Însemnele unui timp al revelației (Limba lui Hristos - Adrian Lesenciuc; Editura Corint; recenzie)

”Rostirea” își are ”rostul” în romanul editat de Adrian Lesenciuc, ”Limba lui Hristos”, spre dreaptă cumpănire. O constantă a romanelor sale, așa după cum el însuși mărturisește, este distopia: ”Nota distopică din romanele mele are legătură cu dorința de a avertiza asupra formelor de alunecare subtilă. Dacă istoria mare ar fi ascultat ficțiunea, ar fi fost mai atentă la personajele politice care aplică tehnica piciorului în prag. O lectură a romanului ”Noi” al lui Evgheni Zamiatin, din 1920, ne-ar fi ținut departe de escaladarea hitleristă. Ar fi existat vocile opoziției care să oprească mai devreme intenția de măcel sau chiar Holocaustul însuși. Asta face distopia: stopează alunecările societății în mâinile unor indivizi cu porniri dictatoriale, care sacrifică totul pentru propria putere și pentru propria statuie. Nu lumea este distopică, ci ficțiunea care avertizează, care își câștigă astfel rolul social” (Adrian Lesenciuc).

Apelul la luciditate străpunge zidurile Cetății umane. Omul, ”prin natura sa lăuntrică, este o lume, un microcosmos unde se reflectă și ființează întreaga lume reală și toate epocile istoriei” (Nicolai Berdiaev, ”Sensul istoriei”, Iași, editura Polirom, 1996, p. 42). ”Opera dătătoare de sens”, acesta este mesajul scriiturii lui Adrian Lesenciuc.

 „Destinul omului nu este numai pământesc, ci şi ceresc, nu doar istoric, dar şi metafizic, nu numai omenesc, dar şi dumnezeiesc”, transmite generațiilor Berdiaev în studiul său ”Sensul istoriei”. ”Numai apelul profetic la istorie şi la trecut poate învia evoluţia moartă, mişcarea moartă poate s-o facă vie, poate s-o facă lăuntric, spirituală. Concluzia principală a tuturor prelegerilor mele despre esenţa istoriei, despre esenţa unei filosofii a istoriei, este aceea că nu poate exista contradicţie între om şi istorie, între lumea spirituală a omului şi marea lume a istoriei” (N. Berdiaev, p. 57).

Pentru a-i conferi ”sensului”, înțelesul său deplin, Berdiaev descinde în ”tradiţia” filosofică  și teologică, ce se impune a fi reactualizată, ”reînsuflețită”. Omul este o ”ființă istorică, el se află în istorie, iar istoricul se află în om. Între om și istoric există o contopire atât de profundă și tainică în primordialitatea ei, o reciprocitate atât de concretă, încât separarea lor este imposibilă. Omul nu poate fi scos din istorie, nu poate fi luat abstract și nu se poate separa istoria din om, nu se poate ca istoria să fie examinată în afara omului și ne-uman. Și nu se poate examina omul  în afara profundei realități spirituale a istoriei” (N. Berdiaev, p. 36). În creștinism, ”în ipostasul lui Hristos – fiul lui Dumnezeu – se unesc două taine. Cu adevărat, în chipul lui Hristos, s-a săvârșit nașterea lui Dumnezeu în om și nașterea omului în Dumnezeu. În această taină s-a înfăptuit iubirea liberă între Dumnezeu și om. Nu numai Dumnezeu s-a revelat în desăvârșire, dar și omul s-a revelat în desăvârșire: omul desăvârșit s-a revelat prima oară pentru Dumnezeu ca răspuns la mișcarea dumnezeiască. Acesta este procesul lăuntric tăinuit în chiar realitatea divină…Istoria nu este doar revelația lui Dumnezeu, ci și revelația de răspuns a omului către Dumnezeu” (N. Berdiaev, pp. 70-71).

Adrian Lesenciuc ne propune o incursiune în istoria umanității - de la primul deceniu creștin până la Orientul însângerat al secolului XXI. Aproape de drumul Damascului, în munții Antiliban, la Maaloula cu semnificația ”poartă” în aramaica occidentală, se vorbește limba lui Hristos. Aici, s-a retras, urmărită de soldații romani, Sfânta Tecla, prima ucenică a Apostolului Pavel și prima muceniță a creștinătății.

După aproape 2000 de ani, un arab creștin din nordul Libanului va reface același itinerar în speranța izbăvirii. Pe fundalul evenimentelor din perioada anilor 1975-2013, se deschide drumul sinuos al unei istorii însângerate ce se va sfârși cu revelația unei lumii a păcii, a armoniei întru Hristos. Naratorul se transpune în text, se destăinuie, aducând cititorul în pragul unei analize minuțioase a vocii ”conștiinței de sine”. Voința de confesiune, voința de a cuprinde acel ”infinit sufletesc” este natura condiției umane, asupra căreia autorul zăbovește îndelung.

Arabul creștin din Liban parcurge un drum inițiatic, din care se relevă dobândirea ”conștiinței de sine”: ”Numele meu are gustul fierii în limba mea de adopție. Gust de rădăcini, gust impregnat cu taninurile din trunchiul viței mele de mii de ani. Și dacă numele meu este doar al frunzei dintr-un an, adăpostind rodul sângeriu al viței, credința mea nu s-a schimbat. A rămas aceeași cu cea care a curs prin sângele neamului meu de când se trage de prin văile roditoare ale Levantului” (p. 1)

Student la Universitatea din Tripoli, a optat pentru calea exilului în Libanul invadat de sirieni. În fața rigorilor impuse de ocupanți, rememorările nostalgice îl încearcă:”Era frumoasă strada noastră chiar și atunci când copilăria se spulberase  din cauza războiului. Era o stradă îmbrăcată în alb, cu ornamente verzi ale arborilor mediteraneeni, iar acum, cu soarele coborând spre orizont și colorând în portocaliu fațadele, păstra ceva din aerul acela al vârstei fericite a Libanului liber” (p.11). Biblioteca îi va stârni aceeași emoție Mama, musulmană sunnită cu descendență nobilă, profesor universitar, ”mare iubitoare a culturii” și-a înzestrat biblioteca cu ”ediții vechi de sute de ani”. Secretar de stat în Ministerul Apărării, apoi, demis într-un Orient convulsionat de conflicte, el își poartă propria cruciadă spre a păși pe Calea adevărului revelat. Un spirit lucid al timpului său, este  Adel. Prins în menghina unei istorii nefaste, el avea să declare: ”Partidele au devenit în Orient, umbrele ideologice pentru înființarea diferitelor organizații paramilitare care nu respectă norma statului, ci pe cea a partidului, care luptă pentru putere, până la atacul terorist. Lumea arabă o lume stranie, întârziată în hățișul ideologiilor (p. 29). Hezbollahul devenit partid politic își conduce țara prin atacuri teroriste. Guvernele militare sunt  încărcate de ideologie religioasă (p. 29). ”Primăvara arabă” a însemnat ”legitimarea radicalismului religios”. ”Ierusalimul tezei sale de doctorat” este de fapt, ”Ierusalimul interior al fiecăruia”. În viziunea lui, Jihadul e ”străduința musulmanului de a-și îmbunătăți credința. El luptă pentru principii, pentru ”Maruf”, poruncind binele și interzicând răul. E o luptă pentru ”principii morale, căci Dumnezeu nu e altceva decât dreapta măsură, dreapta credință și luminarea minții, a sufletului, a vieții. Jihadul îți cere să fii mujahedin, să lupți cu tine, participând la jihad, la lupta comunității islamice pentru claritatea relației cu Dumnezeu” (p. 124). Ca misionar în Orient, va pleda pentru pacea pecetluită de cărțile sacre.

Capitolele redau o stare de fapt - convulsiunile unui secol târât în teroarea istoriei - pentru ca într-un crescendo al relatării, introspecția și calea spre adevăr, să poarte cititorul spre adânca meditație și reculegere. Din paginile volumului se relevă dimensiunea sacrului. „Este greu - consemna Mircea Eliade în „Nostalgia originilor”,  ”să ne imaginăm cum ar putea funcţiona spiritul uman fără a avea convingerea că ceva ireductibil, real, există în lume; şi este cu neputinţă să ne închipuim cum ar putea să apară conştiinţa fără a conferi o semnificaţie impulsurilor şi experienţelor omului. Conştiinţa unei lumi reale şi semnificative este strâns legată de descoperirea sacrului. Prin experienţa sacrului, spiritul uman a sesizat diferenţa între ceea ce se revelă ca fiind real, puternic, semnificativ” (Mircea Eliade, ”Nostalgia originilor”, București, editura Humanitas,  p. 5).

În istoria creștinismului, Shaul și Tecla sunt meniți a deschide calea viețuirii întru Adevăr. „Mergeam la Damasc, spune Shaul, cu putere şi însărcinare de la arhierei să aduc legaţi la Ierusalim şi pe cei ce erau acolo, ucenici şi sfinţi...“ (”Faptele Apostolilor” 22, 5; 16, 10-12). Shaul ”suflă ameninţare şi ucidere împotriva ucenicilor Domnului“ (Faptele Apostolilor”, 9, 1). „Pe când călătorea el şi se apropia de Damasc, o lumină din cer, ca de fulger, l-a învăluit deodată. Şi, căzând la pământ, a auzit un glas zicându-i: „Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti? Iar el a zis: Cine eşti, Doamne? Şi Domnul a zis: Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigoneşti. Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă. Şi el, tremurând şi înspăimântat fiind, a zis: Doamne, ce voieşti să fac?, iar Domnul i-a zis: Ridică-te, intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci!“ (”Faptele Apostolilor”, 4-6). În străfulgerarea clipei, el își va urma un alt destin. Are „ochii deschişi“, dar nu vede nimic. „Trei zile a fost fără vedere şi n-a mâncat şi nici n-a băut“. A petrecut cu Hristos, ”în duhul celor trei zile”, „întru asemănarea Crucii, Morţii şi Învierii Lui”. Cele patrusprezece epistole ale Sfântului Apostol Pavel stau mărturie întru „adeverirea puterii duhului“. La Paphos, ”se stinge pentru totdeauna steaua lui Saul și răsare pentru veșnicie steaua lui Pavel”, prin cuvintele Sfântului Evanghelist Luca: „Iar Saul - care se mai numește și Pavel...”(”Faptele Apostolilor” 13, 9).

Predicile Apostolului Pavel în Iconia, au avut o înrâurire atât de covârșitoare asupra Teclei, încât, aceasta renunță la viața cea lumească și își urmează calea viețuirii în Hristos. În casa lui Onisifor, Cuvântul de învățătură al Apostolului Pavel, sădește în inima și cugetul Teclei, ”taina Dumnezeului celui viu și nepieritor”. Era deja logodită cu nobilul Tamir. Refuzul Teclei îl înverșunează și în fața lui se deschide hăul răzbunării. Îi cere dregătorului cetății să-l prindă și să-l întemnițeze pe Apostolul Pavel. Tecla se refugiază în Antiohia Pisidiei, unde era şi Apostolul Neamurilor, Pavel.  Acolo, un tânăr desfrânat, Alexandru, înmărmurit de frumuseţea Teclei, a încercat să o seducă. Mărturisindu-și credința, a fost aruncată de dregătorul cetății la fiarele sălbatice. Dumnezeu a ocrotit-o și fiarele nu au atacat-o. La strigătele poporului, a fost eliberată din temniță. Până a fost ridicată la cer, a propovăduit Cuvântul sfânt spre cunoaștere și mântuire.

A-ți urma propria cale, a transmite ”limba păcii sub faldurile cruciadei”, este idealul la care aspiră arabul creștin: ”Poate că viața mea a avut totuși, o menire, aceea a căutării, motiv pentru care mi-am propus să merg pe urmele Sfântului Apostol în speranța de a-i găsi undeva, risipit, cuvântul, în speranța unui drum propriu al Damascului în care să îmi găsesc mântuirea după convertirea la sâmburele de credință care să îmi garanteze salvarea” (p. 213). În Iconium era ”o comunitate de evrei adunați în jurul lui Onisifor, la care a poposit Sfântul Apostol, care a propovăduit cuvântul Domnului și le-a dat căi spre îndreptare” (p. 214). Acest oraș îi amintește de ”murmurul islamismului frustrat și de tropotul cailor pe care treceau emirii din Tripoli” (p. 214). ”Aici, la Iconium, s-a convertit Pavel care venise în prima lui misiune; aici s-a convertit la creștinism și Cuvioasa Tecla” (p. 214).

Și totuși, memoria unui timp al opresiunilor îl domină încă: ”Drumul spre Damasc nu poate fi decât unul al supraviețuirii sau al mântuirii. Nu știu dacă îmi doresc mai mult să trăiesc sau să cred în schimbarea de pe drumul Damascului. Nu știu dacă să iau în calcul că cei care s-au opus alawiților sunt cei care m-au expulzat din Liban, dar tot ei sunt cei cărora le-a aparținut până în ultima clipă a vieții, mama. Dacă mă gândesc că alături de trupele criminale ale lui Bashar, se antrenează șiiți din sud, ce n-au în minte altceva decât războiul lor cu Israelul, nu știu dacă să îmi declin identitatea. Nu știu dacă să mă simt mai degrabă, om al Orientului sau al țării mele de adopție…Nu pot fi de partea suniților ce m-au forțat să plec, nici de cea a comuniștilor ce mi-au furat tatăl, nici de partea șiiților ce spun că apără Libanul dar care m-ar ucide, dacă ar bănui că există posibilitatea ca eu să am și sânge de evreu în vene, nu pot fi de partea alawiților ce au îngenuncheat Libanul și mi-au bătut tatăl, nu pot fi de partea evreilor care bombardând Libanul, l-au ucis pe vărul meu, nu pot fi de partea druzilor ce s-au aliat cu alawiții, nici de partea partidului Baas care a îmbrăcat în sângeriu, gândirea de stânga din Orient” (p. 225).

”Înrobirea față de timp, față de puterea purtătoare a morții” (N. Berdiaev, p. 86), este o stavilă în calea destinului său celest: ”Nu pot fi nici de partea mea, o simplă frunză în vânt, un om fără identitate și fără scopuri, fără voință, fără nimic”. ”Asta face și mai dificil drumul Damascului meu și îmi vine parcă să cred în cruciada lui Adel care visa că prin educație se poate vorbi limba lui Hristos, limba iubirii, indiferent de religia celui care o ascultă. Asta a lipsit mereu Orientului, o limbă comună, un spirit al unității, o dorință care să nu fie impusă prin voința califatului sau prin decizia imperialiștilor britanici sau francezi, ori recent, prin voința celor ce au împărțit lumea în Războiul rece” (p. 226).

O radiografie a societății și a insului îngenuncheat într-un Orient bântuit de războaie, de ideologii în care eul își cunoaște neputința, este analizată în roman, cu maturitatea unui cronicar al timpului.

În deplină sinceritate, arabul creștin din nordul Libanului își deapănă gândurile într-un crescendo al întristării dar și al licărului de speranță: Adel, un ”sol al păcii”,  ”probabil, a crezut că ceea ce a făcut Hristos este un model al păcii, uitând că oamenii s-au omorât și în vremea lui în numele unei ideologii și după care a fost răstignit și după Înviere, și mai ales după ce apostolii au început să răspândească cuvântul păcii. Cum să mă fi dus în Konya și să strig în gura mare că vin cu mesajul păcii și iubirii, cu cel al educației necesare pentru a fi ascultat într-o lume tot mai îndârjită de islamism? Cum să mă duc în Tars, unde au fost uciși atâția armeni și kurzi și să aduc lecția adevărului? Și cu cine să trăim în pace fără uitare și iertare? (p. 228). Când își revede fostul său coleg din Tripoli,  în orașul Al-Nabek, nu departe de Damasc, îi destăinuie motivul vizitei: speranța înfăptuirii unei minuni. ”În credința noastră, unul dintre apostoli, Pavel, a avut pe drumul Damascului, o viziune și a devenit din prigonitor de creștini, cel mai mare învățător al creștinătății”. Adel fusese deja în oraș să pledeze pentru ecumenism. Se îndrepta spre Maaloula ca să predice despre pace și educație. Este o zonă de conflicte între radicalizați, jihadiștii din frontul Al-Nusra”. Arabul creștin îl va urma, captivat de esența creștinismului,  ”de limba lui Iisus, limba iubirii și a păcii”( p. 240).

Una dintre temele dominante ale studiilor lui André Scrima, este universalitatea spiritualităţii creştine. Teologul a studiat religiile lumii spre a pătrunde „semnele aceluiaşi Universal viu”: ”Avem obligația de a-l percepe pe celălalt în calitatea lui de credincios, altminteri spus, ținând de o altă identitate spirituală decât a mea” (André Scrima, ”Teme ecumenice”, București, editura Humanitas, p. 89). Cercetarea sa se va axa pe „arheologia”cuvintelor, aşa după cum el însuși specifică în volumul „Fenomenologia miracolului”: ”a săpa în cuvânt, în stratigrafia sensului care e depus acolo” (André Scrima, p. 15). ”Înlăuntrul cuvântului” regăsește sensul, ”urma”. ”Noțiunea de ”urmă” ar trebui scrutată și obligă chiar la meditație, la o gnoză discernantă, adică la ceea ce, după termenul pe care l-am mai întâlnit la Apostolul Pavel, ar fi o ”epignosis”. ”Urma” e aici, singurul fel de prezență ”semnificată” și ”semnificativă”. Platon vorbea despre ”methodos”, adică despre acea” purcedere” și ”urmărire pe cale”, necesare pentru a atinge și a te menține în axa, în geodezica trecerii celui ce îți aduce predania. În sensul ei grec de „grammé”, ”urma” este un semn destinat descifrării. Pentru a fi înţeles, el trebuie hermeneutizat, desluşit; trebuie deschis şi, în această deschidere, el e acela care îţi dezvăluie un spaţiu nou, la care nu are acces decât călătorul care a pătruns semnul. E ca şi cum ai intra într-un teritoriu necunoscut, balizat de urme: ”urme” prin care te poţi reorienta în întreaga ta fiinţă şi destinalitate. Cel ce descifrează acest grammé al urmăririi, al mergerii pe cale, va intra într-un spațiu al reînnoirii perpetue. Și pe cât înaintezi în căutarea, în urmărirea acestor semne lăsate de cel ce trece, te împrospătezi, te regenerezi pentru că te apropii de veșnicie. E paradoxul formulat de Sf. Augustin: ”Dacă te afli în duh, în loc să îmbătrânești, precum aparența ta fizică, pe cât trece timpul, te înnoiești”(A. Scrima, „Timpul Rugului Aprins. Maestrul spiritual în tradiţia răsăriteană”, București, editura Humanitas, pp. 72-73).

În vâltoarea vremurilor, ”se deschide dorul lăuntric către un Celălalt al său, către acel Celălalt care poate fi pentru el, dor și iubire de Celălalt și sete nesfârșită ca și Celălalt să-i răspundă la fel” (N. Berdiaev, p. 63). În ”destinul istoric”, sălășluiește ”taina nașterii lui Dumnezeu în om” (N. Berdiaev, p. 70). ”Locul lui Dumnezeu în om” este calea pe care o va urma și Adel.

Adel îi împărtășise opinia lui despre comunitatea din Maaloula, despre creștini și cruciați. Regăsim în paginile cărții, un călător spre aflarea ”limbii lui Iisus” dar și a ”adevăratei sale limbi, aramaica occidentală al cărei dialect galilean, se pare că l-ar fi vorbit. Iar, Maaloula, este povestea ultimului colț din lume în care se mai vorbește limba lui Hristos. Este povestea limbii adevărate a lui Hristos, pe care Adel dorește să o apere. Aici, unde Crestele Antilibanului coboară în Podișul Siriei, adevărata limbă a lui Hristos s-a păstrat” (p. 241). Lui Saed avea să-i spună: ”ceea ce înseamnă jihad pentru tine, înseamnă cruciadă pentru mine. Înseamnă lupta mea interioară pentru credință. Maaloula este locul unde se vorbește limba lui Hristos, Maaloula e locul în care mi se poate arăta credința. Iar, Adel a avut viziunea, a mers înaintea mea de o bună bucată de vreme, prin satele și orașele arăbești de pretutindeni, vorbind despre această limbă a lui Hristos, care e limba păcii, a dragostei”. ”Dacă fiecare dintre noi, ne-am vedea de străfundurile credinței proprii, oricare ar fi aceea, în Orientul nostru tulburat ar fi pacea”. La Maaloula teroriștii din frontul al-Nusra care sprijină trupele rebele din armata națională siriană, aveau ca scop distrugerea localității (p. 248).  La Yabrud  le va cunoaște pe Louise Hudowicz,  specialistă în aramaica occidentală și pe Maica Irina de la mănăstirea ortodoxă Sf. Tecla din Maaloula, îngenuncheată de teroriști. ”Arătarea aceea de om gemea continuu și grav, ca intonând un cântec pe care nu-l pot reproduce vocile umane” (p. 250). De peste 2000 de ani, va relata Louise Hudowicz, comunitatea sunnită din Maaloula și creștinii greco-catolici cât și greco-ortodocși, au conviețuit în pace. Originară din Polonia, Louise a emigrat în Franța în timpul comunismului. Pasionată de limbile semitice, a aprofundat aramaica occidentală, a înființat un Institut de studii  la Paris. Colaborarea cu profesorii sirieni avea să-i faciliteze plecarea la Damasc. S-a stabilit la Maaloula, inclusă în Patrimoniul UNESCO. Fundația înființată aici, este destinată  conservării ”limbii lui Hristos”,  reconstituirii arborelui genealogic al limbilor semitice, reevaluării patrimoniului zonal. În istoria limbii, neo-aramaica medie se vorbea pe valea râului Nahr al-Asi și dincolo de munți, în Liban. Istoria își urmează cursul ei: ”Odată cu trecerea satelor din actuala Sirie la credința musulmană, s-a făcut treptat trecerea și la limba arabă, care a restrâns semnificativ comunitatea aramaică” (p. 251). La Maaloula îl cunoscuse pe Adel care își începuse misiunea sa. Cruciada lui este ”un jihad interior. Cruciada lui e dublată de promovarea educației dezideologizate, ”deschiderea ochilor spre lume, dar nu spre a nega credința”(p. 253).  Aceasta a fost misiunea lui Adel: ”recunoașterea celuilalt face parte din războiul tău interior, nu înfrângerea celuilalt, nu negarea lui”(p. 253). Menirea lui a fost aceea să pledeze pentru pace, să-și dedice viața ”limbii iubirii lui Hristos, limba iubirii celuilalt”. Începuse deja exodul  locuitorilor spre Yabrud, Homs, spre granița cu Turcia, spre Damasc. Ziua Sfintei Cruci celebrată de greco-ortodocși în ziua de 14 septembrie, a fost zi de pelerinaj pentru creștini.  Confesiunea lui este tulburătoare: exilul din Liban, ”extirparea Libanului interior”, boala, ”nevoia unei luminări”, încercarea de a păși pe drumul Damascului, așa cum a făcut-o Apostolul Pavel” pentru a se converti. Întâlnirea cu Adel i-a fost binefăcătoare. Acum el însuși ”își va purta ultima lui cruciadă, cruciada unui om sfârșit”. Pentru a fi mântuit, trebuia să plece. Rugăciunea măicuței Irina îl va însoți spre Mănăstirea Sfintei Tecla, așa îi promisese Louise. Înmărmurit, creștinul libanez îi mărturisește Lousei că de fapt, el a parcurs drumul Sf. Apostol Pavel din orașul Sf. Tecla, de acolo de unde începuse convertirea ei. I-a urmat și Sf. Tecla dar nu știuse că se afla o mănăstire ortodoxă închinată ei la Maaloula, în care se păstrase vie, limba lui Iisus. Louise avea să specifice că Maaloula a fost fondată de Sf. Tecla. Numele ”poarta” derivă de la una dintre minunile Sfintei Tecla. Urmărită de soldații romani în munții Qalamun, nu a putu trece, drumul fiindu-i blocat de o stâncă. Singura salvare i-a fost rugăciunea. Miracolul se înfăptuiește. Stânca a fost despicată în două, netezindu-i calea. Libanezul creștin își găsise calea. Datorită lui Dumnezeu și-a găsit ”izvorul drumurilor proprii”. În mănăstirea Sfintei, îi va relata Louise, este un izvor miraculos. Sf. Tecla și-a săpat o grotă în care a trăit 90 de ani. Și aici este un izvor natural vindecător de boli. Mănăstirea s-a ridicat în jurul grotei, loc de pelerinaj. Ajuns aici, gândul se rostește: ”Nu există nicăieri un cer mai albastru. Locuințele albe se înalță sub stâncă”. ”Orașul doarme. Doarme de 2000 de ani, iar acum s-a trezit sub asediu” (p. 262). ”Troparul Sfintei Întâi Mucenițe și întocmai cu Apostolii Tecla” se ridică la cer întru izbăvire. Rugăciunea pelerinului și-a aflat rostul. La întoarcere, maica Irina ”își doarme somnul de veci, cu chipul iluminat de pace”.

Romanul susține un axis moral: profunda înnoire a omului. Dobândirea virtuțile teologice – credința, nădejdea, dragostea – și a celor morale – înțelepciunea, dreptatea, curajul, cumpătarea – sunt temeiul împlinirii vieții duhovnicești. ”Lumea ca lume” și ”lumea” ce poartă în sine ”dreapta credință” mărturisitoare întru unirea cu Hristos, sunt cei doi piloni care  susțin scriitura lui Adrian Lesenciuc. Prin vocile narative, autorul conturează destinele cuprinse în iureșul distrugător al istoriei. Arabul creștin, Adel, Louise își relevă identitatea interioară, instituind un ”timp dincolo de timp, ”prezentul etern”. Zăbovim îndelung asupra picturii ”Sfânta Tecla la Este” a lui Giovanni Battista Tiepolo. Gândul ne poartă spre versurile lui Voiculescu, relevându-ne taina: ”În amiaza eternității” divine, sufletul omenesc se retrage din volbura vremurilor, spre a cuprinde dumnezeirea: ”Doamne, spre locul: inimii noastre/ Inimii Tale/ ’ndreptează / Paşii rugăciunii obosită de cale, / Acolo unde mintea se deşteaptă trează / În amiaza Eternităţii Tale” (Vasile Voiculescu, ”Călătorie spre locul inimii”).