Unchiul George, profesorul Șoacățu de la Liceul Spiru Haret, personaj în scrierile lui Octavian Paler

       Noțiunile de persoană și personaj aparțin unor universuri diferite: real vs. imaginar. În operele cu caracter autobiografic, personajul central este naratorul. El relatează, deseori liric, și prin viziunea lui se proiectează lumea din jur : evenimente, locuri, chipuri. În două din scrieri latura evocatoare predomină într-o ficțiune autobiografică: ”Viața ca o coridă” (1987) și ”Deșertul pentru totdeauna” (2001). Aici, al doilea personaj ca pondere, după narator, este ”unchiul George”. Până la ”Deșertul pentru totdeauna”, prezența lui pare că vrea să rămână tăinuită, într-un fel de anonimat : ”unchiul G.”, ”profesorul Ș.”,  ca și cum ar fi un cuvânt tabu. Octavian Paler mărturisește că în formarea sa intelectuală, perioada anilor de la Liceul ”Spiru Haret”, a fost cea mai importantă (1937-1944), perioadă când s-a aflat sub tutela unchiului George. ”Unchiul” era director (adjunct la început) al liceului și l-a găzduit pe nepot la locuința sa. Recunoaște autoritatea mentorului din umbră, dar și relațiile distincte, mai puțin cordiale, care îl făceau să-l evite.

            Biografia reală a prof. George Șerban ni-l prezintă ca pe un intelectual de vază ridicat dintre fiii de țăran din satul Lisa: ”reușise o carieră care-l ridicase deasupra tuturor”. Elev dotat, învățase la Școala normală din Blaj, beneficiind, ca greco-catolic, de taxe reduse. Continuase apoi studii teologice, părăsite, neavând înclinații preoțești. A preferat Filologia, pentru care avea o vocație reală. A terminat facultatea la Cluj, cu rezultate strălucite, șef de promoție pe țară, cu distincția ”Magna cum laude”. Distincția îi dădea dreptul la o bursă de specializare în străinătate. Când s-a prezentat la minister în București să-și încaseze premiul, ”aranjamente bizantine de culise” au făcut ca bursa să fie acordată altcuiva (de pe locul III).

            S-a revoltat degeaba, inclusiv cu argumentul că ”s-a bătut pentru România Mare”, jocurile erau făcute. Cu adevărat, participare la Alba – Iulia și se afla la 23 de ani, în preajma lui Iuliu Maniu și a marilor figuri politice. El a scris editorialul, apărut chiar la 1 decembrie 1918 în ziarul oficial ”Unirea”.

            Pe urmă a părăsit politica, revenind la ambiții intelectuale. Pasionat de filologie, dorea să studieze în Spania, Portugalia,, Italia, dar nu avea banii suficienți. La București i s-a oferit postul de ”inspector general pe țară”, apoi la 40 de ani ”subdirector”, după care director la un liceu de elită ”Spiru Haret” (din București). Bun profesor, este autor de manuale de gramatică a limbii române. La Cluj s-a însurat cu o fată căreia în sat, i s-a zis ”unguroaica”, iar Octavian i se adresa ”mătușa Terica” (diminutiv maghiar, ”Terike” de la Tereza).  Au avut doi copii: o fată și un băiat: Matei și Norița.. În sat, ”unchiului”, toți i se adresau numai cu ”domnul profesor”, chiar și surorile. Își construise o vilă, unde își petrecea vacanțele. mai moștenise o grădină și ceva pământ arabil. Avea prestigiu ca profesor la liceu și ca director.  Când apărea la capătul coridorului, elevii se atenționau. Peste ani, Octavian Paler întâlnește un conte care studiase la ”Spiru Haret”. Numele G. Șerban, nu și-l amintește, căci la toți elevii le-a rămas în memorie, porecla ”Șoacățu” fără conotații peiorative. Contele își amintește că Șoacățu era impozant și temut. Elevii din clasă au încremenit când a intrat la ora de dirigenție în lipsa titularului. Dar au fost captivați de discursul ”despre dans” propus de director. La română, se știa, nimeni nu trândăvea ori își permitea soții. Teama și rigoarea aveau ecou și pe coridoare.

            Prin anii ’50, profesorul Șerban a fost înlăturat de la ”Spiru Haret” ca ”reminiscență burgheză” și a fost transferat la o școală elementară din cartierul Tei. Acolo l-a avut elev și pe fiul său, pe care l-a lăsat corigent prin clasa a VI-a, bruftuluindu-l în fața întregii clase. Și pe nepot îl ignora : ”îmi zicea Paler” și colegii nu bănuiau vreo rudenie.

            După pensionare, prin anii ’80, unchiul rămâne singur. Soția îi murise, cei doi fii se exilaseră în Italia. Avea 90 de ani când a hotărât să se stabilească la Adria (în Italia) lângă fiica sa, Norița. Pe Octavian îl cheamă la despărțire și îi lasă mașina de scris și dactilograma unei monografii a comunei Lisa, cerându-i să o tipărească, dacă va putea. Octavian Paler notează: ”Fără să aibă prestanța de odinioară, ”unchiul George” dădea senzația că este o fantomă din alte vremuri. Numai ochii inteligenți și nasul vulturesc mai aminteau pe cel care fusese”. La lift se îmbrățișează pentru ultima dată, iar autorul regretă că poate a fost nedrept cu el. Din Adria îi trimite nepotului scrisori afectuoase și cu un ton sentimental pe tema satului Lisa și a copilăriei. A învățat bine italiana, ”căci îi plăcea să aibă public și să se audă vorbind”. La doborât o criză cardiacă la 94 de ani (1989).

            Așa ar decurge, la modul neutru, o biografie a profesorului G. Șerban, ca persoană. Dar ca personaj, Octavian Paler îl conturează într-o lumină diferită. Îi simte valoarea și influența, dar acestea îl timorează și pare că îl inhibă pe elevul și tânărul Octavian. Prezența unchiului îl obsedează și de cele mai multe ori îi privește gesturile cu malițiozitate. Nu vede în ele generozitate, ci egotism. La senectute, în vremea crizelor cardiace, când urma să decidă acceptarea operației pe cord, autorul are un vis. Visează că se afla în Lisa, mergând spre școală și în locul tatălui său, apare »unchiul George« care îl privește ironic. Îl întreabă pe copil de ce nu-l iubise ca unchi, pe lângă ascendența că era după cum zicea mama, cu respect, ”primul domn din neamul nostru”.

            În loc să-și facă ”mea culpa”, pe copil îl deranja aerul de superioritate și aroganța pe care le degaja unchiul binefăcător. Deducem că și Octavian avea veleități, dar în toate îl depășea unchiul care știa să-și cultive orgoliile și spiritul dominator. Oarecum, sceptic, recunoaște : ”dacă n-ar fi existat »unchiul George« n-aș fi nimerit la cel mai simandicos liceu din București”. Dar ironic, taxează fumurile nobiliare, care l-a făcut pe unchi să-și franțuzească prenumele ”George”.

            ”Voia să scuture de pe el praful din Lisa, să-l înnobileze, întrucât »Gheorghe« îi suna probabil prea rural, dezavantajos pentru ambițiile sale de a se învârti în cercurile selecte ale societății. Pe mine nu m-au încercat niciodată asemenea ispite.” Tabieturile unchiului, când venea vara în sat, le descrie ca pe niște gesturi teatrale, menite să facă impresie aristocratică : ”Și-a cumpărat un baston de abanos cu măciulie de argint, pe care-l învârtea seniorial, vara când se plimba pe ulițele din Lisa” ; ”era un personaj spectacol, vorbea ca o statuie vie” ; ”făcea duminica prin sat, operă de iluminist”, ”pământul se învârte, este rotund”, lămurea cum s-a format poporul român. Îi reproșează că avea gesturi de fanfaron (cabotin) și că ”modestia n-a fost niciodată pe gustul său”. Cred că nepotul îl invidia : ”avea o voce baritonală și instinct pentru teatru”, ținuta corporală îl făcea dominator, chiar trufaș, ”poza prea mult”. În sat toți îi ziceau ”domnu’ profesor” sau ”domnu’ Șerban”, chiar și surorile și nu protesta. Își petrecea vacanțele la vila construită ”ca un boier retras la moșie”.

            Suspicios față de caracterul unchiului, nepotul recunoaște ”Relațiile cu »unchiul George« au fost din capul locului proaste”, deși în casă se vorbea cu deferență despre el. Tocmai deferența îl făcea pe copil să-l privească cu răceală. Nu-i era deloc simpatic și se fâstâcea în fața lui. Atuurile unchiului îl complexau pe copilul care simțea că familia lui era tratată ca niște rude sărace și că prezența ”domnului” îi umilea. La București, fie că locuia la internat, fie din 1941, în aceeași casă cu unchiul, fie că îl întâlnea pe coridorul școlii, întâlniri, pe care oricum, nepotul le evita, n-a simțit nici o afecțiune familială. Nu uită nici cele două palme primite în curtea școlii, pentru că îi găsise două bucăți de pâine în buzunar, nici confiscarea scrisorii primite de la o fată din Breaza, elevă la Sibiu și interdicția altora. (era în clasa a VI-a, a X-a acum).

            Un singur gest de tandrețe recunoaște de la unchiul George. În iarna lui 1939, mergând în vacanța de Crăciun îi scrie de casă, că gardul livezii are o spărtură, că poarta este într-o rână, iar livada se părăginea. La câteva zile primește o telegramă neașteptată în care îi scria ”Felicitări pentru stil”. Unchiul era filolog și avea bune intenții artistice.

            În afara celor șapte ani, 1937-1944, petrecuți la Liceul ”Spiru Haret”, biografia lui Octavian Paler nu mai face aproape deloc referire la profesorul G. Șerban, cu toate că ambii locuiau în București, iar familia unchiului putea să-i fie apropiată.

            Octavian Paler își reproșează sieși, ignorarea : ”Mă tem că l-am judecat nedrept pe unchiul George. Într-un fel lui îi datorez cea mai mare aventură a adolescenței mele, descoperirea lecturii. Nu m-a pisat cu sfaturi, nu m-a controlat excesiv, nu m-a silit să mă simt în strada Vasile Lascăr ca într-o cazarmă. Ruptura mea cu el, care a durat vreo treizeci de ani, a fost o răzvrătire tulbure, ingrată și poate copilăroasă”.

            Tardive și inutile remușcări ! ”Trecutul nici zeii nu-l mai schimbă!”

(sursa: Biblioteca Municipală Octavian Paler - Făgăraș)