Viața pe un peron - un țipăt al destinului

Creația lui O. Paler deschide un itinerar spiritual de căutare a ”rosturilor” existenței. Adevărul și libertatea de a numi adevărul, sunt teme predilecte pe care le supune atenției cititorului. E imperativul care îl obsedează pe intelectualul contemporan, ”om al interogației”, așa cum îl definește Andre Malraux. ”Ce e destinul? O experiență transformată într-o conștiință”, spunea Malraux. Motto-ul romanului – ”modul în care un om își acceptă destinul este mai important decât însuși destinul său” (Wilhelm von Humboldt) – deschide un câmp de semnificații ființiale. ”Sunt gata să accept că defectele mele s-au transformat în destin. Nu eu am creat cobrele pe lume, și nu eu am împărțit oamenii în îmblânzitori și victime”. Eșecurile insumortabile le putem depăși prin meditație. Omul care optează pentru ”destinul de sfânt are de învins condiţia de şobolan”.

„Viaţa pe un peron” este un roman parabolă cu personaje – simboluri. Condiţia omului modern va deschide un câmp larg de „investigaţie” asupra fricii, a însingurării, a culpabilizării, a represiunii, a solidarităţii umane. In corpusul gândirii paleriene, precumpănitoare sunt adevărul,  cunoaşterea, introspecția.  Eroul – narator ni se relevă cu contradicţiile proprii naturii sale dar şi cu acea luciditate ”trează” pe care i-o conferă gândirea, introspecția.  După Heidegger, ființa umană ”aruncată în moarte” dobândește și o ”libertate față de moarte”. Este șansa de a se regăsi pe sine în sfera ”conștiinței morale”. În conștiința noastră, ființarea umană ”se cheamă” pe sine însăși.  Este de fapt,  o chemare a ”existenței înseși”.  Relaţia om-fiinţă este o hermeneutică , o provocare a destinului, o ”interpelare destinală”. După Heidegger, ”Ființa este temeiul oricărui adevăr, este neascunsul prin excelență” (”Ființă și timp”, Heidegger). Din această perspectivă, personajul narator dezbate și își asumă ”problematica umanului”.

Drama celor două personaje – profesorul de istorie și Eleonora – ”se naşte din agresiunea acestei lumi, care pune în funcţiune un terifiant mecanism totalitar, eficient în zdrobirea individului” (Daniel Cristea-Enache). Drama intelectualului dominat de teamă, neliniști într-un  univers concentraționar, dobândește accente tragice. În viziunea criticilor literari, romanul este o parabolă a existenţei înseşi, „un roman abstract-filosofic, nu concret-social”( SIMUŢ, Ion, ”Decalogul aşteptării”,  „România literară”, Nr. 37, 15 septembrie 2006).

”Rațiunea lucidă care-și constată limitele” este tocmai absurdul existențial, notează Albert Camus în ”Revers și față”. Personajul narator își propune să sondeze propriile adâncimi într-o lume căreia nu-i aparține. „Problematica eseurilor lui Camus şi în genere, a existenţialismului, este pusă în termenii unei parabole în care simbolurile – îmblânzitorii de cobre, dresorii de câini, mangustele imperfecte – vin să dubleze ideile exprimate”(E. Simion). Cunoaşterea i se relevă prin contestarea adevărului şi apoi prin acceptarea lui. „A dubla şi a se dedubla, sunt verbe esenţiale în acest pasionant şi primejdios proces. El caută mereu ceva, un sens într-o lume plină de contradicţii, o cale să-l ducă spre adevărul pur, şi n-o află pentru că drumul spre adevăr trece prin propria-i fiinţă dedublată, stăpânită de Fiara agresivă şi de Dumnezeul care nu iluminează, ci porunceşte”(E. Simion). Profesorul de istorie îţi asumă libertatea de a înfrunta destinul. Istoria care „cultivă” în om frica şi disperarea o filtrează prin dialectica ideilor. Înainte de a-şi aparţine sieşi, el aparţine istoriei. La scoală predă elevilor Revoluţia franceză, evidenţiind dramatismul ei. Procesul pe care îl declanşează adevărul istoric deschide cele două chei ale romanului: corupţia integrului Robespierre şi justiţia, transformată în armă a represiunii împotriva omului.

Retras într-o gară părăsită, din marginea unei mlaştini, pustiit de eşecuri, eroul-narator se confesează. Timpul pare a fi încremenit. La ceasul de pe peron, doar ”minutarul se învârtește. Cealaltă limbă stă nemișcată. S-a împotmolit parcă în mâlul unei ore”. Clădirea cu pereții scorojiți, ”rămasă la discreția păianjenilor care-și țes pânza, netulburați prin unghere” îi va servi drept confesional. În această gară,  -”cută de pustiu a eternității”, are sentimentul că se afundă în neant. Sala de aşteptare este „deşertul” acestui personaj narator care intentează proces istoriei și propriei sale existenţe. Pentru Heidegger, ”Existentia înseamnă actualitas, realitate. Existența indică determinarea a ceea ce reprezintă omul în destinul adevărului” (”Scrisoare asupra umanismului”).

Decalogul aşteptării, pe care şi-l redactează, are menirea să-l îndepărteze de „moarte”: ”Prima poruncă: Să aştepţi oricât. A doua poruncă: Să aştepţi orice. A treia poruncă: Să nu-ţi aminteşti,în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent. A patra poruncă: Să nu numeri zilele. A cincea poruncă: Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa. A şasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim; A șaptea poruncă: Nu pune în aceeași oală și rugăciunea și pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori, o formă de a spera a celui ce nu îndrăznește să spere singur; A opta poruncă: Dacă gândul acesta te ajută, nu căuta să recunoști că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urările faptului că nu faci nimic; A noua poruncă: Binecuvântează ocazia de a-ți aparține în întregime; A zecea poruncă: Amintește-ți că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă!”. Asistăm la un ceremonial judiciar cu deliberări, reveniri. ”Dacă aș fi ales limpede între două căi: ori să nu mă iubesc deloc, ori să nu mă iubesc decât pe mine. Ori sfânt ori șobolan, nu poți să fii și una și alta în același timp. Cu toate acestea sunt gata să-i absolv pe cei care m-au împins în pustiu și să caut răul numai în mine…dacă nu sunt sfânt, nu pot nici să întorc obrazul și să vă rog: ”Loviți-mă încă mai tare!” Fac asta dintr-un motiv egoist. Fără să vă dați seama, v-am atras într-o cursă. Credeați că ascultați o spovedanie și de fapt ascultați o pledoarie. Sala de așteptare nu e confesional, ci sală de tribunal. Pentru că am rămas singur cu pustiul, m-am hotărât să înfrunt cel mai dificil dintre procesele mele”. ”Nu sunt nici sfânt, nici profet, nici predicator. Sunt pur și simplu un om care-și pledează cauza. Am început, așteptând-o pe Eleonora, propriul meu proces. V-am ales drept judecători și am început să-mi depun mărturii”. Mărturiile readuc în conştiinţa tuturor, spectrul regimului totalitar. ”Rinocizarea” societăţii va dobândi accente tragice. Ţipătul femeii din frizerie semnifică „ţipătul libertăţii sugrumate”. Îmblânzitorii de cobre care apar în oraş împânzesc teroarea, stârnesc teama. Eleonora fugise din oraşul unde apăruseră dresorii de câini, înfricoşători. Sub ameninţarea lor, se va refugia în gara părăsită. Peronul gării, unde şi-au găsit adăpost cei doi fugari se află între un pustiu şi o mlaştină. Îmblânzitori de cobre supravegheaţi cu băţul în mână de un alt îmblânzitor de cobre, din faţa colibei, instituie un regim al terorii. Mlaştina pare locuită de o sectă a cărei principii se bazează pe înjosirea fiinţei. Îmblânzitorii de cobre îşi exercită din plin dominaţia. Sub puterea spaimei, oamenii cedează. Calea singurătăţii nu este însă cea care îl va putea salva: „Nimeni nu poate rămâne întreg într-o grotă”, va conchide el. Frica îl va transforma într-un îmblânzitor de cobre, aşteptarea se vădeşte a fi un pustiu sufocant. ”Viaţa pe un peron” este de fapt, o viaţă fără ieşire. Planurile expunerii alternează cu reveniri şi anticipări în timp. ”M-am obișnuit cu aerul de moarte ireală care plutește aici, dar în prima noapte totul se petrecea ca și cum visam încă. Mai curioasă a fost reacția mea când s-a făcut dimineață și a trebuit să accept că gara există. Atunci m-am liniștit brusc, într-un fel care nu prevestea însă, nimic bun. Treceam dintr-o încăpere în alta fără să mă mai mir. Nu mă mai preocupa nici cum am ajuns aici, nici cum voi mai pleca. Mă pregăteam parcă să aștept și vroiam să văd cum arăta așteptarea. Acest calm nu putea să anunțe decât o criză”.

Prins în cercul fatal al istoriei dar şi al existenţei umane, autorul își reconstituie propria viață. ”În gara asta, am simțit nevoia să mă aud cu adevărat, să vorbesc cu voce tare. Pustiul  a adunat în mine, toxine pe care nu le pot elimina decât vorbind…Și chiar mă întreb uneori dacă destinul meu nu s-a născut din cuvinte. Eu însămi par produsul cuvintelor mele. Pădurea, peronul, gara, mlaștina, cobra…numai cuvinte. Mă mișc, am impresia, într-o lume de cuvinte care mă înfășoară cu tentaculele lor. Deșertul e o realitate. L-am văzut cu ochii mei”.

”Sentimentul absurdului ia naștere în urma situării omului într-o extraneitate tragică, în situația unui exilat fără posibilitatea de apel” (I. Vitner, p. 97).

Absurditatea existențială este redată de spațiul închis în care omul este nevoit să supraviețuiască: “Mi se întâmplă uneori să recad în aceeaşi stare. Când mergi în cerc, păţeşti totdeauna aşa. Nu ajungi decât în tine însuţi. Alergi sau dormi, rămâi la fel de aproape sau la fel de departe de ţintă. (…) E greu de trăit pe un cerc, domnilor. Oriunde în altă parte lucrurile sunt cât de cât logice. Dar aici nu ştii dacă mai are rost să mergi pentru a ajunge în acelaşi punct în care te afli. Asta te tulbură. Ridici din umeri şi-ţi spui că e totuna, poate, dacă rămâi pe loc sau îţi târâi picioarele de-a lungul cercului. Dacă te revolţi, faci o săritură din destin. Fie şi în abis. Dar trebuie să ai putere pentru această săritură. Mi-e somn. Voi continua mâine. M-â-i-n-e. Există «mâine»? Pe un cerc nu există decât amintiri pe care calci mereu, ca pe şopârle, sau «azi». Voi continua azi.”

Și totuși, șansa viețuirii este aceea a solidarităţii umane: „cu toate mizeriile şi nedreptăţile ei, lumea e singurul loc unde putem spera să ni se facă dreptate”.

”Pe latura sa istorică şi în miezul lui parabolic, ”Viaţa pe un peron” este un roman al angajării şi dezbaterii morale, cu întrebări fundamentale splendid formulate şi răspunsuri, din toată gama, prin care individul se defineşte. Reacţionând într-un anumit fel, fugind sau rezistând, luptând sau colaborând, el e scăldat – în oricare dintre aceste ipostaze – în lumina rece a unei singurătăţi esenţiale” (Daniel Cristea-Enache).    (sursa: Biblioteca Municipală Octavian Paler - Făgăraș)