brâncoveanu în Țara Românească. În 1691 i s-a încredințat conducerea tipografiei domnești din București, în care au fost imprimate nenumărate cărți de cult, dar și laice.

 În anul 1696 a devenit egumen la Mânăstirea Snagov, unde a mutat și tipografia domnească. Acolo a tipărit 15 cărți: 7 grecești, 5 românești, una slavonă, una slavo-română și una greco-arabă (Liturghierul greco-arab, în 1701, prima carte din lume tipărită cu caractere arabe). Între 1701 și 1705 și-a reluat activitatea tipografică la București, unde a tipărit alte 15 cărți.

 Din anul 1705 este episcop de Vâlcea. Nu a pregetat să continue imprimarea cărților bisericești. Din anul 1708 este mitropolit al Ungrovlahiei (Țara Românească), Printre alte activități, în această calitate, înființează, ca și la Râmnicu Vâlcea, o tipografie la Târgoviște, unde a tipărit un număr de 18 cărți (11 românești, 5 grecești, una slavo-română și una slavo-româno-greacă), între care se remarcă cele românești. Trebuie subliniat rolul lui Antim Ivireanul în propășirea culturii române. Pe lângă activitatea sa de ierarh al Bisericii din Țara Românească, el a fost tipograf, redactor, editor și creator de limbaj bisericesc în limba română.
 A avut un rol însemnat în introducerea completă și definitivă a limbii române în toate slujbele Bisericii. Deși româna nu era limba sa nativă, a reușit să creeze o limbă liturgică românească limpede, care a fost înțeleasă de contemporanii săi și este folosită până astăzi. A fost și un mare om de cultură: tipograf, gravor, teolog și autor al celebrelor Didahii (o colecție de predici folosite la Marile Sărbători de peste an). Este ctitorul Mânăstirii Antim din București.

 La insistențele Porții Otomane, a fost exilat în anul 1716. Și-a dat viața pentru credința creștină, fiind ucis de ostașii care îl escortau pe drumul exilului. La câțiva ani după uciderea sa, a fost reabilitat de către Patriarhia Ecumenică care a ridicat pedeapsa nedreaptă de caterisire.

 Sfântul Antim Ivireanul a fost canonizat de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române în 1992 (actul sinodal din 20 iunie, proclamarea oficială a canonizării având loc la 21 iunie 1992). Ziua sa de prăznuire este 27 septembrie.

 Constantin Brâncoveanu și-a arătat dragostea față de credința ortodoxă și prin construcția de biserici, zidite prin inițiativa domnitorului într-o combinație de stiluri arhitecturale care îmbina tradițiile artistice locale, influențele orientale bizantine și formele occidentale ale Renașterii. Constantin Brâncoveanu a fost unul dintre cei mai mari ctitori de biserici și mănăstiri din țările române.

 Încă înainte de a ajunge domnitor Constantin Brâncoveanu a ridicat două biserici, una la Potlogi și alta la Mogoșoaia, lângă București. După ce s-a urcat pe tronul Țării Românești, Brâncoveanu a mai ctitorit tot în București încă trei biserici, pe locul unora mai vechi: biserica Sfântul Ioan cel Mare sau „Grecesc”, demolată în secolul trecut, biserica mănăstirii Sfântul Sava, demolată în secolul trecut și Biserica Sfântul Gheorghe Nou. În această din urmă biserică au fost depuse și osemintele ctitorului, în anul 1720, aduse în ascuns de la Constantinopol, de către soția sa, doamna Marica. A mai zidit o biserică în satul Doicești (județul Dâmbovița).

 Împreună cu unchiul său, spătarul Mihai Cantacuzino, a ridicat mănăstirea din Râmnicu Sărat. În vara anului 1690, Constantin Brâncoveanu a pus piatra de temelie a celei mai mari dintre ctitoriile sale ,Mânăstirea Hurezi cu hramul Sfinților Împărați Constantin și Elena. Printre alte biserici și mănăstiri ctitorite sau refăcute de bine credinciosul voievod, trebuie amintite: Mânăstirea Surpatele, Mânăstirea Polovragi, Mânăstirea Sâmbăta, Biserica Sfântul Nicolae din Făgăraș și Mănăstirea Turnu din Târgșoru Vechi (județul Prahova).

Sfântul voievod Constantin Brâncoveanu a dezvoltat, consolidat și înfrumusețat și Mânăstirile Arnota, Dintr-un Lemn, Mamu și Bistrița.

 Prin ctitoriile și daniile sale a întărit Ortodoxia sud-dunăreană aflată sub prigoana islamului otoman, dar și pe cea ardeleană asaltată de uniatismul catolic și de protestantismul Reformei. Sfântul voievod martir Constantin Brâncoveanu a fost un mare ctitor de mănăstiri şi biserici, ridicând din temelie unele noi şi restaurând sau înzestrând altele mai vechi în Țara Românească și în Transilvania.

 Totodată, Sfântul Constantin Brâncoveanu a ajutat cu generozitate întreaga creștinătate răsăriteană ortodoxă aflată sub stăpânire otomană, prin acordarea de importante ajutoare financiare şi materiale Patriarhiilor din Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim, Bisericii Georgiei, precum și multor mănăstiri și locașuri sfinte din Muntele Athos. În toată această purtare de grijă el a arătat multă dărnicie, evlavie şi demnitate, rămânând peste timp o pildă vie pentru domnitorii creștini și pentru susținătorii culturii creștine. Există unele mărturii istorice care arată că Patriarhii de la Constantinopol și mai ales Patriarhii Ierusalimului și ai Antiohiei au fost găzduiți de multe ori la curtea Sfântului domnitor Constantin Brâncoveanu, iar acesta, pe lângă alte ajutoare, le tipărea şi cărți bisericești în limbile lor, între care și prima carte din lume tipărită în limba arabă (Liturghierul greco-arab, la Mănăstirea Snagov, în anul 1701). Această grijă a lui pentru Sfânta Biserică Ortodoxă l-a determinat să devină un mare misionar, un domnitor creștin evlavios și darnic.[1]

 Dincolo de toate aceste aspecte ale personalității și firii conducătorului român, marea sa vocație a fost cea de ctitor, după cum mărturisește mitropolitul Bartolomeu Anania: „Mucenicia lui Brâncoveanu e încununarea unei vieți de creator. Nu a avut, desigur, vocația martiriului (în fapt, martiriul nici nu este o vocație, ci un destin asumat), dar l-a stăpânit o mare vocație de ctitor, ale cărui roade le vedem și astăzi, semănate pe aproape jumătate din țară, din Mehedinți până-n Râmnicu Sărat şi din Făgăraș până-n Câmpia Dunării. Ar fi de ajuns să ne oprim la Hurezi spre a ne da seama de amploarea şi măreția geniului brâncovenesc”.[2]

 Stilul brâncovenesc

 Denumirea de Stil Brâncovenesc sau de artă brâncovenească caracterizează istoriografia română de arhitectură şi arte plastice în Ţară Românească din timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu. Deoarece această epocă a influențat în mod hotărâtor evoluțiile de mai târziu, termenul se folosește prin extensie și pentru a descrie operele de artă din vremea primilor Mavrocordați, până către 1730.

 În această epocă, domnitori ca Șerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, Nicolae Mavrocordat, mitropoliți ca Varlaam, Theodosie, Antim Ivireanu, episcopi ca Ștefan Mitrofan, stăreți ca arhimandritul Ioan de Hurezi, Ilarion de Cozia şi erudiți ca frații Greceanu, Radu Popescu, Constantin Cantacuzino realizează în același timp o amplă operă de reactualizare a tradiției bizantine. La curtea domnească a avut loc o adevărată renaștere bizantină.

 Stilul brâncovenesc reprezintă un sincretism între tradiții artistice locale, valahe, bizantine şi alte influențe orientale și forme occidentale, ale Renașterii, cum ar fi școala italiană. Stilul arhitectural brâncovenesc este recunoscut astăzi că fiind “primul stil românesc”. Principalele caracteristici ale stilului sunt: elementele de pietrărie prelucrată artistic; relieful accentuat prin tehnică "a jour" atât în sculptarea pietrei, cât și în prelucrarea artistică a lemnului, predomină motivele vegetale: acantul, vrejuri, strugurii, floarea soarelui. Istoricii de artă caracterizează uneori stilul prin analogie cu renașterea apuseană, datorită structurilor sale clare, raționaliste, dar exuberanța lui decorativă permite și folosirea termenului de „Baroc brâncovenesc”.

 Exemple remarcabile ale stilului Brâncovenesc sunt mânăstirile ctitorite de Sfântul Voievod, în mod deosebit Mânăstirea Hurezi. Alte exemple ale acestui stil arhitectural sunt palatele ridicate în epoca brâncovenească mai ales în apropierea unor pânze de apă, în cadrul unor incinte rectangulare. Poarta și anexele gospodărești sunt îndeosebi situate pe latura opusă reședinței, care este organizată pe 2 niveluri, deasupra unor pivnițe înalte. Soclul clădirilor include de obicei și parterul. Palatele au pe latura dinspre curte un foișor cu scară, pe latura dinspre lac o logie. Dotate cu aducții de apă, cu băi şi grupuri sanitare, reședințele domnești ofereau un confort nemaiîntâlnit până atunci. Mogoșoaia și Potlogi sunt singurele palate brâncovenești din România.

 Dintre numeroasele ctitorii și construcții brâncovenești am ales pentru o scurtă prezentare pe cea mai de seamă: Mânăstirea Hurezi, renumita lavra domneasca a familiei Brâncoveanu, se află așezată la poalele line ale Muntelui Căpățânii, la marginea satului Romanii de Sus, localitate aflată la o distantă de aproximativ 50 de kilometri înspre vest de Râmnicu-Vâlcea. Fiind considerată cea mai reprezentativă construcție în stil brâncovenesc din întreaga țară, Mânăstirea Hurezi este și cel mai mare ansamblu monahal din Romania. Singurătatea și liniștea de odinioară a locului era tulburata doar de cântecele huhurezilor, păsări de noapte, care au și dat denumirea locului. Ansamblul monahal de la Hurezi se întinde pe mai mult de trei hectare, cuprinzând Mânăstirea propriu-zisă, Biserica Bolnița, Schitul Sfinților Apostoli și Schitul Sfântul Stefan. Acestora li se poate adaoga, în mod firesc, și Biserica Sfinții Îngeri, ctitorită tot de unul dintre stareții Mânăstirii celei mari, aflată puțin mai la sud de incinta Mânăstirii. Începând cu anul 1993, Mânăstirea de la Hurezi se află pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO.

 În centrul incintei principale se află biserica cea mare de la Hurezi. Intrarea principală este așezată pe latura de miazăzi, sub o bolta largă care, la vreme de necazuri, se închidea cu o poartă masivă de lemn, ferecată cu fier, existentă și astăzi în forma ei originală. Biserica cea mare a Mânăstirii Hurezi, închinată Sfinților Împărați Constantin și Elena, a fost ctitorită între anii 1693-1697. Biserica cea mare are o lungime de 32 de metri și o înălțime de 14 metri, fiind zidită în formă de cruce și împărțită în pridvor, pronaos, naos și Altar. Adesea s-a spus că arhitectura acesteia a avut drept model biserica din Mânăstirea Curtea de Argeș.

 Sfântul Constantin Brâncoveanu văzând nestatornicia vremurilor, îndată după primirea sceptrului Țării, după cum glăsuiește hrisovul de întemeiere al Mânăstirii, "într-al doilea an al domniei noastre, pus-am temelie și am început a zidi mânăstire". Prin aceasta fapta cucernică, domnitorul își vedea împlinită o dorință sfântă, care-l frământa, după cum citim în pisania de deasupra ușii bisericii: "Nu voi intra in sălașul casei mele, nu mă voi sui pe așternutul patului de odihnă, nu voi da somn ochilor mei și pleoapelor mele dormitoare și repaos tâmplelor mele, până nu voi afla loc Domnului și sălaș Dumnezeului lui Iacob." (Psalmul 131)

 Urmând în cuvânt și în faptă pe Sfântul Prooroc și Psalmist David, el a înălțat cea mai de seama ctitorie a epocii sale, ctitorie care a atras admirația și prețuirea tuturor vizitatorilor, din toate timpurile. Astfel, Charles Diehl, cunoscătorul de artă bizantină, consideră ctitoria brâncovenească de la Hurezi drept "cea mai frumoasă din România".

 Biserica cea mare de la Hurezi a fost zugrăvită în frescă de către zugravii Constantin, Ioan, Andrei, Stan, Neagoe și Ioachim. Pe pereții acesteia, începând încă din pridvor, se află așezați nenumărați sfinți, cât și scene biblice și istorice, precum Sinoadele Ecumenice.

 Tabloul votiv este poate cel mai mare, deosebit și valoros din întreaga țară. Acesta înfățișează o veritabilă galerie de portrete istorice, de mare valoare artistică, înfățișând pe Sfântul Constantin Brâncoveanu, împreună cu întreaga lui familie, în care se distinge chipul doamnei Maria, alături de strămoșii lui direcți și de rudele din neamul Basarabilor și al Cantacuzinilor. De aici se înțelege și faptul că biserica se dorea a fi necropolă a familiei Brâncoveanu, cât și a neamului său.

 Pronaosul păstrează câteva morminte. Mormântul cel mai de seamă, lucrat din marmură și acoperit cu o placă sculptată, pregătit pentru ctitorul voievod, nu și-a împlinit însă niciodată rostul său. Un alt mormânt din pridvor, deosebit și el, este cel al vrednicului egumen, Ioan Arhimandritul.

 Catapeteasma cea mare, sculptată în lemn de tei și suflată cu aur, este donată de Doamna Maria Brâncoveanu. În rândul mobilierului din lemn, alături de extraordinarul iconostas sculptat și aurit, menționăm și Tronul Domnesc, maiestos sculptat, care poartă stema Cantacuzinilor. Alături de acestea, stranele și marele policandru, datează toate din vremea ctitorului[3].

Iubirea ca jertfă pentru Dumnezeu, dreapta credință ortodoxă și neam

În Vinerea Mare, Constantin Brâncoveanu împreună cu familia sa, însoțit de garda turcească au plecat spre Istanbul unde au ajuns după trei săptămâni grele. Aici, împreună cu cei patru fii ai săi și cu sfetnicul Ianache Văcărescu, au fost închiși în faimoasa temniță Yedikule, fiind supuși la torturi groaznice, pentru a-i forța să spună unde sunt ascunse averile din străinătate. Cruzimea nu s-a oprit aici, pentru că i-au întins o cursă punându-i pe umeri „caftanul de iertare” contra unei sume fabuloase de 20.000 pungi de aur. Din păcate, aceasta a fost o înșelătorie, pentru a-i smulge noi declarații. La toate acestea s-au mai adăugat și plocoanele către sultan din partea noului domn Ștefan Cantacuzino, pentru ca Brâncoveanu să nu scape cu viață.

 Executarea Brâncovenilor s-a stabilit pe data de 15 august, ziua cinstirii Adormirii Maicii Domnului, zi mare pentru creștinii ortodocși și, totodată, ziua de naștere a domnitorului, precum și onomastica soției sale, doamna Marica. Cât sadism!

Domnitorul, împreună cu copiii săi, înlănțuiți și cu urmele torturii pe trup, au fost plimbați de la închisoarea Yedikule către Serai, unde erau așteptați de suita sultanului Ahmed al III-lea, precum și de invitații săi speciali, ambasadorii creștini ai marilor puteri europene Franța, Rusia, Anglia și Imperiul Habsburgic.

 Jurisprudența otomană prevedea pentru creștinii condamnați la moarte posibilitatea de a fi grațiați de către marele muftiu dacă abjurau credința creștină, trecând la mahomedanism. Puterea credinței Brâncovenilor o vedem și în cuvântul de îmbărbătare spus mezinului Matei, de numai 12 ani: „Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-și piardă credința. Dacă este cu putință, mai bine să mori de o sută de ori, decât să-ți renegi credința strămoșească, pentru a mai trăi câțiva ani pe pământ”, a spus voievodul Brâncoveanu mezinului de 12 ani, ucis ultimul chiar sub ochii părintelui, fiind încredințat că a muceniciei cunună se ia prin botezul sângelui, iar de aici încolo nu mai păcătuiești, așa cum spunea Sfântul Ciprian al Cartaginei. Apogeul jertfei martirice a fost când Matei a zis călăului: „Vreau să mor creștin! Lovește!”.

 Mai întâi a căzut capul vistiernicului Ianache Văcărescu, apoi a lui Constantin, pe urmă a lui Ștefan și Radu, iar după o scurtă ezitare și a mezinului Matei, iar al domnului valah abia după ce a asistat la întreaga grozăvie.

 Cronicile Bălăcenilor privind măcelul de la Ialy-Kioşc a durat doar 15 minute. Cei șase au fost puși în genunchi, li s-a dat voie să-și rostească o rugăciune înainte de execuție, iar Brâncoveanu le spune fiilor săi: „Fii mei, fiii mei! Iată toate avuțiile şi orice alta am pierdut. Să nu ne pierdem încai sufletele. Stați tari, bărbătește, dragii mei, și nu băgați seamă la moarte. Priviți la Hristos, Mântuitorul nostru, câte au răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară au murit! Credeți tare în aceasta și nu vă mișcați din credința pravoslavnică pentru viața și lumea aceasta! Aduceți-vă aminte de Sfântul Pavel, ce zice: că nici sabie, nici îmbulzeală, nici moarte, nici alta orice nu-l va despărți de Hristos; că nu sunt vrednice muncile și nevoile acestea de aici spre mărirea ceea ce o va da Hristos. Acuma dară, o dulcii mei fii, cu sângele nostru să spălăm păcatele noastre”.

 Capetele lor au fost purtate pe străzile cetății în vârful sulițelor – fiind atârnate pentru trei zile la poarta saraiului, iar trupurile aruncate în Bosfor. Acestea au fost pescuite apoi de creștini și înmormântate în biserica Mănăstirii Maicii Domnului, de pe insula Halki, mănăstire zidită de împăratul Ioan al II-lea Paleologul și ajutată cu multe daruri de domnitorul Brâncoveanu.

 Doamna Marica, după ce a asistat la martirul propriei familii, a fost scoasă din închisoare, în luna martie a anului 1715 și exilată pentru un an în insula Kutai. În 1716 s-a întors în țară, dar abia în anul 1720 a reușit să aducă în țară osemintele martirilor, ajutată fiind de domnitorul Nicolae Mavrocordat și să le înmormânteze în Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București. De frica turcilor nu s-a scris nimic pe piatra funerară, ci doar o însemnare discretă gravată pe candela atârnată deasupra mormântului a făcut posibilă identificarea mormântului, după mai mult de două secole. Este greu de înțeles atitudinea ambasadorilor Europei creștine în fața barbariei masacrului păgân săvârșit împotriva familiei unui principe creștin, la care au asistat cu suflete împietrite. Puținele ziare europene care consemnează tragedia, precum și rapoartele diplomatice trimise din Constantinopol sunt mai preocupate de averea, decât de martiriul Beiului valah[4].

 Mesajul Sfinților martiri Brâncoveni

 „Învățăm din pilda Sfinților Martiri Brâncoveni să iubim pe Hristos și să fim ctitori de locașuri sfinte și de cultură creștină, să cultivăm întrajutorarea frățească față de creștinii ortodocși și să fim milostivi, să apărăm credința creștină, având în suflet iubire jertfelnică pentru Hristos și pentru Biserica Sa.

 În zilele noastre, jertfa pe care noi suntem chemați să o aducem nu este o jertfă sângeroasă, precum cea a voievodului martir Constantin Brâncoveanu, ci o dăruire sau o jertfă spirituală din timpul și confortul propriu, pentru a ne ruga mai mult și pentru a săvârși mai multe fapte ale iubirii milostive și darnice, spre a mărturisi mai puternic iubirea lui Hristos Cel răstignit și înviat și a ajuta Biserica în lucrarea ei pastorală și misionară în societatea de azi. Ca părinți, suntem datori să acordăm mai mult timp copiilor și tinerilor, învățându-i să cunoască tainele dreptei-credințe, să cultive speranța și dragostea, libertatea de a face binele și nu răul, spre a aduce bucurie celor din jurul lor, și să cinstească sfinții, eroii și înțelepții neamului, dascăli ai eroismului creștin, ai ajutorării semenilor și ai apărării Bisericii lui Hristos”[5].