In memoriam N. Steinhardt - 31 de ani de la trecerea la cele veșnice

„Opera ca şi moartea preface viaţa în destin. Opera e dătătoare de sens, ea este devenirea întru fiinţă. Ea e fiinţa, întru care şi-a aflat omul rostul” (N. Steinhardt)

S-au împlinit 31 de ani de la trecerea la cele veșnice a Monahului de la Rohia, cel care a dobândit ”dimensiunea mistică de iluminare”. „Pentru mine creştinarea se confundă cu o poveste de dragoste: o dublă îndrăgostire de biserica creştină şi de neamul românesc”. „Calea, Adevărul şi Viaţa” i-au fost lui Steinhardt, temelia vieţii spirituale desăvârşite: monahismul. Retras în „pustia înverzită a Rohiei”, el a urmat, aşa după cum ne va mărturisi Ioan Pintea, ”un anume ritm („ceas” îi spune în mănăstire) de vieţuire normală (liturghia, miezonoptica, chilia, biblioteca, trasul clopotelor). „Rohia mi-e un refugiu, un liman, o oază, un rai sieşi suficient; ”icoanele sunt înfăşurate în ştergare, după gospodăreasca modă maramureşeană. Ard lumânări din cele mai simple. Duşumeaua-i acoperită cu scoarţe numai pe alocuri. Cu atât mai puţin îmi e răsplătit lungul efort al drumului şi urcuşului. Nimic somptuos, rar, „adânc”, „tulburător”. Dar se revarsă din belşug asupră-mi, supraabundent, tot farmecul inefabil al credinţei. În sensul cel mai riguros, mai neprihănit şi irezistibil al cuvântului: nădejdea celor nevăzute.”( Nicolae Steinhardt, ”Dăruind vei dobândi”).

În ”Jurnalul discontinuu cu N. Steinhardt”, Ioan Pintea rememorează ”cu ochii cugetători ai inimii” trecerea la odihna veșnică” a monahului de la Rohia: Eram bibliotecar la Biblioteca Județeană din Bistrița când am primit ultima scrisoare de la Părintele Nicolae. O scrisoare lungă cu multe rugăminți și explicații. Era, de fapt, ultima scrisoare expediată cuiva de N. Steinhardt, o scrisoare post-mortem. Cu câteva ceasuri înainte de a o primi, Nicolae Steinhardt trecea la cele veșnice – împăcat cu Dumnezeu și cu lumea – într-un spital din Baia-Mare. Ziua unei morți… răzbunate. O minune. Nicolae Monahul, iudeul fără vicleșug, doctorul în drept… fără de arginți, a cerut să i se citească de către un frate care îl însoțea, în salonul spitalului, cu voce tare, ”Rugăciunea pe patul de moarte. După aceasta, a murit. Îmi închipui pe Natanael fratele împreună cu Iisus Hristos Domnul, dialogând despre moarte și Înviere. L-am privegheat noaptea în bisericuța Mănăstirii Rohia – modesta, smerita ”catedrală a tinereții mele - și mi-a fost cel mai drag mort pe care l-am văzut vreodată. Monahul viu, cu înfățișare de sfânt, adormit ca un ”cocon”, cu pieptar moroșenesc sub cap, între icoanele și candelele miezonoptice”.

Personalitatea lui Steinhardt se va contura treptat în aceea a unui “sihastru”, a unui mentor duhovnicesc, care punea “accentul pe isprăvi de caracter, de ţinută, de etică artistică şi umană”. Asemenea lui Berdiaev şi Gabriel Marcel, Steinhardt este un reprezentant al existenţialismului creştin.

In capitolul „Septuagenarul neastâmpărat” din volumul „Alchimia existenţei”, Alexandru Paleologu consemnează: „orice disciplină, orice doctrină, orice profesie (profero) are un secret, un principiu nedat în vileag, nu pentru că ar fi inavuabil, ci pentru că nu se cade să fie luat în deşert; el îi constituie piatra de temelie şi morala profundă, neproclamată, dar ineludabilă”. Nicolae Steinhardt ne va dezvălui că în scrierile de care s-a apropiat şi-a „dorit şi a cutezat” întotdeauna să afle acest secret, să „deţină formula, îndeobşte scurtă şi răspicată, a deplinei sincerităţi, care se confundă cu o mărturisire fără prudenţe şi echivocuri: gândul intim al doctrinei, singurul care contează” („Structură ori sens” în „Viaţa românească, 1980”).

Volumul „Monahul de la Rohia” este tocmai „rodul” deplinei sincerităţi. Din ianuarie 1988, Zaharia Sângeorzan îi propune lui N. Steinhardt să răspundă, prin corespondenţă, la 365 întrebări, privind teologia, literatura, filosofia, etica, angajarea politică, societatea şi identitatea noastră. Răspunsurile spontane, pline de vervă sondează şi adâncimile de gând despre Eminescu, Blaga, Noica, Eliade, Cioran, Sandu Tudor, Mircea Vulcănescu, Tolstoi, Esenin, Balzac, Flaubert, M. Yourcenar, Avram Iancu, Bălcescu, M. Preda, Ileana Mălăncioiu, Buzura, Ana Blandiana.

Predicile din volumul ”Dăruind vei dobândi”, se înscriu în aria largă a eseului teologic. Sunt „texte care susţin cu patos un real axis moral, punctând de la început până la sfârşit traiectul unui destin implicat în lumea ca lume şi lumea ca spirit, ca duh”. Primul capitol, „Ce-i datorez eu lui Hristos” este revelator pentru semenul care urmează calea lui Hristos. „Nefiind botezat în pruncie ci în deplină maturitate, am putut experimenta botezul totodată ca Sfânta Taină şi taină, ca moarte şi înviere, ca izvor nesecat de apă vie şi de senzaţională fericire. Covârşitoarea majoritate a creştinilor n-au cum şti ce simte cel botezat şi ce este în adevăr actul acesta fulgerător, dar cei aflaţi în situaţia mea ştiu cum nu se poate mai limpede că nu e formă, un ritual, o ceremonie, un simbol; e o lucrare directă a Dumnezeului celui viu. Aşa încât mai presus de orice îi datorez lui Hristos simţământul liberator, îmbătător, exaltant, transformator, nelimitat al fericirii – ascuţit ca o sabie cu două tăişuri – şi luarea la cunoştinţă a faptului că „El poate face din tine o făptură nouă” nu e o simplă enunţare teologică ori o afirmaţie pilduitoare, ci un constant obiectiv, o realitate brută”.

Volumul „Primejdia mărturisirii” poartă în sine două conotaţii: „primejdia” opiniei în contradicţie cu discursul clasic şi cea a mărturisirilor faţă de intoleranţa anilor premergători Revoluţiei din 1989. Textul celor „şapte zile”, s-a conturat pe terasa de la Casa Poetului şi în chilia Părintelui Nicolae, la Rohia, în anul 1988. Convorbirile se succedă, după pilda biblică, în cele șapte zile, purtătoare de sensuri adânci. Nuanţa vechio-testamentară a celor şapte zile reiese din aşezarea simbolică a acestora, ce înmănunchează revelaţia unei săptămâni „lucrătoare întru spirit”, „întru facere”. Fiecărei zile i se adaugă un ”supliment” destinat conturării profilului spiritual al scriitorului. Steinhardt a aparținut generației ”numelor ilustre”: Mircea Eliade, Eugen Ionescu, E. M. Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Alexandru Ciorănescu, Anton Dumitriu. Între cultură și viață nu a fost un hiatus, ci o simbioză. Eseistul readuce în paginile cărții menirea culturii: ”cultura, oricât de extinsă și de adâncă ar fi, nu poate fi valabilă dacă nu izvorăște dintr-o cercetare entuziastă și fierbinte a vieții”. Despre Eminescu, Steinhardt avea să rostească: ”Eminescu, prin fermitatea și măreția caracterului, îmi este sprijin de nădejde în credința că poporului român îi este menit a se împărtăși în cultură și în viața spirituală de o soartă cu mult deasupra mediocrității, acea binecuvântată soartă în care au crezut Hașdeu, Pârvan, Blaga, Mircea Eliade și Constantin Noica”. Steinhardt şi-a consacrat ceasurile de „veghe”, patristicii şi filosofiei, „vecinătăţii valorilor care nu se contrazic”, într-o neîncetată bucurie a regăsirii: Kipling, Soljeniţân, Churchil şi „Dumnezeu s-a născut în exil”, filmele lui Piţa, Danieluc, Fellini, plastica şi arhitectura, sculptura, poezia, Mozart, Sergiu Celibidache. Pentru cel care a aparţinut generaţiei lui M. Eliade, E. Ionescu, E. M. Cioran, C. Noica, Mircea Vulcănescu, Anton Dumitriu, cultura este „o altă ipostază a vieţii”,”o perspectivă din care viaţa poate fi privită, analizată şi constatată drept fenomen natural în plină efervescenţă”, în sensul deplin al termenului „trăirism”. Arta şi cultura dobândesc în conştiinţa contemporaneităţii hieratismul, sacralitatea, prin deschiderea către tainele ce ne înconjoară. Este acea „înduhovnicire a întregului cosmos”. La Rohia ceasurile îndelungi de meditație, se vor converti în texte de adâncă spiritualitate.

„Nu voi înceta niciodată să tot repet - luând asupră-mi riscul de a fi socotit maniac și obsedat - că taina libertății nu-i alta decât curajul de a înfrunta moartea”, avea să aștearnă în paginile volumului ”Jurnalul fericirii”.